Moartea lui Vlad Țepeș: ce spun documentele din 1477

Moartea lui Vlad Țepeș nu are nici zi, nici loc, nici martor ocular. Are o fereastră de câteva săptămâni, trei izvoare care nu cad la învoială asupra ucigașului și un trup care nu a fost găsit niciodată. Capitolul acesta pune documentele unul lângă altul, cu arhiva și pagina la vedere.

Când a murit Vlad Țepeș?

Răspunsul scurt: între 8 decembrie 1476 și 5 ianuarie 1477, cel mai probabil în ultimele zile ale lui decembrie. Nu există o dată exactă fiindcă nu există un act care să o dea. Există doar două hârtii care închid fereastra, una la început și una la sfârșit.

Capătul de sus al ferestrei este o scrisoare a lui Matia Corvin către papa Sixt al IV-lea, trimisă pe 8 decembrie 1476, în care regele vestește izbânda din Țara Românească și pune în ea, cu greutate, rolul lui Vlad. Alexandru Simon, în studiul publicat în suplimentul din 2020 al Transylvanian Review, arată că la data aceea Vlad era încă în viață, iar scrisoarea aceasta este tocmai dovada.

Capătul de jos este scrisoarea lui Ștefan cel Mare din 5 ianuarie 1477, de la Hârlău, despre care vorbim mai jos pe îndelete. De la ea încolo nicio hârtie nu îl mai arată viu. Simon rezumă așa: Vlad a murit la mai puțin de două luni după zilele acelea de noiembrie, cel mai probabil înainte de 5 ianuarie 1477.

Cum s-a ajuns la a treia domnie am scris la primul capitol al dosarului și nu reluăm aici: Târgoviștea luată înainte de 8 noiembrie 1476, Bucureștii căzuți până pe 16 noiembrie, oastea ungurească și cea moldovenească lucrând împreună. Reține doar un lucru pentru ce urmează: din a treia domnie nu s-a păstrat niciun hrisov intern, nicio danie, nimic care să arate o cancelarie care a avut timp să lucreze.

Mai e un amănunt care ajută la datare, și el stă într-un registru de socoteli. Pe 16 noiembrie 1476, Raguza i-a plătit cheltuielile solului său, Pasquale Gondola, deși acesta nu îl găsise pe sultan, cu explicația că împăratul nu era în Romania, ci în Moldova. Pe 17 decembrie 1476 Mehmed al II-lea trimitea deja un firman din tabăra de la Bolvan, adică de la Aleksinac, întors împotriva lui Matia. Sultanul însuși nu mai era, deci, pe locul faptei când a căzut Vlad.

Scrisoarea de la Hârlău, 5 ianuarie 1477

Documentul se păstrează în arhiva orășenească a Brașovului, cu o copie la Academia Română, și a fost tipărit de Ioan Bogdan în volumul al doilea din „Documentele lui Ștefan cel Mare”, apărut în 1913, ca piesa CLII, la paginile 341-342. Are pecetea mijlocie a domnului.

Textul latin spune, în partea care ne privește: „Hinc est quod de facto magnifici Lad(isla)i, fratre nostro, in Magna Walahya contigit, per vestrum nuncium, scilicet latorem presencium hominem Martinum, sane et perfecte intelleximus”. Adică: am aflat pe de-a întregul, prin solul vostru, omul Martin care aduce scrisoarea aceasta, despre ce s-a întâmplat cu măritul Lad(isla)u, fratele nostru, în Țara Românească cea Mare.

Urmează cererea: „quatenus quod si aliqua contingerint auribus vestris resonare de predicto fratre magnifico Lad(isla)o aliquod malum, quanto cicius nobis per vestrum nuncium potestis intimare, tanto cicius nobis intimetis”. Dacă vă mai ajunge la auz vreun rău despre numitul frate, dați-ne de știre cât mai repede prin solul vostru.

