Torna, torna, fratre sau frater: ce scrie în edițiile critice

Trei cuvinte, două cronici și un singur rând de aparat critic: forma torna, torna, fratre, pe care o citează toată lumea, nu stă în textul stabilit de Carl de Boor, ci sub el, printre variantele de manuscris. Capitolul pune cele două pasaje grecești față în față, la pagina 100 și la pagina 258, și arată de unde vine fiecare literă.

Ce este, de fapt, o ediție critică?

O ediție critică are două etaje. Sus stă textul pe care editorul îl socotește cel mai apropiat de ce a scris autorul. Jos, cu literă măruntă, stă aparatul critic: rând cu rând, ce anume citește fiecare manuscris acolo unde ele nu se potrivesc. Textul de sus este o alegere argumentată, nu o fotografie; aparatul este locul unde editorul își arată socoteala și unde cititorul o poate verifica.

Pentru dosarul nostru există trei asemenea volume, toate ieșite de sub mâna aceluiași om, filologul german Carl de Boor, la editura Teubner din Leipzig: Istoriile lui Theophylactus Simocatta, în 1887, Cronografia lui Theophanes Confesorul, volumul I, în 1883, iar în 1885 volumul al doilea, cu viețile lui Theophanes, cu traducerea latină a lui Anastasius Bibliotecarul, cu disertația despre manuscrise și cu indicii. Capitolul care deschide dosarul a dat cele două pasaje în traducere; aici le luăm rând cu rând, în limba lor, și mai ales cu aparatul de dedesubt.

Deosebirea contează pentru că forma celebră a expresiei nu stă în textul pe care l-a stabilit De Boor. Stă sub el.

Cum se citește un rând de aparat

Fiecare editor își numește martorii cu litere, într-un index de sigle pus în fruntea volumului. Apoi, în aparat, scrie numărul rândului, lecțiunea pe care o respinge și sigla manuscrisului care o are. Un rând de aparat nu este o notă de subsol oarecare: e o afirmație verificabilă despre ce stă scris pe o foaie anume dintr-o bibliotecă anume. Cine citează o formă de cuvânt fără să fi deschis aparatul citează, de fapt, altceva decât crede.

Ce scrie la Theophylactus, în ediția din 1887?

Indicele de sigle al ediției din 1887 încape în cinci rânduri. Un singur manuscris: V, adică Vaticanus graecus 977. Apoi L, extrasele despre solii alcătuite din porunca lui Constantin al VII-lea, și trei sigle care nu sunt manuscrise, ci conjecturi de învățați: B pentru Bekker, Be pentru Bernhardy, Bo pentru Boissonade. La pasajul nostru aparatul nu invocă nici extrasele, deci pentru noaptea din munții Haemus textul lui Theophylactus atârnă de un singur codice.

La pagina 100, în cartea a II-a, capitolul 15, paragrafele 6-9, stă aceasta:

ἕν τι τῶν ὑποζυγίων τὸν ἐπικείμενον παραπέρριψε φόρτον […] παρηχεῖται γὰρ τοῖς πολλοῖς ἡ βοή, καὶ παράσημον ἦν τὸ λεγόμενον, καὶ φυγὴν ἐδόκει δηλοῦν […] ἐπιχωρίῳ τε γλώττῃ εἰς τοὐπίσω τραπέσθαι ἄλλος ἄλλῳ προσέταττεν „τόρνα, τόρνα” μετὰ μεγίστου ταράχου φθεγγόμενοι

Theophylacti Simocattae Historiae, II, 15, 6-9, ed. C. de Boor, Leipzig, 1887, p. 100

În românește: unul dintre animalele de povară a azvârlit sarcina pusă pe el […] căci strigătul a sunat asemănător pentru cei mai mulți, iar ceea ce se spunea era un semn fals și părea să arate fugă […] și în limba locului își porunceau unul altuia să se întoarcă îndărăt, rostind „torna, torna” cu cea mai mare tulburare.

