Cine a fost Theophylact Simocatta, autorul nopții din 587

Tot ce se știe despre noaptea din munții Haemus trece prin mâna unui singur autor și prin paginile unui singur manuscris. Theophylact Simocatta, egipteanul ajuns jurist la Constantinopol, nu a fost la fața locului, nu își numește izvoarele și nu spune nimic despre sine. Capitolul acesta arată pe ce se sprijină, de fapt, textul de la care pornește tot dosarul.

Ce știm, de fapt, despre viața lui Theophylact Simocatta?

Despre autorul celui mai important izvor al domniei lui Mauricius avem mai puține date decât despre oricare dintre predecesorii lui din tradiția istoriografiei clasicizante. Constatarea este a lui Michael Whitby, în monografia din 1988, și pornește dintr-o alegere a autorului însuși: Agathias, Menandros Protector și Ioan din Epiphaneia își pun în prefețe amănuntele personale, iar Theophylact nu pune niciunul.

Ce se poate strânge vine din aluzii risipite în text. Despre țara lui vorbește o singură dată, mărturisind că s-a desprins din țara Nilului, la VII 16, 10. Pe aceeași linie merge Photios, care în codicele 65 al Bibliotecii lui scrie limpede că acest Theophylact este egiptean de neam. Interesul pentru Egipt se vede în toată cartea: digresiunea despre revărsările Nilului se umflă până la dimensiunea unui tratat, iar la VIII 13, 7-15 autorul povestește cum la Alexandria s-a aflat despre uciderea lui Mauricius înainte să ajungă vestea oficială.

Familia era din clasa administrativă greco-egipteană. La VIII 13, 12-13 aflăm că o rudă a lui, Petros, era guvernatorul civil al Egiptului la sfârșitul domniei lui Mauricius. Olajos Terézia, într-un studiu dedicat carierei lui, socoate pe baza acestor amănunte și a ortodoxiei lui calcedoniene că orașul de origine este, aproape sigur, Alexandria.

Când s-a născut

Nu se știe. Olajos reconstituie astfel: în Dialogul dintre Filosofie și Istorie autorul salută urcarea lui Heraclius ca pe un fapt din trecutul foarte apropiat, iar la VIII 12, 3-4 își amintește că a rostit în public, îndată după căderea tiranului Phokas, o cuvântare despre soarta lui Mauricius. Dacă în 610 era deja scriitor cu studiile încheiate, avea cel puțin 22 sau 24 de ani, deci nașterea cade la mijlocul anilor 580. Whitby propune, ca cea mai plauzibilă presupunere, anii 585-590. Amândouă sunt socoteli, nu date.

Urmarea este importantă pentru tot dosarul: în toamna anului 587, când oastea lui Comentiolus cobora din munți, autorul nostru nu era încă născut. El însuși o spune pe ocolite, la II 17, 7, când își sprijină o informație pe cei mai vârstnici dintre contemporanii lui.

Unde a învățat dreptul și de ce contează asta

Prima școală a făcut-o în Egipt. La Alexandria se putea dobândi formarea retorică, literară și filosofică pe care se clădeau studiile de specialitate, iar la începutul secolului al VII-lea figura centrală a învățământului alexandrin era Stephanos, chemat după 610 la Constantinopol de împăratul Heraclius. Aluziile din operele lui Theophylact arată lecturi întinse: Homer, Hesiod, Euripide, Aristofan, Platon, dar și autori târzii, Lucian, Ailianos, Libanios, Aristainetos, Aineias și Procopios din Gaza.

Dreptul nu se mai putea învăța la Alexandria. Printr-o constituție din 533, Iustinian a desființat predarea dreptului acolo și a concentrat-o la Roma, la Berytos și la Constantinopol. Școala din Berytos, actualul Beirut, pare să nu fi supraviețuit cutremurului din 551, iar în operele lui Theophylact nu se vede niciun interes pentru partea apuseană a imperiului, așa cum s-ar fi văzut dacă ar fi stat la Roma. Rămâne Constantinopolul, pentru un curs costisitor de cinci ani.

