Torna, torna, fratre: noaptea din munții Haemus, în 587

În toamna anului 587 o armată romană de răsărit cobora noaptea din munții Haemus ca să cadă în zori peste tabăra hanului avar. Un catâr și-a scuturat povara, cineva a strigat să se întoarcă stăpânul animalului, iar oastea a luat strigătul drept ordin de retragere și s-a risipit. Din noaptea aceea au rămas trei cuvinte, torna, torna, fratre, și o campanie pierdută.

Ce se întâmplase în Balcani înainte de noaptea aceea

Pacea dintre Constantinopol și hanul avar era, de douăzeci de ani, o chestiune de bani. Theophylactus Simocatta scrie că imperiul plătea optzeci de mii de monede de aur pe an, iar hanul a cerut încă douăzeci de mii; după ce împăratul a refuzat mânios, apoi a cedat, suma anuală a ajuns la o sută de mii. La una dintre solii, duse de Elpidius și de Comentiolus, hanul a călcat imunitatea ambasadorilor: i-a pus în fiare, le-a strivit picioarele în butuci și i-a trimis înapoi în dezonoare.

Ruptura a venit dintr-o poveste meschină. Un om al hanului, pe care Theophylactus îl numește Bookolabra și îl traduce prin „mag, adică preot”, s-a culcat cu una dintre femeile hanului, a fugit cu șapte gepizi spre răsărit, a fost prins la Libidina de un comandant roman de pe Istru și trimis împăratului. Cum avarii ceruseră încă din 581 sau 582 predarea unui asemenea fugar, imperiul a fost socotit vinovat de încălcarea pactului.

Mauricius a răspuns surghiunindu-l pe ambasadorul avar Targitius, care tocmai încasa plata anuală la Constantinopol, pe insula Chalcitis, în Marea Marmara, unde a stat șase luni. Hanul a răspuns cu o campanie. Oamenii lui au pustiit Scythia și Mysia și au luat, după lista dată de Theophylactus, Rateria, Bononia, Aquis, Dorostolon, Zaldapa, Pannasa, Marcianopolis și Tropaion, cetăți care, scrie cronicarul, nu au căzut fără sudoare și trudă.

În acest punct apare numirea care ne interesează: „împăratul l-a ridicat pe Comentiolus la rangul de general și i-a dat comanda întreagă”. De aici încolo, tot ce știm despre campania din munții Haemus vine din două texte grecești și dintr-un singur fir de transmitere.

Cine era Comentiolus și de ce comanda el armata?

Comentiolus purta un nume latin și, după Evagrius Scholasticus, era „trac de obârșie”, Θράξ γένος. În 584 fusese ambasador la han, iar cronicarul îi laudă limba: în fața barbarului, scrie el, Comentiolus „a arătat cu mândrie nobleța limbii sale, apărând neîntinată libertatea romană”. Pentru asta a plătit cu fiarele și cu butucii.

Un an mai târziu i se încredințează o comandă în Tracia. Respinge sclavinii, ajunge la râul Erginia, adică Ergene de astăzi, aproape sigur în apropierea Zidurilor Lungi ale Constantinopolului. Pentru asta e numit din nou general și primește titlul pe care Theophylactus îl redă ca fiind „numit de romani praesentalis”, adică magister militum praesentalis, comandantul trupelor din preajma capitalei. Vara următoare îl bate la Adrianopol pe Ardagastus și curăță Astike, câmpia roditoare a Traciei.

De ce nu putem citi direct ce scrie Theophylactus despre el

Partea balcanică a Istoriilor are o părtinire pe care Michael Whitby a demonstrat-o sistematic. Narațiunea campaniilor dintre 586 și 602 favorizează constant un singur general, Priscus, și îi coboară pe ceilalți doi comandanți numiți de Mauricius, Comentiolus și Petru. Aceștia din urmă apar leneși, bolnavi, interesați mai mult de vânătoare, iar succesele lor sunt mereu meritul subordonaților. Explicația stă în datele biografice: Comentiolus și Petru au fost executați în 602, la lovitura lui Phocas, în vreme ce Priscus a prosperat sub noul regim, a devenit comes excubitorum și s-a însurat cu fiica lui Phocas. Izvorul militar folosit de Theophylactus a fost, prin urmare, scris sub Phocas, probabil de un ofițer care voia să intre în grațiile noii puteri.