Două lucruri se văd din capul locului. Întâi, Theophylactus nu pune în gura cărăușilor nicio vorbă: strigătul dintâi îl parafrazează, iar cuvintele citate, torna, torna, sunt cele ale oștirii care a luat strigătul drept ordin. Al doilea, în tot pasajul nu apare nicio formă a lui frate. Cuvântul acesta nu lipsește din întâmplare: nota 20 de la pagina 100 spune limpede de unde vine. Ea dă trei lucruri deodată. Că în V se citește τόρνα τόρνα. Că ρετόρνα, adică retorna, este lecțiunea vulgatei, cu alte cuvinte a textului tipărit dinaintea lui De Boor. Și că φράτερ este un adaos al lui Theophanes, trimis exact la pagina 258, rândul 16, din ediția lui din 1883.

De unde vine retorna

Prefața ediției spune și cum a ajuns retorna în cărți. Cea dintâi tipăritură, a lui Jacobus Pontanus, Ingolstadt, 1604, se sprijinea pe Monacensis graecus 48, un codice de secol XVI pe care De Boor îl descrie ca fiind scris neglijent. Celelalte patru manuscrise cunoscute lui, cel venețian din secolul al XV-lea, cel florentin și cel din München din secolele XV-XVI și cel din Escorial, copiat după cel venețian, coboară toate din Vaticanus. Prin urmare retorna nu este o variantă veche, ci o limpezire făcută de un copist târziu, trecută în tipar de Pontanus, repetată de Fabrot la Paris în 1648 și de Bekker la Bonn în 1834, și scoasă din text abia în 1887. Limpezirea a costat ceva: retorna sună a cuvânt obișnuit, pe când torna singur sună a comandă, iar despre asta va fi vorba în capitolul despre Strategikon.

Ce scrie la Theophanes, la pagina 258?

Theophanes scrie pe la 810-814, deci la peste două sute de ani după noapte. Relatarea lui e mai scurtă, mai limpede și, spre deosebire de cealaltă, citează vorbele. În ediția din 1883, la pagina 258, rândurile 14-18, sub anul lumii 6079:

ἑνὸς γὰρ ζώου τὸν φόρτον διαστρέψαντος, ἕτερος τὸν δεσπότην τοῦ ζώου προσφωνεῖ τὸν φόρτον ἀνορθῶσαι τῇ πατρῴᾳ φωνῇ· τόρνα, τόρνα, φράτερ. καὶ ὁ μὲν κύριος τῆς ἡμιόνου τὴν φωνὴν οὐκ ἠσθάνετο, οἱ δὲ λαοὶ ἀκούσαντες καὶ τοὺς πολεμίους ἐπιστῆναι αὐτοῖς ὑπονοήσαντες εἰς φυγὴν ἐτράπησαν, „τόρνα, τόρνα” μεγίσταις φωναῖς ἀνακράζοντες.

Theophanis Chronographia, vol. I, anul lumii 6079, ed. C. de Boor, Leipzig, 1883, p. 258, r. 14-18

În românește: căci, unul dintre animale răsturnându-și sarcina, altcineva îi strigă stăpânului animalului să îndrepte povara, în limba părintească: torna, torna, frater. Și stăpânul catârcei nu a prins strigătul, dar oamenii, auzindu-l și bănuind că dușmanii sunt peste ei, au luat-o la fugă, strigând „torna, torna” cu glasuri foarte puternice.

Patru deosebiri de fond față de Theophylactus. Theophanes dă vorbirea directă. Pune în locul expresiei „limba locului” o alta, „limba părintească”. Spune ce animal este, o catârcă. Și adaugă amănuntul că stăpânul nu a prins strigătul, cu un verb, ἠσθάνετο, care înseamnă în primul rând a percepe cu simțurile și abia apoi a înțelege cu mintea. Niciunul dintre aceste amănunte nu se află la Theophylactus.

Pe baza lor, Michael Whitby a susținut în 1983, în revista Byzantion, că Theophanes nu putea scoate o relatare mai bună dintr-una mai vagă, și că amândoi cronicarii au luat episodul din aceeași tradiție cronicărească. Argumentul lui are și o parte care se citează rar: Theophylactus a consemnat numai strigarea de mai târziu, cea generală, care nu conținea adresarea φράτερ, potrivită doar pentru strigătul dintâi, adresat unui om anume.

De ce apare torna, torna, fratre doar în aparatul critic?

