Ziua Morților, 2 noiembrie: cine a hotărât data și în ce an

Ziua Morților din calendarul apusean, ținută pe 2 noiembrie, are un autor cu nume și o mănăstire: Odilon, abate de Cluny. Anul care se repetă în mai toate pomelnicele de date, 998, nu se sprijină însă pe documente. Două cercetări academice, independente una de alta, pun hotărârea cu vreo trei decenii mai târziu. Iată de unde vine ziua și ce se poate spune despre ea cu actele pe masă.

Ce se pomenește pe 2 noiembrie în calendarul apusean?

Pomenirea tuturor credincioșilor răposați, adică Ziua Morților. Deosebirea față de ziua dinainte, 1 noiembrie, este de fond: pe 1 noiembrie se prăznuiesc toți sfinții, pe 2 noiembrie se roagă pentru toți cei morți, fără deosebire. Hotărârea a fost luată la Cluny, mănăstirea burgundă care a dat tonul vieții monahale apusene în secolele al X-lea și al XI-lea, și s-a răspândit de acolo în mănăstirile supuse ei.

Cine a fost Odilon de Cluny?

Al cincilea abate al mănăstirii. A ajuns în scaun în 994, după moartea predecesorului lui, Mayeul, și a condus până la moarte. Pascale Chevalier și Arlette Maquet, care au săpat mormintele celor doi abați, dau datele exacte: Mayeul, al patrulea abate, a murit la Souvigny pe 11 mai 994, în drum spre Saint-Denis, iar Odilon s-a stins în același loc pe 1 ianuarie 1049, lângă relicvele predecesorului lui. Așadar un abațiat de cincizeci și cinci de ani, între 994 și 1049.

Despre el există și o biografie veche, Viața abatelui Odilon, scrisă de Iotsald din Saint-Claude, al cărei text critic a fost îngrijit de Johannes Staub și recenzat în revista „Speculum” în 2002. Moartea la Souvigny nu a fost o întâmplare: Chevalier și Maquet scriu apăsat că „le lieu de la mort d’Odilon fut un choix et non un hasard”, fiindcă ar fi vrut să moară la Roma, dar a rămas lângă mormântul lui Mayeul.

În ce an a hotărât Odilon pomenirea morților?

În jur de 1030, nu în 998. Georges Declercq, într-un studiu apărut în „Cahiers de civilisation médiévale”, scrie că abatele Odilon „a instauré vers 1030 la fête des morts”. Precizăm cinstit: din acest studiu am citit rezumatul publicat de autor, nu textul integral, fiindcă revista nu se deschide din afara abonamentului.

Datarea nu stă însă pe un singur picior. Chevalier și Maquet, într-un studiu de arheologie publicat în „Bulletin Monumental”, scriu despre „le cinquième abbé de Cluny, Odilon, qui avait institué vers 1030-1033 la fête des morts, célébrée le 2 novembre”. Două cercetări cu obiect diferit, una de istorie a manuscriselor, cealaltă de arheologie funerară, ajung la același interval. Anul 998 nu apare la niciuna.

De unde vine atunci 998? Cel mai probabil din tradiția devoțională târzie, care a avut nevoie de o dată rotundă, și din obiceiul de a lipi hotărârea de începutul abațiatului, nu de mijlocul lui. Ceea ce nu înseamnă că ziua ar fi mai puțin veche sau mai puțin a lui Odilon. Rămâne hotărârea lui, luată în mănăstirea lui, și tot de la el pornește ideologia memoriei celor răposați, întreținută prin rugăciunea călugărilor.

Ce spun documentele: Statutum de defunctis și Liber tramitis

Documentul propriu-zis, decretul numit în literatură Statutum de defunctis, s-a păstrat prost. Declercq începe chiar cu această constatare: „il n’existe que très peu de copies du décret”. Studiul lui pune în lumină un martor până atunci nepublicat, aflat într-un manuscris din al doilea sfert al secolului al XI-lea, scris în scriptoriul mănăstirii Ripoll, din Catalonia, în vremea abatelui Oliba, care era și episcop de Vic. Prezența decretului acolo este, scrie autorul, cea mai palpabilă dovadă a legăturii dintre Cluny și Ripoll.

Al doilea izvor este coutumierul, adică îndreptarul de rânduieli al mănăstirii. Anne Baud și Gilles Rollier arată că „le Liber tramitis aevi Odilonis est le plus ancien des trois coutumiers conservés de l’abbaye de Cluny”, redactat sub abațiatul lui Odilon „vers 1027-1030”, completat în 1033 și copiat în jur de 1050-1060. Datarea aceasta a textului care cuprinde rânduielile lui Odilon se suprapune, se vede limpede, pe intervalul în care cercetarea pune și hotărârea despre morți.

• 11 mai 994: moartea abatelui Mayeul la Souvigny; Odilon îi urmează în scaun
• în jur de 1027-1030: redactarea Liber tramitis, cel mai vechi coutumier clunisian păstrat
• în jur de 1030-1033: instituirea pomenirii morților pe 2 noiembrie
• 1033: completarea Liber tramitis
• 1 ianuarie 1049: moartea lui Odilon la Souvigny

De ce la Cluny s-a născut o zi a morților?

Fiindcă acolo moartea era lucrată liturgic cu o grijă fără egal. Frederick S. Paxton, care a reconstituit ritualul clunisian al morții pe baza coutumierelor lui Bernard și Ulrich, arată că rostirea Credoului la patul fratelui muribund „seems to have been a specifically Cluniac innovation”, apărută întâi în Liber tramitis și trecută apoi, de-a lungul Evului Mediu, în rânduielile altor comunități.

Tot de acolo vine și gestul cenușii și al sacului de păr, pe care Liber tramitis îl motivează cu o formulă scurtă: „filius christiani non debet migrare nisi in cinere et cilicio”, fiul creștinului nu trebuie să se mute din viață decât în cenușă și în haină de păr. O casă care gândise atât de amănunțit despre cum se moare era casa firească în care să se hotărască o zi pentru toți cei morți.

Cum a ajuns ziua la noi, în Transilvania și în Banat?

Pe calea calendarului romano-catolic, nu pe calea obiceiului popular românesc. Olimpia Mureșan, muzeograf la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, scrie că „ziua de 1 noiembrie era trecută în calendarul romano-catolic, ca fiind Ziua Tuturor Sfinților”, iar obiceiul s-a răspândit în Transilvania în vremea austro-ungară. Astăzi se ține în Transilvania, în Banat și în Maramureș, sub numele de Luminație.

Trecerea peste granițele confesionale s-a făcut mai târziu și e consemnată la fel de limpede: „cu unele adaptări regionale, sărbătoarea a fost preluată de ortodocși, luterani, calvini și unitarieni”. Mărturiile culese în Sălaj, la Zăuan și la Biușa, arată cum arată ziua în practică: clopote în seara de 1 noiembrie, slujbă în cimitir, flori, coroane, lumânări unde e obiceiul, curățatul mormintelor dinainte, pomană și dulciuri date copiilor. Și o regulă nescrisă, spusă de o femeie din Biușa despre cei morți: „nu e bine să plângi”.