Data stă în încheiere: „Ex Harlo, die dominico ante Epiphaniam Domini, anno Domini millesimo quadringentesimo septuagesimo septimo”, adică de la Hârlău, în duminica dinaintea Bobotezei anului 1477, care cade pe 5 ianuarie.

Ce nu scrie în scrisoarea asta

Nu scrie că Vlad a murit. Ștefan spune că a aflat ce s-a petrecut și cere să fie înștiințat de orice rău ar mai auzi. Așa se explică de ce cercetarea folosește ziua de 5 ianuarie 1477 ca margine de sus, nu ca dată a morții: la 5 ianuarie, în Moldova, vestea nenorocirii ajunsese, dar nu se încheiase socoteala.

Numele scris în act este „Lad(isla)us”, cu silaba din mijloc întregită de editor. Bogdan îl citește drept Vlad Țepeș, iar rezumatul lui îl numește „prietenul său Vlad (Țepeș)”. Cuvântul „frate” nu înseamnă rudenie de sânge în gura unui domn care scrie despre un alt domn, ci este formula obișnuită în corespondența vremii.

Cine spune, la cald, că a murit? Depeșa lui Leonardo Botta

Un singur text de epocă vorbește despre moartea lui ca despre o veste proaspătă. Este o depeșă trimisă de Leonardo Botta, omul Milanului la Veneția, către curtea milaneză, și începe așa: „Datum Venetiis die Sabati primo februarj, Leonardus Botta al Duca di Milano”. Originalul stă la Archivio di Stato di Milano, în fondul Potenze Estere, Venezia, cartonul 364, fascicula de februarie, și a fost tipărit de Iván Nagy și Albert Nyáry în „Magyar diplomacziai emlékek. Mátyás király korából”, volumul al doilea, la piesa 234, paginile 339-340.

Botta se întoarce mai întâi la o scrisoare a lui de pe 27 ianuarie, în care dăduse de veste, pe calea Albaniei, că turcul cucerise un bastion ridicat de regele Ungariei ca să apere Belgradul și să țină Smederevo sub asediu. Acum confirmă vestea pe calea Ungariei și adaugă partea care ne interesează: „li Turchi sono etiam corsi nella Valachia magiore, et dinovo le hanno riacquistata tutta et hanno tagliato ad pezzi Dracuglia capitaneo del dicto Re, con circa quatro mille persone”.

În românește: turcii au năvălit și în Țara Românească cea Mare, au recâștigat-o toată din nou și l-au tăiat în bucăți pe Drăculea, căpitanul numitului rege, împreună cu vreo patru mii de oameni. Vestea este socotită la Veneția, scrie Botta, „molto sinistra et pernitiosa per li Christiani”.

Alexandru Simon, în studiul din Acta Terrae Septemcastrensis, 2021, numește raportul acesta singura informație cu adevărat contemporană despre sfârșitul lui Vlad. Restul vine fie cu câteva luni mai târziu, fie din cronici și povestiri scrise în anii 1480 și mai ales 1490.

De ce ediția scrie 1476 și cercetarea scrie 1477

Ediția maghiară din veacul al XIX-lea așază piesa la anul 1476, iar cercetarea de astăzi o datează 1 februarie 1477. Deosebirea nu e o greșeală de tipar: la Veneția anul începea la 1 martie, așa că o zi de 1 februarie 1477 cădea, după socoteala locului, încă în 1476. Când citezi documentul, dai amândouă datele și spui care e care.

Mai e un amănunt de citit cu atenție în depeșă. Botta nu îl numește pe Vlad domn al Țării Românești, ci „capitaneo del dicto Re”, căpitanul regelui. Așa îl vedeau informatorii venețieni la începutul anului 1477, iar Simon observă că rangul de căpitan regal se potrivea cu felul în care Vlad lucrase în anul acela.

Ce greșește depeșa care dovedește moartea

Aceeași frază care dovedește moartea lui Vlad cuprinde o moarte care nu s-a petrecut. Botta scrie că turcii „similiter hanno morto Bozrab, Signore della dicta Valachia”, adică l-au omorât la fel și pe Basarab, domnul numitei Țări Românești. Numai că Basarab al IV-lea Țepeluș era viu și, un an mai târziu, în noiembrie 1477, a fost pus în scaun de Ștefan cel Mare.