Pentru că acolo l-a pus editorul. Aparatul de la pagina 258 are, pentru rândul 16, o însemnare de două cuvinte: „φράτρε z.”. Atât. Nici comentariu, nici discuție.

Ce înseamnă z se află în indexul de sigle din fruntea volumului I și în prefața de la paginile VI-VII: este consensul a două manuscrise, Parisinus graecus 1711 și Vaticanus graecus 978. Aceleași sigle sunt reluate, cu datările aduse la zi, în introducerea traducerii engleze a Cronografiei, publicată de Cyril Mango și Roger Scott în 1997, la paginile XCIV-XCVI, unde se poate verifica litera cu litera.

De Boor împarte martorii greci în trei clase. Prima cuprinde Parisinus graecus 1710 și Vaticanus graecus 155, a treia pe Coislinianus 133 cu descendenții lui târzii. A doua clasă este tocmai z, cele două manuscrise cu φράτρε, iar despre ea prefața spune lucrul cel mai dur din tot volumul: arhetipul clasei a doua a fost corectat încă o dată de un cititor, „ut huic classi minime confidendum sit”, încât acestei clase nu trebuie nicidecum să i se dea crezare.

Manuscrisul cel mai bun lipsește exact aici

Aceeași prefață numește cel mai bun martor grec: Vaticanus graecus 154, siglat b, pe care De Boor îl socotește superior lui Coislinianus 133, cum se credea până la el. Necazul este că b se oprește la pagina 173, rândul 23, al ediției, iar a, caietul Barberinus, ține doar până la pagina 17, rândul 16. Pasajul nostru stă la pagina 258. Cu alte cuvinte, exact acolo unde dosarul are nevoie de el, cel mai bun manuscris grec nu mai este, iar textul se sprijină pe cele trei clase pe care editorul le socotește coborâte dintr-o carte foarte stricată.

De unde vine forma pe care o citează toată lumea?

Din tipăriturile de dinaintea lui De Boor. Elisabeta Negrău arată, în studiul din 2024 apărut în revista Studia Ceranea, că edițiile bilingve mai vechi ale Cronografiei, a lui Jacobus Goar, apărută întâi în 1655 și citată după volumul venețian din 1729, la pagina 173, și a lui Johannes Classen, în corpusul de la Bonn, 1838, la pagina 397, se sprijină mai ales pe Parisinus graecus 1711 și au în textul grec forma φράτρε. De Boor a ales φράτερ, forma pe care o are majoritatea manuscriselor păstrate, și a coborât cealaltă formă în aparat. Numai că, între timp, φράτρε intrase deja în circulație.

În literatura românească forma a rămas. Pasajul din Theophanes stă în Fontes Historiae Daco-Romanae, volumul II, al Editurii Academiei, 1970, la paginile 604-605, iar cel din Theophylactus la paginile 538-539; paginile acestea le dau după citările lui Nicolae Saramandu și ale Elisabetei Negrău, nu după volumul deschis de mine. Sinteza lui Saramandu din 2001-2002, textul de referință în românește, scrie la pagina 234 că în Theophanes „apare τόρνα, τόρνα, φράτρε” și trimite la ediția De Boor din 1883. Acolo, în textul stabilit, stă φράτερ.

Cinstit este să adăugăm că Saramandu știe amândouă formele și le pune față în față mai departe, la pagina 239, acolo unde îl rezumă pe I. Glodariu, și că Alexander Černjak, în 1992, scrie prudent „φράτρε sau φράτερ”. Diferența dintre a cunoaște distincția și a o duce în citarea curentă este tocmai ce a făcut ca versiunea cu doi r să treacă din studii în manuale, din manuale în articole și de acolo pe rețele.

Mai este un amănunt care arată cât de devreme a fost simțită problema. Vaticanus graecus 978 este plin de însemnări latinești de mâini diferite, iar lângă pasajul nostru cineva a scris pe margine, în latina de cancelarie, „NT. torna torna frater”. Negrău semnalează că manuscrisul poartă adaosuri ale lui John Santamaura, cipriot bun cunoscător de latină, scriptor graecus la Biblioteca Vaticană la sfârșitul secolului al XVI-lea, și mulțumește, pentru verificarea pasajului în manuscris, lui Vladimir Agrigoroaiei, de la centrul de civilizație medievală din Poitiers. Un cititor vechi, așadar, a văzut φράτρε și a notat alături forma pe care o socotea corectă.