Whitby arată și de ce Theophylactus nu a prins această părtinire: nu avea nici pregătirea militară, nici cunoștințele de geografie ca să o vadă. Photius, în Biblioteca, scrie că expresiile lui „au oarecare grație, numai că folosirea excesivă a cuvintelor metaforice și a conceptelor alegorice duce la o anume răceală și la o lipsă de gust copilărească”.

Câți oameni avea armata adunată la Anchialos?

Anchialos, astăzi Pomorie, în golful Burgas, este locul unde Comentiolus și-a strâns oastea. Theophylactus este aici neobișnuit de precis: generalul a trecut trupa în revistă, a despărțit pe cei vrednici de cei nefolositori și a făcut trei divizii, Martin la aripa dreaptă, Castus la cealaltă, el însuși la centru. Cifrele sunt limpezi: „numărul forței de luptă era de șase mii; căci patru mii erau nefolositori din slăbiciune de suflet, iar pe aceștia generalul i-a pus să păzească valul, cum i se spune, împreună cu bagajele”.

Theophanes Confessor, care repovestește episodul pe la 810, dă alte cifre: patruzeci de mii de oameni scoși din linie și șase mii de trupe alese, câte două mii lui Castus, lui Martin și lui însuși. Michael Whitby a arătat în 1983, într-un studiu din revista Byzantion, că este o distorsiune: la pagina 257, rândul 16, din ediția De Boor, Theophanes scrie 40.000 în loc de 4.000, cifra dată de Theophylactus la II, 10, 9. Împărțirea în trei grupe egale pare, la rândul ei, o raționalizare a cronicarului.

Ce deducem și ce nu deducem despre acești oameni

Elisabeta Negrău, în studiul publicat în 2024 în revista Studia Ceranea, pune problema corect: la Anchialos, Comentiolus este magister militum praesentalis, iar forța lui era probabil un amestec de unități praesentale și provinciale. Oamenii care mânau convoiul erau de regulă slujitori cu ani de serviciu, deprinși cu felul de a lucra al unităților. Nimic din text nu spune de unde erau.

Mai interesant este ce arată manualul militar al epocii despre felul în care s-a mărșăluit. Strategikonul, terminat spre sfârșitul anilor 590, cere ca pe marș, cu dușmanul aproape, convoiul de bagaje să stea mereu în mijloc și ca trupele să nu fie amestecate cu el; formația recomandată este agmen quadratum, cu cavalerie și infanterie în față, în spate și pe flancuri, iar bagajele la centru. La Theophylactus, generalul „a rânduit armata, a așezat-o într-o singură formație și i-a dat drumul să mărșăluiască”. A folosit coloana simplă, iar cărăușii mergeau printre soldați. Negrău observă că exact asta explică de ce confuzia lor s-a lățit atât de repede în trupă.

Cum a început să se destrame campania

Castus a traversat ținutul pe stânga și a ajuns la Zaldapa și la lanțul Haemus. În zori a căzut pe neașteptate peste avari și a făcut un măcel mare, apoi a dat prada în grija unui om din gardă, ca să o ducă în spate. Theophylactus comentează: „mai bine nu ar fi făcut-o”, fiindcă a doua zi barbarii au recuperat totul.

Martin a ajuns în apropierea cetății Tomis, a dat peste han și peste avarii încartiruiți acolo și a pregătit o ambuscadă. Hanul a scăpat printr-un noroc care l-a uimit pe cronicar: o insulă dintr-o mlaștină l-a ascuns și nimeni nu a băgat de seamă. „Căci, într-adevăr, ar fi fost prins și ar fi adus romanilor o răscumpărare glorioasă.” A cincea zi, dezertorii avari au confirmat ce se întâmplase.

Până aici campania merge. De aici încolo, totul se strică. Comentiolus nu s-a dus la întâlnirea convenită cu cei doi subordonați; Theophylactus îl acuză de nepricepere, iar Theophanes este mai brutal: generalul, „răpus de lașitate”, s-a retras la Marcianopolis. Oastea s-a reunit și a urcat în defileele Haemusului, la locul numit „Sabulente Canalion în vorbirea locului”, probabil Valea Trandafirilor de astăzi. Descrierea acelei văi, cu păsări care cântă și cu iederă, mirt și flori, nu este observație de teren: Whitby a arătat că e construită după relatarea lui Aelian despre Valea Tempe.