Dovada formării juridice stă în titulatura manuscriselor. Codicele care cuprind Quaestiones physicae și scrisorile îl numesc scholastikos, titlu purtat din secolul al IV-lea de bărbații pregătiți în drept și în retorică. Îl purtaseră și Agathias, la Constantinopol, și cei doi veri din Epiphaneia, Euagrios și Ioan, consilieri juridici ai patriarhului Grigorie al Antiohiei. În Istorii se vede și practica: la VI 2, 2-9 și la VI 10, 4-18 autorul descrie o cauză penală și procedura ei cu o precizie de meseriaș.

Tocmai acesta este paradoxul izvorului: omul care judecă bine un dosar judiciar nu avea nici pregătire militară, nici cunoștințe de geografie, iar acolo unde relatează campanii se încurcă.

A fost Theophylact Simocatta prefect al Constantinopolului?

În fruntea cuprinsului din codicele vatican numele lui apare însoțit de două demnități: Theophylact, fost prefect și antigrapheus. Aceeași formulă îi este dată în extrasele alcătuite din porunca lui Constantin al VII-lea Porphyrogenetul, în culegerea despre solii, la paginile 221 și 447 din ediția De Boor din 1903, și la Photios, care își începe fișa cu titlul celor opt cărți de istorii ale lui Theophylact, fost prefect și antigrapheus.

Ce însemnau. Antigrapheus este echivalentul grecesc al funcției romane de magister scriniorum, șeful unuia dintre marile birouri ale administrației, post ocupat des de juriști de seamă. Eparchos redă latinescul praefectus și poate însemna prefect al pretoriului, prefect al orașului, guvernator de provincie sau un titlu fără putere. Ultimul caz are un precedent apropiat: istoricul bisericesc Euagrios a primit titlul de eparchos de la Mauricius pentru merite literare.

Dovezile pentru o carieră adevărată

Două piese scoase din pământ și din pietre schimbă socoteala. Prima este un sigiliu de plumb al unui Theophylact referendarios, publicat de Zacos și Veglery cu numărul 559 și datat între 550 și 650; referendarii erau un grup de opt funcționari folosiți de împărat ca ajutoare judiciare și ca mesageri de încredere. A doua este o inscripție fragmentară, astăzi pierdută, de la Aphrodisias, în Caria, publicată de Henri Grégoire în 1922 cu numărul 247 și reluată de Charlotte Roueché în ediția inscripțiilor orașului, din 1989, cu numărul 91: o pricină judecată sub supravegherea lui Theophylact, preastrălucitul, fost prefect și judecător divin.

Judecătorii divini, pedanei iudices, fuseseră instituiți de Iustinian în 539, prin novela 82, ca un corp de doisprezece experți de rang înalt. Inscripția este datată în septembrie, în indicția a cincisprezecea, ceea ce în prima jumătate a secolului al VII-lea dă trei posibilități: 611, 626 și 641. Whitby elimină primele două, 611 fiind prea devreme pentru o asemenea demnitate, iar 626 improbabil, fiindcă venea la o lună după atacul avar asupra capitalei, cu armata persană a lui Shahrbaraz încă în Asia Mică. Rămâne septembrie 641.

Tabăra cealaltă nu acceptă construcția. Peter Schreiner, în comentariul traducerii germane din 1985, respinge identificarea lui Grégoire și susține că titlul de antigrapheus a intrat în tradiția manuscrisă abia în secolul al X-lea, luat de la Photios, care ar fi înlocuit cu el titlul de scholastikos, devenit neobișnuit. Whitby i-a răspuns într-un studiu din 1997. Olajos însăși a crezut mai întâi, ca Schreiner, într-un titlu onorific, apoi a socotit noile date destul de puternice ca să îl pună pe autor chiar în funcția de eparchos. Iar fișa dedicată lui în tezaurul proiectului Universității din Varșovia despre perioada migrațiilor spune răspicat că părerea mai veche, potrivit căreia ar fi deținut dregătorii înalte și chiar prefectura Constantinopolului, este astăzi respinsă.