Drumul manuscrisului cu φράτρε

Fișa cotei Parisinus graecus 1711 din baza Pinakes, ținută de Institutul de cercetare și istorie a textelor al CNRS, îi dă drumul pe scurt. Codicele se afla încă la Constantinopol la mijlocul secolului al XV-lea. Apoi îl găsim legat de Ioannes Abramios, cărturar activ la Corfu la cumpăna secolelor XV și XVI, a cărui monogramă se citește în mai multe manuscrise. De acolo ajunge în colecția cardinalului Niccolò Ridolfi, mort în 1550, cumpărată la moartea lui de mareșalul Piero Strozzi, trecută pe urmă la Caterina de Medici și, prin ea, în biblioteca regilor Franței. Descrierea lui stă în inventarul lui Henri Omont, volumul II, pagina 128.

Ce spune traducerea latină a lui Anastasius Bibliotecarul?

Acesta este martorul pe care discuția românească îl folosește cel mai puțin, deși pentru pasajul nostru este cel mai bun. Anastasius Bibliotecarul, omul cărților papale de la Roma, a tradus Cronografia în latinește între 871 și 874, pentru Ioan Diaconul, care își alcătuia atunci enciclopedia istorico-bisericească. Manuscrisul grec de la care a lucrat îl adusese, poate, din solia lui la Constantinopol din 869-870. De Boor i-a tipărit traducerea în volumul al doilea, din 1885, iar pasajul stă acolo la pagina 158:

quidam domino animantis acclamat onus erigere patria voce dicens: torna, torna, frater. et dominus quidem mulae vocem minime sentiebat

Anastasii Bibliothecarii Chronographia tripertita, în Theophanis Chronographia, vol. II, ed. C. de Boor, Leipzig, 1885, p. 158

În românește: cineva îi strigă stăpânului animalului să îndrepte povara, spunând în limba părintească: torna, torna, frater. Iar stăpânul catârcei nu prindea deloc strigătul.

Greutatea mărturiei o cântăresc Mango și Scott: manuscrisul grec folosit de Anastasius era de calitate mult mai bună decât toată tradiția greacă păstrată, în afară de a și de b. Or, a și b lipsesc amândouă la pagina 258. Pentru noaptea din munții Haemus, prin urmare, cea mai veche și cea mai bună mărturie asupra textului lui Theophanes nu este un manuscris grec, ci o traducere latinească făcută la Roma în anii 870, iar ea are frater. Aparatul de la pagina 158 consemnează variante pentru cuvintele din jur, mulae și voce, dar niciuna pentru frater.

Și aici trebuie spus ce nu dovedește mărturia. Anastasius scria latinește; un traducător latin ar fi îndreptat de la sine o formă neobișnuită la nominativul clasic. Mărturia lui arată cu putere ce avea el sub ochi, nu rezolvă singură chestiunea. Împreună cu lecțiunea majorității manuscriselor grecești, însă, ea duce în aceeași parte.

Limba locului sau limba părintească? Două expresii, două lecturi

Cele două expresii prin care cronicarii numesc graiul sunt deosebite, iar de felul cum le traduci atârnă jumătate din dispută. La Theophylactus stă ἐπιχωρίῳ τε γλώττῃ, în limba locului. La Theophanes, τῇ πατρῴᾳ φωνῇ, în limba părintească. Anastasius o redă pe a doua prin patria voce. În engleză deosebirea se topește: Michael și Mary Whitby traduc ἐπιχωρίῳ γλώττῃ prin „in native parlance”, iar Mango și Scott dau „speaking in his native tongue”.

Cei doi traducători englezi ai lui Theophylactus adaugă însă o observație care mută discuția. Adjectivul ἐπιχώριος este folosit de autor, în toată cartea, cu înțelesul simplu de latinesc. Negrău strânge exemplele: la I, 1, 3, romanii numesc o dregătorie „în limba locului” κυαίστωρ, adică quaestor; la II, 4, 1, tot „în limba locului” se spune τοῦλδον, convoiului de bagaje; iar la II, 11, 4, numele dat văii, Sabulente Canalion, este o formă vulgarizată și grecizată a latinescului sabulensis canalis, pe care s-ar putea chiar ca cronicarii să o fi adaptat ei înșiși. În niciunul dintre cazuri nu e vorba de altceva decât de latină.