Lecția nu e mică, iar un dosar care promite dovezi o datorează cititorului: un document contemporan nu este un document infailibil. Botta nu minte, repovestește ce i-a spus Signoria venețiană despre ce îi scrisese regele Ungariei. Un lanț de trei verigi dă o veste bună pe jumătate. Pe cealaltă jumătate o verificăm cu alte acte.

În aceeași depeșă, Botta scrie că vestea înfrângerii și a morții ducelui de Burgundia „se verifica qua per molte vie”, se adeverește aici pe multe căi. Așa funcționa informația în iarna 1476-1477: prin solii, prin registre de socoteli și prin verificări încrucișate, exact felul în care încercăm și noi să prindem ziua morții unui domn.

Și mai e ceva ce nu scrie. Amănuntul cel mai repetat astăzi, capul tăiat și trimis sultanului, nu apare în singurul raport contemporan despre moartea lui Vlad Țepeș. Nu apare nici în scrisoarea lui Ștefan cel Mare. Nu înseamnă că nu s-a întâmplat; înseamnă că nu stă pe cele două documente de epocă pe care le avem în mână, iar cine îl afirmă e datornic cu o ediție și o pagină.

Cine l-a omorât: turcii, Basarab sau oamenii lui?

Trei răspunsuri, din trei feluri de izvoare, și merită puse față în față fără să alegem unul ca să fie povestea mai rotundă.

Întâi, turcii. Așa spune Botta, la 1 februarie 1477: tăiat în bucăți de turcii care năvăliseră în Țara Românească cea Mare, cu vreo patru mii de oameni lângă el.

Al doilea, Basarab. Așa spune solul Moldovei la Veneția, într-o cuvântare pe care o luăm pe rând în secțiunea următoare: Basarab s-a întors, l-a găsit singur și l-a omorât.

Al treilea răspuns, cel mai des repovestit azi, este că l-ar fi ucis proprii lui oameni. Varianta asta nu se află în niciunul dintre cele două documente de epocă. Izvoarele narative care vorbesc despre sfârșitul lui sunt din anii 1480 și 1490, iar pentru ele trimiterea corectă este la volumele „Corpus Draculianum”, ediția critică a documentelor și cronicilor privitoare la Vlad, îngrijită de Thomas M. Bohn, Adrian Gheorghe, Christof Paulus și Albert Weber la Harrassowitz. Noi nu am avut volumele în mână la scrierea capitolului și nu dăm, prin urmare, nici pagină, nici citat pentru varianta aceasta.

Ce aduce scrisoarea de la Melk

Albert Weber și Adrian Gheorghe au publicat în 2019, în anuarul „Muzeul Național” al Muzeului Național de Istorie a României, un studiu despre descoperiri noi din arhivele Italiei și Austriei privitoare la ultimul an din viața lui Vlad. Din rezumatul publicat de autori reiese că este vorba despre un document florentin privind o acțiune diplomatică a lui Matia Corvin în folosul lui Vlad, în 1476, și despre o scrisoare germană nedatată din arhiva mănăstirii Melk, care îl arată pe Vlad luptând drept comandant al regelui lângă Smederevo, în Serbia.

Tot din rezumat: scrisoarea aceea ajută la înțelegerea relatării încurcate a cronicarului austriac Jakob Unrest, iar autorii socotesc că luptele din Serbia și cele din Țara Românească au fost amestecate, Vlad nefiind, foarte probabil, la Smederevo, ci copleșit de forțele otomane în Țara Românească. Textul întreg nu ne-a fost accesibil, așa că spunem limpede: am citit rezumatul, nu lucrarea. Cronica lui Unrest se găsește în ediția critică a lui Karl Grossmann, tipărită în 1957 în seria Scriptores Rerum Germanicarum a Monumenta Germaniae Historica.