Cinstit este să spunem unde se oprește dovada. Titlurile sunt atestate în transmiterea textului, nu într-un act de numire. Că ar fi fost funcții reale este o deducție, bine argumentată, dar deducție; și Whitby recunoaște, într-o notă, că între 550 și 650 au fost mai mulți Theophylact în viața publică.

Ce a scris în afară de Istorii

Patru lucrări i s-au păstrat. Cea mai veche pare să fie dialogul citat de obicei cu titlul latin Quaestiones physicae, în formă platonică, din genul paradoxografiei: doi interlocutori, Antisthenes și Polycrates, cântăresc explicațiile unor minuni ale naturii, de ce sângele de capră înmoaie diamantul, de ce corbii nu beau vara, de ce broaștele din Seriphos sunt mute. Whitby numără nouăsprezece asemenea probleme, Olajos douăzeci. Ediția critică este a lui Lidia Massa Positano, Napoli, 1965.

A doua este o dezbatere teologică despre durata hotărâtă dinainte a vieții omului, publicată cu text grec și traducere engleză de Charles Garton și Leendert Westerink, la Buffalo, în 1978. Theognostos apără predestinarea, Theophrastos o combate, iar doi arbitri aleg calea de mijloc, cu un sfat care spune ceva despre firea autorului: cunoașterea omenească este mărginită, deci disputele se cuvin ținute în cumpătare.

A treia sunt cele 85 de scrisori literare, morale, câmpenești și de dragoste, o corespondență închipuită între personaje istorice și mitologice, în tradiția lui Alkiphron, a lui Ailianos, a lui Philostratos și a lui Aristainetos. Ediția de referință este a lui Giuseppe Zanetto, Leipzig, 1985. Olajos arată că popularitatea lor se măsoară în manuscrise: vreo treizeci de codice le păstrează, cu mult mai multe decât pentru Istorii.

Quaestiones physicae și scrisorile sunt scurte, în jur de 460 și de 780 de rânduri, și se socotesc exerciții de tinerețe. A patra lucrare, Istoriile, acoperă domnia lui Mauricius și continuă deliberat monografia lui Menandros Protector, care tratase anii 558-582. O confuzie merită înlăturată aici: poemul adresat lui Galenos, atribuit uneori lui Simocatta, este opera lui Theophylact, arhiepiscopul Ohridei, din secolele XI-XII.

Cum a ajuns Copernic să îl traducă?

Scrisorile, nu Istoriile, i-au purtat numele în Renaștere, iar traducătorul lor latin a fost Nicolaus Copernic. Studiile de astronomie îl obligaseră să învețe greaca pe lângă latină; după cercetările lui Michał Bzinkowski, publicate în 2024 în revista Neograeca Bohemica, învățătura sistematică a început probabil la Bologna, la cursurile elenistului Antonio Urceo Codro, și a continuat la Padova.

La sfârșitul anului 1509 a apărut la Cracovia o broșură de 22 de pagini, cu titlul Theophilacti scolastici Simocati epistole morales, rurales et amatorie interpretatione latina. Este cea mai veche traducere din greacă făcută de un învățat polonez și un document al umanismului polonez timpuriu. Datele acestea sunt luate din rezumatul publicat de autor, nu din textul integral al studiului, pe care nu l-am putut deschide.

Pentru dosarul nostru amănuntul are un rost precis: în vremea în care Europa învățată îl citea pe Theophylact, îl citea ca epistolograf. Istoriile au ajuns sub tipar abia în 1604, iar pasajul cu cele trei cuvinte este cunoscut specialiștilor de la începutul secolului al XVI-lea, cum consemnează Nicolae Saramandu după Eugeniu Coșeriu și Alexander Černjak.

Când a fost scris textul despre Mauricius?

Limitele sunt date de două morți. Lucrarea este scrisă după dispariția lui Phokas, în 610, fiindcă Dialogul vorbește despre tirania lui la trecut, și înainte de moartea patriarhului Sergios, în 638, fiindcă omul care a înviat Istoria apare acolo ca fiind încă în viață, filosof fără corp pe pământ.