Pe linia aceasta merg și bizantiniștii G. Kolias și M. Gyóni, care au arătat că ἐπιχώριος și πάτριος sunt sinonime și înseamnă „pe latinește”, nu „din partea locului”, respectiv „părintesc”. Petre Ș. Năsturel le-a dat dreptate în 1956 numai pentru oșteni, nu și pentru cărăuși, pe care îi socotea băștinași; I. Glodariu, în 1964, a susținut că termenii au amândouă înțelesurile deodată. Istoria întreagă a acestei dispute vine în capitolul despre cele două secole și jumătate de controversă.

Interesant este ce au făcut traducătorii români cu expresia. Negrău observă că Alexandru Philippide, în 1925, și G. Popa-Lisseanu au lăsat-o afară din traducerea pasajului lui Theophylactus, iar H. Mihăescu, în Fontes Historiae Daco-Romanae, o prescurtează și o adaptează. Un cuvânt pe care unii îl socotesc dovada romanizării Traciei a fost, în edițiile românești, când tăiat, când rotunjit.

Ce s-a schimbat în datarea manuscriselor după 1883?

Destul cât să merite spus, și totul în favoarea formei φράτερ. Introducerea lui Mango și Scott corectează trei lucruri din prefața lui De Boor. Vaticanus graecus 155, datat până atunci în secolele X-XI, este socotit astăzi de la sfârșitul secolului al IX-lea. Parisinus graecus 1710, pe care De Boor îl credea cel mai vechi martor, este din secolul al X-lea și, mai ales, nu e atât o copie cât o parafrază, cu deosebire în prima treime a textului. Iar un manuscris pe care De Boor nu l-a cunoscut, Christ Church, codicele Wake 5 de la Oxford, siglat o, este de la sfârșitul secolului al IX-lea, a fost adus în atenția specialiștilor de J. B. Bury în 1905 și colaționat în parte de N. G. Wilson într-un studiu din 1972.

De aici vine argumentul cel mai bun al capitolului. Negrău arată că toate manuscrisele vechi, de secol IX, adică Parisinus graecus 1710, codicele de la Christ Church și Vaticanus graecus 155, scriu φράτερ, cu grafia latinească, nu φράτηρ, forma grecească a cuvântului. Studiul ei reproduce, ca figura 1, pagina 217 din Parisinus graecus 1710. Trei martori vechi, o singură formă.

Pentru Theophylactus, datarea s-a mișcat la fel. De Boor punea Vaticanus graecus 977 în secolele XI-XII. Peter Schreiner a susținut, într-un studiu din 1987 apărut în anuarul bizantinologic vienez, că este din secolul al X-lea și că ar fi chiar un exemplar de lucru pregătit pentru marea culegere de extrase a lui Constantin al VII-lea. De aceea cele două datări circulă amândouă, iar cine le vede alături nu are de ce să creadă că una dintre ele este o greșeală.

Contează diferența dintre fratre și frater pentru limba română?

Contează, și nu în felul în care se spune de obicei. Grafia este primul lucru. În greacă, cuvântul exista: φράτηρ însemna membru al unei φράτρα, al unui neam, iar prin extindere cetățean. Forma scrisă în manuscrise nu este aceasta, ci φράτερ, adică latinescul frater transcris cu litere grecești. Tocmai de aceea Negrău socotește că Theophanes nu a inventat expresia, fiindcă pentru a o inventa i-ar fi trebuit o cunoaștere a foneticii latine pe care nu o avea, ci a luat-o dintr-un izvor deosebit de Theophylactus.