Mai e un lucru care spune mult despre felul în care s-a născut legenda. Constantin Rezachevici observă în „Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova”, volumul întâi, apărut în 2001, la pagina 117, că povestirile germane, care au inventat atâtea despre acest domn, nu au consemnat niciodată moartea lui. Tiparul care l-a făcut monstru nu s-a interesat de sfârșitul lui.

Ce s-a întâmplat cu cei 200 de moldoveni?

Răspunsul vine din a doua piesă mare a dosarului: cuvântarea rostită în fața Senatului venețian de Ioan Țamblac, solul și unchiul lui Ștefan cel Mare. Ioan Bogdan o tipărește ca piesa CLIV, la paginile 342-351, cu titlu latin care îi dă data: „Expositio domini Ioannis Zamblacho, oratoris illustris domini Stephani, vayvodae Moldaviae, de greco in latinum transducta, de verbo ad verbum, ut jacet. MCCCCLXXVIII, die VIII Maii”. Deci 8 mai 1478, în ediția lui Bogdan; un studiu recent o citează ca discurs din mai 1477, iar diferența merită știută.

Țamblac vorbește în numele lui Ștefan și povestește, la persoana întâi, cum s-a făcut a treia domnie: „io ho solicitado de cazar Basaraba vayvoda de altra Valachia et de metter un altro signor christian, zoe el Drachula”. Am cerut ca Basarab să fie alungat din cealaltă Țară Românească și să fie pus acolo un alt domn creștin, anume Drăculea.

Urmează campania, cu cele două oști: „son andado, io de l’una banda et el capetan del Re da l’altra; et havemo se unido et metessemo in signoria el dicto Drachula”. Am mers eu dintr-o parte și căpitanul regelui din cealaltă, ne-am unit și l-am pus în domnie pe numitul Drăculea.

Apoi vine amănuntul care nu se găsește nicăieri altundeva: „questo me domanda, che i lasessamo i nostri homeni per soa custodia, perche de Valachi non se confidava tropo; et io li lasai homeni 200 de la mia porta”. Vlad a cerut să i se lase oameni pentru paza lui, fiindcă în Români nu se prea încredea, iar Ștefan i-a lăsat două sute de oameni de la curtea sa.

Sfârșitul, în șaptesprezece cuvinte italiene: „Et immediate torno quel infidel Basaraba et trove lo solo et amazo lo; et cum lui furono morti tuti li mei, excepto diexe”. Numaidecât s-a întors acel necredincios Basarab, l-a găsit singur și l-a omorât, iar împreună cu el au fost omorâți toți oamenii mei, afară de zece. Din două sute de curteni moldoveni s-au întors zece.

Cum se citește o cuvântare de sol

Piesa aceasta nu este un raport de luptă, este o cerere de ajutor. Ștefan vorbea prin solul lui ca să obțină bani și sprijin de la Veneția și de la papă, iar povestea morții lui Vlad îi servește: arată că moldoveanul își făcuse partea, pusese domnul, lăsase paza, și că nenorocirea s-a întâmplat după plecarea lui. Faptul că un izvor are interes nu îl face fals, îl face un izvor care se citește cu interesul la vedere.

În aceeași cuvântare se găsește și singurul reper de zi din tot dosarul morții. Vorbind despre plecarea secretarului venețian aflat atunci lângă el, Ștefan spune că l-a sfătuit să nu pornească din pricina iernii prea aspre și adaugă: „cercha ali X de Zenaro”, cam pe la 10 ianuarie. La data aceea, în Moldova, vestea era deja veche de câteva zile.

Unde s-a dat lupta?

Niciunul dintre cele două documente nu numește un loc. Ștefan scrie „in Magna Walahya”, Botta scrie „nella Valachia magiore”, amândoi folosind numele țării, nu al unui sat sau al unui râu. Asta este tot ce avem negru pe alb.