Între aceste margini, textul însuși lasă urme. Cele mai târzii evenimente pomenite explicit sunt victoria lui Heraclius asupra lui Rhazates, în decembrie 627, moartea lui Chosroes al II-lea și pacea cu Persia din anul următor, toate la VIII 12, 12-14. Același triumf este prevestit, cu o prorocire pusă pe seama regelui persan, la V 15, 3-7, care presupune situația de după biruință, când Bizanțul putea dicta.

Un sfert de secol sau patru ani

Aici specialiștii se despart. Olajos citește urmele ca pe straturi depuse în timp: mai întâi cuvântarea despre Mauricius, de după 610, apoi, în anii 620, planul monografiei, iar lucrul se întinde până după încheierea războiului persan, poate chiar până după primele cuceriri arabe din 634 și 638, de unde și datarea morții autorului la sfârșitul anilor 630 sau la începutul anilor 640. Whitby presupune, la paginile 46 și 50 ale monografiei sale, un proces scurt, de trei sau patru ani, la capătul anilor 620, în atmosfera în care Georgios Pisides compunea poemele despre izbânzile lui Heraclius.

Tot de aici vine și disputa despre Dialog. Olajos a propus că Dialogul dintre Filosofie și Istorie a fost scris întâi ca lucrare de sine stătătoare și pus mai târziu în fruntea Istoriilor, poate chiar de un copist medieval, fiindcă în toată istoriografia clasică și bizantină nu are pereche. Whitby respinge ipoteza cu un argument de text: la sfârșitul Dialogului, Filosofia îi poruncește Istoriei să înceapă povestirea și să pună înaintea ei o prefață. Prin urmare, Dialogul anunță exact ce urmează.

Un lucru este sigur: lucrarea a rămas neterminată. În ultimele cărți stilul propriu al autorului se subțiază, iar materialul luat din izvoare se vede aproape neprelucrat. Pe marginea capitolului 12 din cartea a VIII-a, copistul codicelui vatican a însemnat că aici începe cartea a IX-a, iar autorul făgăduiește de două ori că va povesti pe îndelete vremea lui Phokas, lucru pe care nu l-a mai făcut.

Pentru dosarul nostru, consecința este dură. Theophylact Simocatta este ultimul istoric clasicizant al Antichității târzii. După el, povestirea evenimentelor de după 602 vine de la autori mult mai târzii, iar între el și Theophanes Confessor, care scrie pe la 810-814, nu există o relatare greacă independentă a nopții din munții Haemus.

De unde avea Theophylact informațiile despre Balcani?

Singurul istoric pe care îl numește este Menandros Protector, la I 3, 5. Restul trebuie dedus din felul în care arată textul, iar munca asta a fost făcută pe rând de Hans Wilhelm Haussig, în 1953, de Otto Veh, în 1957, și de Whitby, în 1983 și 1988.

Pentru Balcani, cel mai mult vine dintr-o narațiune militară care acoperă campaniile dintre 586 sau 587 și 602. Se recunoaște după ce conține și după ce nu conține. Conține succesiunea zilelor, lungimea marșurilor, trimiteri la corespondența oficială și rapoarte de subordonați către comandant, de pildă apărarea trecătorii Procliane de către Salvianus, în 588. Nu conține nimic despre prefectul pretoriului Illyricului, care se lupta cu slavii în Grecia, și nimic despre exarhul Ravennei, care îi ținea pe slavi în Istria, în 599. Este privirea unei singure armate.

Narațiunea are și o părtinire constantă, în favoarea generalului Priscus și în defavoarea lui Comentiolus și a lui Petru, iar prelucrarea ei s-a făcut, după Whitby, în vremea lui Phokas, al cărui ginere era Priscus; un indiciu în plus este referirea binevoitoare la Bonosus, de la VIII 5, 10. Cinstit este să adăugăm și ce observă Olajos: portretul lui Comentiolus nu este uniform negru. În luptele antiavare din prima jumătate a anilor 580 el apare energic și biruitor, iar abia din 589, și mai ales la sfârșitul anilor 590, devine un comandant nefericit, bănuit chiar de trădare. Părtinirea stă în izvor, nu într-o judecată generală a autorului.

A citit rapoartele oficiale?