Acolo au început pierderile adevărate. Castus a trecut râul, a nimicit avangarda avară, dar nu s-a mai întors la general. A doua zi dușmanul a ocupat trecerea și l-a încercuit; contingentul lui s-a împrăștiat prin văi și păduri, iar unii prinși au arătat, sub tortură, unde se ascunsese comandantul. Castus a fost luat viu, cu o mare parte din oastea lui. Apoi hanul a slobozit o armată mare asupra Traciei, a tăiat cinci sute de oameni care păzeau trecătorile din preajma Mesembriei, iar comandantul Ansimuth, care se retrăgea cu infanteria spre Zidurile Lungi, a fost prins la coada propriei coloane, fiindcă nu își pusese spatele sub pază.

Ce s-a spus în adunarea de război din pădurile Haemusului?

Romanii s-au ascuns în pădurile Haemusului, iar avarii i-au ocolit. A treia zi, Comentiolus a chemat în cortul lui căpitanii și tribunii, iar a patra a adunat cavaleria și infanteria și le-a cerut să nu arate spatele barbarilor.

Unul dintre tribuni s-a ridicat și a vorbit împotrivă. Argumentul lui este singura socoteală de efective pusă în gura unui participant: generalul a pus patru mii de oameni să păzească valul, „astfel încât ce a rămas era aproape egal cu cei care se luptă, cei nefolositori cu luptătorii, iar cei sănătoși erau potriviți cu cei șchiopi”. A adăugat că întăriri nu vor veni, fiindcă împăratul nu știe încă de nenorocirile cele noi.

I-a răspuns un veteran, pe care Theophylactus îl numește doar „bătrânul”, cu un discurs lung despre măreția romană:

Nu ți-ai dat seama că revărsai vorbe rușinoase în fața unor bărbați? Sau nu vezi o adunare a poporului roman, mândru de râvna lui, viguros în arme, priceput în experiența primejdiei?

Theophylactus Simocatta, Istorii, II, 14, 3

Bătrânul a încheiat spunând că nu vrea să „insulte faptele cu nume” și să numească nesăbuința curaj. Adunarea l-a aclamat și s-a împrăștiat să se înarmeze.

Cât din acest discurs este document

Aproape nimic. Discursurile din istoriografia clasicizantă sunt compoziții ale autorului, iar practica inserării de vorbiri inventate era, cum arată Warren Treadgold, socotită legitimă atât timp cât discursul părea plauzibil. Theophylactus nu a fost martor: scrie între 610 și 638, pe baza unui jurnal de campanie și a unei cronici constantinopolitane. Din adunare putem reține cadrul, cifra de patru mii repetată a doua oară și decizia de a ataca. Nu propozițiile.

Ce s-a întâmplat în noaptea marșului, după izvoare?

Romanii au coborât din Haemus spre două locuri numite de Theophylactus Calvomuntis și Libidurgon. Au văzut că hanul zăbovea cam la patru mile, cu corturile așezate neglijent, fiindcă hoarda lui era împrăștiată prin toată Tracia. Probabil era tabăra de lângă Beroe, Stara Zagora de astăzi.

Ordinul era să înainteze spre Astike, să petreacă noaptea de veghe și dimineața să cadă peste han ca un vârtej. Theophanes precizează că marșul a început „la straja întâi a nopții”. Whitby observă că aici textul lui Theophylactus se contrazice: a ține noaptea „de veghe” nu înseamnă a mărșălui prin noapte, iar povestea care urmează presupune tocmai un marș nocturn.