Ce se poate pune în jurul acestei absențe ține de cronologia campaniei. Bucureștii căzuseră până pe 16 noiembrie 1476, iar solul milanez Giustiniano Cavitello raporta pe 4 decembrie că orașul fusese luat după un asediu de cincisprezece zile. Pe 17 decembrie sultanul era deja la Aleksinac, întors spre Serbia. Între aceste repere s-a petrecut nenorocirea, într-o țară pe care, după Botta, turcii au recâștigat-o toată.

Cercetarea recentă a încercat să strângă cercul în jurul celor două centre ale țării. Radu Cârciumaru a publicat în 2024, în revista Epohi a Universității din Veliko Tarnovo, un studiu intitulat „Vlad the Impaler, Targoviste and the Fortress of Bucharest. A Hypothesis”, la paginile 342-351 ale volumului al treizeci și doilea, numărul 2. Textul nu este accesibil liber și nu l-am citit; dăm aici doar referința completă și teza pe care o anunță titlul, ca să poată fi urmărită de cine are acces.

Pe de altă parte, scrisoarea de la Melk, așa cum o prezintă rezumatul studiului din 2019, împinge în direcția opusă unei confuzii vechi: nu Smederevo, ci Țara Românească. Dacă lectura aceasta se confirmă pe textul întreg, o parte din încurcătura cronicii lui Unrest se limpezește, iar locul rămâne tot cel pe care îl dau documentele, adică țara, nu punctul.

De ce nu s-a găsit niciodată trupul?

Fiindcă nu avem niciunul dintre cele trei lucruri care fac un mormânt dovedit: un act care să spună unde a fost îngropat, o inscripție pe o piatră, o săpătură cu un mort care să poată fi legat de el prin context și prin antropologie.

Lipsa primului lucru se explică prin cum a murit. O oaste risipită în decembrie, într-o țară recâștigată de învingători, nu lasă în urmă o cancelarie care să scrie o danie pentru pomenire. Din a treia domnie nu avem nici măcar un hrisov de danie obișnuit, cu atât mai puțin un act de îngropăciune.

Lipsa celui de-al treilea lucru închide o verificare care în alte cazuri merge. La capitolul despre chip am arătat că singura descriere de martor nu poate fi pusă lângă un craniu, fiindcă nu există craniu. Comparația dintre portret și os, care a limpezit atâtea identificări în arheologia funerară, este imposibilă aici din capul locului.

Mai rămâne o observație de bun-simț, pe care regula casei o cere: absența unei dovezi se numește absență. Că nu s-a găsit trupul nu dovedește nici că a fost îngropat în taină, nici că a fost dus departe, nici că nu a murit atunci. Dovedește că nu s-a găsit.

Snagov sau Comana: ce sprijină fiecare variantă?

Tradiția cea mai veche și cea mai răspândită îl pune la Snagov, sub piatra din fața altarului. Despre ce a găsit cu adevărat săpătura din 1933 de acolo am scris separat, într-o analiză dedicată, și nu o reluăm: sub piatra aceea nu era niciun domn, iar atribuirea mormântului a venit mult mai târziu, în 1973.

Cealaltă variantă este Comana, în județul Giurgiu, și ea pornește de la o ctitorie adevărată. Mănăstirea își scrie singură istoricul așa: zidită de Vlad Țepeș în 1461, ca mănăstire-cetate, ruinată până la sfârșitul veacului al XVI-lea. Locul era odinioară o insulă în mijlocul mlaștinilor, cu intrarea pe o poartă dinspre nord, după un pod de lemn ușor de aprins la vreme de primejdie, între râul Câlniștea și balta Comanei.

Hârtia pe care stă ctitoria este un document din 27 septembrie 1461, ieșit din cancelaria lui Vlad Țepeș, care hotărăște „ca să fie hotarul (mănăstirii) până unde se împreună cu balta Comanei, drept în iezerul Câlniștei”. Atunci apare, după istoricul mănăstirii, pentru prima dată în chip oficial toponimul Comana.