Veh a crezut că da, pe motivul că slujba din cancelarie i-ar fi dat acces la documente. Whitby arată că argumentul nu ține. Un raport oficial de campanie își purta data, iar încurcăturile cronologice ale lui Theophylact sunt exact ale cuiva care nu are date; dacă ar fi umblat prin arhive, ar fi găsit și rapoartele venite din Tesalonic sau din Ravenna. Documentele persane pe care pretinde că le citează vin, cel mai probabil, din izvorul lui răsăritean, Ioan din Epiphaneia.

Cum arăta un raport adevărat se poate vedea. Scrisoarea trimisă de Heraclius din Azerbaidjan, cu evenimentele dintre 24 februarie și 8 aprilie 628, s-a păstrat, incompletă, în Chronicon Paschale, la paginile 727-737, cu date de indicție în text. Concluzia lui Whitby este că Theophylact nu a avut sub ochi materialul primar, ci un izvor intermediar, care îl prelucrase deja literar și îi tocise informația.

Iar acum amănuntul care contează cel mai mult pentru noi. Theophylact mai avea două izvoare pentru Balcani: o cronică a Constantinopolului, atentă la faptele imperiale și la nenorocirile firii, și o hagiografie a lui Mauricius. Whitby pune în seama cronicii, nu a jurnalului de campanie, atât digresiunea despre Busas și căderea cetății Appiaria, cât și povestea marșului de noapte întrerupt, de la II 15, 4-11; și observă că Theophanes o dă puțin altfel, și mai exact, la pagina 258, rândurile 10-21. Cele trei cuvinte ne vin, deci, pe firul cronicăresc, nu pe cel militar.

Pe ce manuscris atârnă textul?

Când a pregătit ediția din 1887, Carl de Boor a strâns în prefață, la paginile VI-VIII, cinci codice: Vaticanus graecus 977, din secolele XI-XII, Marcianus 397, din secolul al XV-lea, Laurentianus Plut. LXIX, 38, din secolele XV-XVI, Monacensis graecus 48, din secolul al XVI-lea, și Scorialensis Φ-I-12, din secolul al XVI-lea. Pe toate le-a colaționat el însuși, în afară de cel din Escorial, despre care Gustav Loewe îi arătase că fusese copiat din cel venețian.

Verdictul lui a fost verificat și întărit. Olajos Terézia, în studiul din Revue d’histoire des textes, bulletinul 9, apărut în 1980, scrie la pagina 261 că stema propusă de De Boor arată limpede un singur lucru: Vaticanus este singurul care păstrează tradiția. Lecțiunile celelalte pot fi corecturi, conjecturi sau greșeli de copist, dar nu pot fi socotite mărturii ale unei tradiții independente. Aceeași autoare consemnează și o problemă deschisă: Peter Wirth, Gyula Moravcsik, Veselin Beševliev și Maria Elisabetta Colonna pomenesc un alt manuscris cu textul complet, dat ca fiind de la începutul secolului al XV-lea, necunoscut lui De Boor.

Ce conține codicele vatican

Foile 1-184 cuprind Istoriile lui Theophylact, iar de la foaia 185 urmează Breviarium-ul patriarhului Nikephoros, scris de mâini diferite, din aceeași vreme. Un singur volum duce, așadar, două dintre izvoarele de bază pentru secolul al VII-lea. Pe foaia 94 verso stă o însemnare a lui Arsenios, episcop de Samos și Ikaria, datată în 1417 sau 1418, iar stema familiei Borghese, imprimată pe legătură, arată la ce papă a fost relegat volumul; de acolo a fost dus, pe vremea lui Napoleon, la Paris.

Cel mai grăitor este începutul. Înaintea titlului, aproape două rânduri au fost răzuite, iar numele autorului a dispărut cu ele. De Boor l-a restituit din extrasele lui Constantin Porphyrogenetul și de la Photios, care îi dau amândoi aceleași demnități. Pierderea aceea are o urmare vizibilă: în manuscrisul venețian și în cel din München, autorul cuprinsului cărții a III-a și al începutului cărților I și II este numit Procopius, iar în exemplarul din Escorial un cititor a scris pe margine, îndreptând, Simocatta. În arhetipul copiilor târzii numele lipsea, iar cineva nepriceput a pus altul în loc.