Apoi, în ediția stabilită de Carl de Boor la Leipzig, în 1887, la pagina 100, vine pasajul:

ἕν τι τῶν ὑποζυγίων τὸν ἐπικείμενον παραπέρριψε φόρτον […] ἐπιχωρίῳ τε γλώττῃ εἰς τοὐπίσω τραπέσθαι ἄλλος ἄλλῳ προσέταττεν „τόρνα, τόρνα” μετὰ μεγίστου ταράχου φθεγγόμενοι

Theophylacti Simocattae Historiae, II, 15, 6-9, ed. C. de Boor, Leipzig, 1887, p. 100

În românește: unul dintre animalele de povară și-a scuturat sarcina. Stăpânul lui mergea înainte, iar cei care veneau în urmă și vedeau animalul târând povara în dezordine i-au strigat să se întoarcă și să o îndrepte. Urmează fraza cea mai importantă din tot dosarul, și cea mai rar citată: „căci strigătul a fost repetat greșit de cei mai mulți, cuvântul a fost deformat și părea să însemne fugă, ca și cum dușmanii s-ar fi ivit brusc în fața lor”. Apoi toți țipau să se întoarcă și „în limba locului își porunceau unul altuia să se întoarcă, strigând torna, torna cu cea mai mare tulburare, ca și cum s-ar fi ivit pe neașteptate o luptă de noapte”.

Theophanes dă scena mai concentrat și, spre deosebire de Theophylactus, citează vorbele:

Un animal aruncase sarcina de pe el, iar cineva i-a strigat stăpânului animalului să îndrepte povara, zicându-i în limba părintească: torna, torna, fratre. Stăpânul catârului nu a auzit strigătul, dar oamenii l-au auzit și, crezând că dușmanii sunt peste ei, o luară la fugă, strigând în gura mare torna, torna.

Theophanis Chronographia, anul 6079, ed. C. de Boor, Leipzig, 1883, p. 258

Urmarea este o scenă de comedie militară pe care amândoi cronicarii o relatează la fel. Contingentul roman s-a rupt, scrie Theophylactus, „ca armonia corzilor unei lire”. Hanul a fugit, la rândul lui, cu capul înainte. „Se puteau vedea avari și romani fugind unii de alții, fără ca nimeni să urmărească pe nimeni”, spune Theophanes. Theophylactus adaugă totuși că o parte a diviziei romane s-a întors și a luptat, iar majoritatea avarilor prinși acolo au fost uciși.

Un detaliu de ediție, care va fi dezbătut mai departe în dosar: în textul stabilit de Carl de Boor, cuvântul apare ca φράτερ. Forma φράτρε, adică fratre, cea pe care o citează toată lumea, stă în aparatul critic, ca lecțiune de manuscris.

De unde știe Theophanes cuvintele torna, torna, fratre?

Theophylactus nu spune ce s-a strigat la început. El parafrazează: cei din urmă îi porunceau stăpânului „să se întoarcă îndărăt”, εἰς τοὐπίσω τραπέσθαι, și își ia o rezervă explicită asupra cuvântului: strigătul „a sunat asemănător”, παρηχεῖται, iar cele spuse erau „marcate fals”, παράσημον. Din textul lui nu se poate ști dacă s-a strigat torna, retorna sau detorna.

Theophanes dă vorbele în vorbire directă și adaugă un amănunt care nu există la Theophylactus: cărăușul nu a auzit strigătul. Whitby a tras din asta, în 1983, o concluzie care a rămas în literatură: relatarea lui Theophanes este mai limpede și mai plină, iar un cronicar nu putea scoate o versiune mai bună dintr-un text mai vag. Amândoi au luat, deci, informația din aceeași tradiție cronicărească, o cronică a Constantinopolului interesată tocmai de astfel de anecdote mărunte.

Argumentul nu este unanim primit. Cyril Mango respinge ipoteza lui Whitby despre izvorul numit Marele Cronograf, în introducerea la traducerea Cronicii lui Theophanes pe care a publicat-o împreună cu Roger Scott în 1997, dar admite, în notele la acest pasaj, că Theophanes nu s-a sprijinit aici pe Theophylactus, ci pe un alt izvor. Elisabeta Negrău adaugă un argument filologic: substantivul φράτερ este scris în formă latină, nu grecească, unde ar fi fost φράτηρ, ceea ce arată aproape sigur un izvor diferit.

Aceeași autoare pune însă și contra-argumentul, și este cinstit să fie dat: Theophanes rescria frecvent, își însuflețea narațiunea cu vorbire directă și introduce aici un parergon, un amănunt lateral care dramatizează scena. Verbul folosit pentru cărăuș, αἰσθάνομαι, înseamnă în primul rând a percepe cu simțurile, deci a auzi, și numai în al doilea rând a înțelege cu mintea; Barry Baldwin l-a tradus prin „nu a înțeles aceste cuvinte”, iar traducerea este discutabilă. Cât din formula citată este transcriere și cât efect de stil rămâne deschis.