Ce a scos săpătura de la Comana

Din perioada aceea s-au descoperit urmele unei biserici de plan dreptunghiular, de 12 pe 10 metri, cu fundație de cărămidă și partea de sus din bârne. Interiorul era tencuit și pictat, cu urme de vopsea roșie și albastru închis, iar în jurul ei stăteau chiliile. Săpăturile din 1971-1972 au dezvelit doar în parte unele încăperi, fără să poată reconstitui întregul ansamblu nici măcar grafic.

Amănuntul cel mai important pentru dosarul nostru este altul: cercetările au stabilit că necropola de lângă bisericuță a fost folosită în a doua jumătate a veacului al XV-lea și în prima jumătate a veacului al XVI-lea. Adică exact fereastra în care ar fi putut fi îngropat ctitorul.

De aici încolo trebuie spus apăsat ce nu urmează. O necropolă cu datarea potrivită nu este un mormânt identificat. La Comana nu a fost arătat niciun mormânt al lui Vlad Țepeș, iar istoricul mănăstirii nici nu pretinde asta: el afirmă ctitoria, care are act, nu îngroparea, care nu are. Lucrarea de referință pentru izvoarele morții rămâne cronologia lui Constantin Rezachevici din 2001, la paginile 117-118, citată ca atare de studiile recente.

Mai circulă, din 2014 încoace, o afirmație despre un mormânt la Napoli, într-o biserică din centrul orașului. Am căutat-o în bazele bibliografice, în Crossref și în Unpaywall, și nu am găsit nicio lucrare științifică publicată care să o susțină. Până apare una, afirmația rămâne o afirmație.

Ce stă în picioare și ce rămâne deschis

Text de izvor: Vlad era viu pe 8 decembrie 1476, când Matia îi scria papei; pe 5 ianuarie 1477 Ștefan cel Mare aflase de la Brașov ce se petrecuse cu el în Țara Românească cea Mare și cerea să fie înștiințat de orice rău ar mai auzi; pe 1 februarie 1477 Leonardo Botta scria de la Veneția că turcii l-au tăiat în bucăți împreună cu vreo patru mii de oameni; iar solul Moldovei a spus Senatului venețian că Basarab l-a găsit singur și l-a omorât, și că din cei două sute de curteni moldoveni lăsați ca pază s-au întors zece.

Deducție a cercetătorilor: fereastra de câteva săptămâni dintre cele două scrisori; faptul că depeșa lui Botta este singurul izvor cu adevărat contemporan; citirea care mută locul luptei de la Smederevo în Țara Românească; și încercările de a lega sfârșitul lui de Târgoviște sau de cetatea Bucureștilor.

Dispută nerezolvată: cine l-a omorât, de vreme ce un izvor spune turcii și altul spune Basarab; dacă numele „Lad(isla)us” din scrisoarea de la Hârlău acoperă fără rest pe Vlad; dacă data cuvântării de la Veneția este 1478, cum o dă ediția lui Bogdan, sau 1477, cum o citează un studiu recent; și unde a fost îngropat, dacă a fost îngropat.

Ce poate verifica singur un cititor: cele două ediții sunt libere. „Documentele lui Ștefan cel Mare”, volumul al doilea, 1913, piesa CLII la paginile 341-342 și piesa CLIV la paginile 342-351. „Magyar diplomacziai emlékek. Mátyás király korából”, volumul al doilea, 1876, piesa 234 la paginile 339-340. Amândouă se deschid pe archive.org, iar textele latinești și italienești sunt scurte.

Și un lucru care rămâne adevărat după ce cade toată povestea crescută peste el. Un domn al unei țări mici, prinsă între două imperii, s-a întors în noiembrie 1476 în scaunul pierdut cu paisprezece ani înainte, a luat Târgoviștea și Bucureștii cu ajutor unguresc și moldovenesc, și a murit la câteva săptămâni, apărând o țară pe care învingătorii au recâștigat-o toată. Moartea lui a fost plânsă, scrie Alexandru Simon, atât de Matia Corvin, cât și de Ștefan cel Mare, rudele lui. Pe cei zece moldoveni întorși din două sute îi datorăm acelei seri, oricare a fost ea.