Mai este și o gaură în text, exact în locul cel mai prețios. În capitolul 12 al cărții a VIII-a, acolo unde stătea cuvântarea rostită în 610, povestirea se rupe. De Boor a însemnat lipsa în aparatul critic de la pagina 307; Olajos o descrie ca două foi lăsate albe de copistul vatican; Whitby vorbește despre o pagină pierdută din arhetip, iar în traducerea din 1986 el și Mary Whitby notează că restul cuvântării s-a pierdut într-o lacună de întindere nesigură. Oricum s-a petrecut, singura bucată de text care se poate data aproape exact este bucata din care avem cel mai puțin.

Ce spun edițiile tipărite

Istoria tipăriturilor explică de ce ediția din 1887 a devenit obligatorie. Prima, a lui Iacobus Pontanus, apărută la Ingolstadt în 1604, se sprijinea pe codicele din München, recent și scris neglijent. De Boor îi reproșează, cu exemple, că a produs el însuși lacune, că a emendat locuri perfect sănătoase fără să anunțe schimbarea și că a amestecat mâna a doua a manuscrisului cu textul. Ediția lui Charles Annibal Fabrot, Paris, 1648, nu numai că nu a corectat, ci a mai adăugat greșeli de tipar.

Immanuel Bekker, în volumul din corpusul de la Bonn, din 1834, și-a recunoscut singur limitele, într-o frază citată de De Boor.

Eu însumi, fiindcă îmi lipseau și manuscrisele și eram puțin deprins cu felul acela de a vorbi, m-am socotit mulțumit dacă, readucând la sănătate întregul mod de a scrie și de a pune semnele, aș îndrepta doar greșelile vădite ale copiștilor și ale tipografilor.

Immanuel Bekker, în prefața ediției De Boor, Leipzig, 1887, p. V-VI

De aici încolo, textul de referință este al lui Carl de Boor, Leipzig, 1887, revăzut și adus la zi de Peter Wirth, la Stuttgart, în 1972. Traducerea germană a lui Peter Schreiner a apărut în 1985, iar cea engleză, a lui Michael și Mary Whitby, în 1986, și pornește tocmai de la versiunea revăzută de Wirth. În românește, pasajul stă în Fontes Historiae Daco-Romanae, volumul II, publicat de Editura Academiei în 1970, la pagina 538, de unde îl citează și Saramandu.

Lanțul merită spus întreg: cine citează astăzi cele trei cuvinte de pe o pagină de internet citează, la capătul firului, aparatul critic al unei ediții germane din 1887, întocmită după un codice din secolele XI-XII, în care numele autorului fusese răzuit.

Cât ne putem sprijini pe Theophylact Simocatta?

Se poate pune în trei coloane. Textul este solid, în limitele numite: avem opt cărți, păstrate întregi prin Vaticanus graecus 977, cu un singur loc important rupt, consemnat în aparat. Ce spune autorul despre campania din munții Haemus se verifică rând cu rând, în ediția De Boor, la pagina 100.

Biografia lui este șubredă. Originea egipteană și formarea juridică stau pe mărturii, demnitățile stau pe titulatura manuscriselor și pe Photios, iar cariera reconstituită din sigiliu și din inscripția de la Aphrodisias este o ipoteză pe care unii specialiști o resping. Pentru ce ne interesează, însă, nici nu e nevoie să o rezolvăm: calitatea lui de martor nu depinde de rangul atins.

Autoritatea de martor ocular lipsește cu totul. Nu a fost în Balcani, nu era născut în 587, iar informația despre noaptea aceea nu i-a venit din jurnalul de campanie pe care îl folosește în restul cărții, ci din cronica orașului.

Rămâne deschis dacă manuscrisul de secol XV semnalat de Wirth, de Moravcsik, de Beševliev și de Colonna poate aduce ceva la stabilirea textului, rămâne deschisă cariera autorului și rămâne deschis cât din Dialog a fost scris pentru cartea asta. Capitolul următor pune textul grec al lui De Boor lângă textul lui Theophanes și arată ce formă are, acolo, cuvântul pe care îl citează toată lumea.