Pe ce atârnă textul

Pentru pasajul nostru, Istoriile lui Theophylactus se păstrează prin un singur manuscris de autoritate, Vaticanus graecus 977, din secolul al X-lea. Copiile mult mai noi au retorna în loc de torna, probabil fiindcă un copist a vrut să limpezească forma, pierzând exact conotația de comandă militară; diferența e consemnată la pagina 100, nota 20, a ediției De Boor. Când se spune că avem „primele cuvinte” atestate ale unei limbi, avem, de fapt, un cuvânt dintr-un manuscris din secolul al X-lea, citat de un cronicar din secolul al IX-lea care repovestea un autor din secolul al VII-lea.

În ce an s-a petrecut: 585, 586 sau 587?

Titlul spune 587, fiindcă așa este datată campania în literatura internațională curentă. Dar data nu stă scrisă în izvor: este rezultatul unei reconstituiri, iar reconstituirea e disputată.

Michael Whitby, în monografia sa din 1988 despre Mauricius și istoricul lui, leagă episodul de o campanie de doi ani, 586-587: invazia avară începe în toamna anului 586, iar contraofensiva lui Comentiolus se desfășoară în 587. În traducerea publicată împreună cu Mary Whitby, nota la pasajul respectiv spune explicit „adică 587”. Theophanes așază tot blocul în anul lumii 6079, care corespunde anului 586 sau 587.

Alexandru Madgearu, într-un studiu publicat în Balkan Studies despre provincia Scythia și invaziile avaro-slave, numără altfel, strict după indicațiile cronologice ale lui Theophylactus: prima solie a lui Elpidius la Baian cade, după trei luni, în toamna anului 584; a doua, „anul următor”, în 585; iar „la începutul toamnei” aceluiași an avarii pornesc războiul. Prin urmare, scrie el, campania relatată în capitolul I, 8 se datează în toamna anului 585, iar contraofensiva imperială în 586.

Lista pozițiilor merită dată pe nume, fiindcă arată cât de puțin solidă este data: Veselin Beševliev, în 1966, propunea toamna anului 584; Vladislav Popović, în 1975 și 1978, Walter Pohl și Uwe Fiedler au susținut 585; Mihai Sâmpetru a susținut 586; Ion Barnea, iar apoi Alexandru Suceveanu și Alexandru Barnea, în volumul despre Dobrogea romană din 1991, au scris 586-587.

De ce nu rezolvă monedele problema

Ar fi comod să ancorăm data în arheologie. Madgearu arată că nu se poate: moneda din 586/587 găsită la Tropaeum nu poate data distrugerea cetății, fiindcă a fost descoperită în afara orașului, la apeduct, cum consemnase Vasile Pârvan în 1912, la pagina 146 a monografiei despre cetatea Tropaeum. Nici circulația monetară, nici compoziția tezaurelor nu susțin distrugerea nordului Dobrogei în 585/586, iar cronologia Histriei stabilită de Suceveanu respinge distrugerea nivelului IV B în 586.

Cum s-a încheiat campania: Appiaria, Beroe, Adrianopol

Hanul a adunat apoi barbarii și a atacat cetatea Appiaria, pe Dunăre, la Tutrakan de astăzi. Ce a urmat acolo a schimbat războiul.

Un om din cetate, pe nume Busas, a ieșit la vânătoare în luncile din jur și a fost prins de avari. Barbarii l-au adus sub ziduri și au cerut daruri pentru viața lui. Busas le-a amintit celor din cetate faptele lui de arme și le-a arătat cicatricile. Au refuzat, fiindcă fuseseră lucrați de un om despre care se povestea că se culca cu femeia lui. Atunci Busas a oferit barbarilor cetatea în schimbul unei amânări. „I-a învățat pe avari să construiască un fel de mașină de asediu, fiindcă nu aveau încă nicio cunoștință despre asemenea unelte”, scrie Theophylactus. Cetatea a căzut, iar dușmanul a redus apoi fără greutate foarte multe alte orașe romane, folosind invenția ca prototip.