Al doilea lucru este forma cu doi r. În 1964, I. Glodariu vedea în φράτρε, scris astfel în loc de φράτερ, „o verigă sigură între lat. frater și rom. frate”. Verificarea stă astăzi în Dictionnaire Étymologique Roman, dicționarul etimologic al limbilor romanice lucrat de un colectiv internațional în jurul laboratorului ATILF al CNRS. Articolul despre acest cuvânt desparte două tipuri. Tipul nedisimilat se continuă într-o arie compactă, central-apuseană: sardă logudoreză fratre, dalmată vegliotă frutro, italiană veche fratre, atestată între 1235 și 1352, retoromană frar, franceză frère, scrisă fradre încă din 842, occitană fraire, catalană veche frare, spaniolă veche fradre. Tipul disimilat dă sardă frate, dacoromână frate, istroromână fråte, meglenoromână frati și aromână frate, formă culeasă întâi în 1770, în lexiconul lui Kavalliotis, și scrisă acolo cu litere grecești, φράτε.

Prin urmare frate, al nostru, coboară din tipul disimilat, nu din fratre. Argumentul lui Glodariu nu ține în forma în care a fost pus. Trebuie spus și ce nu urmează de aici: dicționarul atribuie amândouă tipurile protoromanicii comune, mai vechi decât despărțirea sardei, fără să poată hotărî care a fost întâi. O formă fratre în Balcanii secolului al VI-lea nu este, deci, imposibilă în principiu. Este doar neatestată acolo, iar în manuscrisele lui Theophanes apare abia în copii de secolele XI-XII. Absența unei dovezi se numește absență.

Peste acest punct specialiștii se despart. Negrău propune că fratre este o urmă de romanică apuseană de secol XI, cel mai probabil italiană timpurie, formă atestată în texte italiene de secol XIII, și amintește latina vorbită la Constantinopol în veacul al XII-lea, din care Ioannes Tzetzes a păstrat o frază cu „bene venesti frater”. Alții, între care V. Barbu și Petru Zugun, acesta din urmă într-un articol din revista Limba română, 2011, susțin pur și simplu că φράτρε este o greșeală a unui copist târziu și că trebuie lăsată deoparte. Cele două explicații se bat cap în cap, dar duc la aceeași concluzie practică: forma este târzie.

Ce poate verifica singur un cititor

Tot ce s-a spus mai sus se poate deschide și număra, iar paginile sunt puține:

• Theophylactus, ediția De Boor, Leipzig, 1887: textul la pagina 100, cartea a II-a, capitolul 15, paragrafele 6-9; nota 20 de sub el; indicele de sigle, cu un singur manuscris, V.
• Theophanes, ediția De Boor, Leipzig, 1883: textul la pagina 258, rândurile 14-18; însemnarea „φράτρε z.” pentru rândul 16; indexul de sigle și prefața, paginile VI-VII, pentru ce este z și pentru cele trei clase.
• Anastasius Bibliotecarul, în volumul al doilea al aceleiași ediții, 1885, pagina 158: patria voce dicens, torna, torna, frater.
• Mango și Scott, 1997, introducerea, paginile XCIV-XCVI: lista manuscriselor cu datările de astăzi, limitele lui a și b, locul traducerii latine.
• Negrău, Studia Ceranea 14, 2024, apendicele de la paginile 553-555: cele două manuscrise cu φράτρε, cu cota și foaia, și tabelul celor două tipuri romanice.

Ce stă în picioare, la capătul capitolului. Theophylactus nu are nicio formă a lui frate. Theophanes are, în textul ediției de referință, φράτερ, adică frater. Forma φράτρε, fratre, stă în aparat, ca lecțiune a clasei a doua de manuscrise, pe care editorul însuși o socotește cea mai puțin vrednică de încredere, iar în tipar a ajuns prin edițiile lui Goar și Classen. Cel mai bun martor al pasajului este traducerea latină din anii 870, iar ea are frater.

Ce rămâne deschis. Nu știm dacă Theophanes a scris cuvântul fiindcă îl avea în izvorul lui sau fiindcă a însuflețit scena, iar Whitby și Negrău se despart tocmai aici. Nu știm de ce a apărut forma cu doi r în clasa a doua, dacă din pana unui copist sau din graiul lui. Și nu se poate hotărî, deocamdată, care dintre cele două tipuri romanice ale cuvântului este mai vechi.

Capitolul următor lasă filologia și se întoarce la oameni: cele șase mii de luptători și cele patru mii scoase din linie la Anchialos, ce scrie izvorul despre ei și ce pun cercetătorii peste text.