Urme de aloe în două obiecte de mumificare egiptene, din 24 analizate

Un studiu publicat în PNAS pe 27 octombrie 2026 anunță prima identificare moleculară a aloei în materiale legate de mumificarea egipteană. Compușii au apărut însă în doar două dintre cele 24 de obiecte analizate, iar unul dintre ele este un preparat de farmacie din secolul al XVIII-lea. Autorii spun limpede că rezultatul nu dovedește o folosire generală a plantei la îmbălsămare.

Ce a fost analizat

Echipa coordonată de la Universitatea Philipps din Marburg a lucrat pe 24 de obiecte din colecții universitare și de muzeu. Piesa centrală este un craniu mumificat din Colecția Zoologică a Universității din Marburg, datat cu radiocarbon în secolul al VIII-lea î.Hr., adică în jur de 2.700 de ani. A doua piesă nu este egipteană antică: este un preparat farmaceutic din secolul al XVIII-lea, numit Mumia vera aegyptiaca, provenit de la Farmacia Leul din Offenbach am Main și aflat azi la Muzeul German al Farmaciei de la Heidelberg.

Metoda folosită se numește metabolomică netargetată: în loc să caute o substanță anume, aparatul înregistrează cât mai mulți compuși din probă, iar comparația între probe scoate la iveală ce au în comun și ce le separă. Amprentele chimice obținute au fost apoi comparate între piesele de la Heidelberg.

Ce spun autorii studiului

Compușii asociați cu aloe au fost găsiți în două dintre cele 24 de obiecte: craniul mumificat și preparatul de farmacie. Autorii precizează că profilul chimic indică genul Aloe, nu lemnul de agar, adică Aquilaria, cu care substanțele aromatice de acest tip sunt uneori confundate. Pe baza acestui rezultat, lucrarea vorbește despre prima identificare moleculară a aloei în materiale de îmbălsămare egiptene.

Un al doilea rezultat ține de istoria colecțiilor. Craniul mumificat și o pulbere catalogată separat la muzeul din Heidelberg au arătat asemănări chimice izbitoare, ceea ce ar putea însemna că provin din același material sau din același lot. În registrele colecțiilor nu există nicio legătură consemnată între cele două piese.

Cât despre texte, autorii discută un termen egiptean despre care spun că ar putea desemna aloe sau un exudat de aloe, fără să dea o identificare definitivă. Dacă legătura se confirmă, scrierile medievale care asociau aloea cu leacul numit mumie ar avea rădăcini mai vechi decât se credea.

Ce se știa dinainte despre rețetele de îmbălsămare

Cel mai detaliat tablou de până acum vine de la atelierul de îmbălsămare de la Saqqara, din Dinastia a XXVI-a, între aproximativ 664 și 525 î.Hr. Analiza reziduurilor din vasele atelierului, publicată în Nature în 2023, a identificat uleiuri și gudroane de ienupăr sau chiparos în circa 60 la sută din vase, uleiuri sau gudroane de cedru în circa 54 la sută, rezină de elemi în cel puțin 43 la sută și grăsime animală în circa 51 la sută. Rezina de Pistacia, uleiul vegetal și ceara de albine apăreau în circa 14 la sută din vase fiecare.

Acel studiu a arătat și cât de departe mergeau rețelele comerciale: cedrul și rezina de Pistacia veneau din zona mediteraneeană, iar elemiul și dammarul probabil din păduri tropicale din Asia și poate din Africa. În studiul nou, preparatele de Mumia conțineau compuși de rezine de conifere îmbătrânite, deci din aceeași familie de materiale.

Ce nu se știe încă

Două obiecte din 24 nu susțin concluzia că aloea era folosită în mod obișnuit la mumificare. Autorii scriu explicit că planta ar fi putut fi folosită doar în anumite practici sau în anumite perioade, și anunță că vor căuta aloe în mai multe piese și vor încerca să identifice alți compuși vegetali. Compoziția chimică a preparatelor istorice variază, de altfel, considerabil de la o probă la alta.

Un ultim rezultat merită citit cu atenție, fiindcă se pretează la titluri greșite. Un extract din Colecția Medicinală Wigand de la Marburg a avut un efect protector moderat împotriva leziunilor celulare produse de virusul gripal, în cultură de celule. Compusul principal izolat din extract, acidul 7-oxodehidroabietic, nu a reprodus însă efectul, iar substanțele responsabile rămân neidentificate. Autorii notează că rezultatele nu dovedesc că leacul istoric ar fi fost eficient împotriva gripei la oameni.

Contextul românesc

Studiul nu are o legătură directă cu spațiul românesc, iar craniul analizat nu provine din vreo colecție de la noi. Interesant pentru cercetarea de aici este însă procedeul: piese vechi din depozite de muzeu, intrate în inventar fără context de săpătură, pot fi puse în legătură una cu alta prin analiză chimică. Este o cale de lucru folositoare pentru orice colecție veche, inclusiv pentru fondurile românești ajunse în muzee în secolul al XIX-lea cu documentație sumară.