Și aici cele două izvoare diferă în amănunte care contează. La Theophylactus, Busas este „un soldat”, iar mașina e numită cu un termen literar vag care sugerează o aruncătoare de pietre; la Theophanes el este „inginerul cetății”, μαγγανάριος, iar mașina e numită limpede berbec. Whitby a arătat și că povestea este deplasată geografic: hanul este mutat brusc, fără explicație, din câmpia de la sud de Haemus la Appiaria, lângă Dunăre, de unde se întoarce imediat în sud ca să asedieze Beroe. Theophylactus însuși o introduce ca digresiune, iar formula aceea indică, de regulă, o schimbare de izvor.

Restul campaniei a fost, pentru avari, o serie de eșecuri la ziduri. La Beroe au pierdut timp fără folos și au cumpărat o înțelegere pe o sumă mică, ca să aibă o acoperire plauzibilă pentru ratare. La Diocletianopolis apărătorii au pus catapulte pe ziduri; la Philippopolis orășenii au luptat atât de dibaci de pe creneluri încât hanul a renunțat de bunăvoie; la Adrianopol a atacat crâncen, dar târgoveții au rezistat.

La Constantinopol, vestea prinderii lui Castus și a lui Ansimuth a stârnit vuiet. Împăratul a fost insultat public, iar unii au compus cântece batjocoritoare pe socoteala lui, punând nenorocirea pe nebunie, nu pe întâmplare. Mauricius nu s-a mâniat, scrie Theophylactus, și a trecut la pregătiri mai serioase: l-a numit general pe Ioan, cel căruia mulțimea îi spunea Mystacon după mustață, și i-a dat ca al doilea pe Drocton, pe care cronicarul îl crede longobard, dar care era de fapt suab crescut de longobarzi. Lângă Adrianopol au ridicat asediul, iar a doua zi s-a dat lupta: Drocton a păcălit dușmanul cu o fugă simulată, i-a ieșit în spate și l-a măcelărit, iar la ceasul amiezii avarii se risipeau în toate direcțiile. Castus a fost dat înapoi după o plată neobișnuit de mare, „după cum se poate afla de la cei mai bătrâni dintre noi”.

Ce rămâne deschis din noaptea aceea

Pentru capitolul care deschide un dosar, cel mai util este să spunem limpede unde se termină izvorul.

Nu știm ce s-a strigat. Theophylactus, singurul autor apropiat de eveniment, refuză să dea cuvântul și spune că strigătul a sunat asemănător cu altceva și a fost deformat. Forma completă, torna, torna, fratre, apare numai la Theophanes, cu peste două sute de ani mai târziu, iar aceeași relatare conține amănunte care au semnele unei prelucrări literare.

Nu știm cine erau oamenii. Theophylactus nu spune nimic despre originea lor. Nicolae-Șerban Tanașoca a susținut, în 1993, că generalul își recrutase armata pe loc, mai ales în zona montană a Haemusului, adică în aria de limbă latină a peninsulei, din localnici care cunoșteau drumurile munților. Negrău arată că prezumția ține doar dacă admitem că linia bizantină de apărare se întindea mai ales pe Stara Planina de est, și adaugă, după lucrările lui Ventsislav Dinchev despre fortificațiile timpurii bizantine din Bulgaria, că populația militarizată din așezările întărite, limitanei, și armata regulată, comitatenses, erau categorii distincte. Faptul că o unitate stătea într-un castru nu face localnici din oamenii ei.

Nu știm nici locurile. Calvomuntis și Libidurgon nu apar în alt izvor și sunt plasate prin deducție în Sredna Gora, iar Sabulente Canalion, numele dat „în vorbirea locului”, este o formă vulgarizată și grecizată a latinescului sabulensis canalis, pe care Negrău o crede posibil chiar adaptarea cronicarilor.

Știm sigur o campanie purtată de un general numit Comentiolus, cu șase mii de luptători, pornită de la Anchialos, care a eșuat într-o noapte din cauza unui catâr și a unui strigăt și s-a încheiat cu o cetate predată de un om nerăscumpărat, cu avarii învățând să facă mașini de asediu și cu o victorie romană la Adrianopol. Dacă din noaptea aceea au rămas sau nu cele mai vechi cuvinte ale unei limbi romanice balcanice, se va vedea în capitolele care urmează: despre manuscrisul de care atârnă textul, despre ce scrie în edițiile critice, despre comanda din Strategikon și despre două secole și jumătate de dispută.