Mohenjo-daro: inegalitatea a scăzut, nu a crescut, odată cu orașul

Arheologii presupun, de obicei, că orașul aduce cu el stratificarea: case mari lângă case mici, palate lângă colibe. La Mohenjo-daro, cel mai mare oraș al civilizației Indusului, dovada aceasta lipsește. Un studiu apărut în numărul din octombrie 2026 al revistei Antiquity a măsurat problema cu un instrument luat din economie și a ajuns la concluzia inversă: inegalitatea locuirii a scăzut în timp.

Cum se măsoară inegalitatea într-un oraș mort

Autorii, Adam S. Green, de la Universitatea din York, împreună cu Iqtedar Alam și Cameron Petrie, de la Universitatea Cambridge, au folosit coeficientul Gini. Este o statistică economică obișnuită: 0 înseamnă egalitate totală, 1 inegalitate totală. Aplicat în arheologie, el se calculează pe suprafața locuințelor, pornind de la ideea că mărimea casei este un indiciu, imperfect, al avuției.

Materialul nu vine din săpături noi, ci din cele vechi. John Marshall a săpat, până în 1931, cinci zone ale orașului, notate HR, VS, L, SD și DK, iar Ernest Mackay a publicat în 1938 rezultatele din alte sectoare. Autorii au georeferențiat planurile acestea, au desenat poligoane pentru fiecare locuință și au calculat coeficienții pe zone, pe subzone și pe faze. Calculele au fost făcute în cadrul proiectului GINI, cu un nivel de încredere de 0,80.

Cifrele

Pentru tot orașul, coeficientul Gini al suprafețelor locuite este 0,44. Pentru comparație, în aceeași bază de date, Cnossos are 0,86 și Palenque 0,75, iar Ur și Ugarit, orașe contemporane din Asia de Vest, trec amândouă de 0,6. Mohenjo-daro este, deci, mult sub ce prezice teoria.

Autorii nu transformă însă cifra într-un slogan. Se întreabă singuri dacă 0,44 poate fi numit „egalitar”, de vreme ce este dublul valorilor din așezările neolitice din aceeași bază, unde inegalitatea locuirii rar depășește 0,2.

Partea interesantă apare când cifra se desface. În zonele fără construcții publice identificate, valorile scad: subzonele VS dau 0,34 și 0,27, iar sectorul Moneer 0,32. Iar în DK-G Sud, singura subzonă în care fazele se pot separa, se vede o tendință. Cele mai întinse locuințe sunt cele mai vechi: în perioada Intermediară III, în jurul anului 2500 î.Hr., suprafața mediană a unei case era de 161,39 metri pătrați, iar Gini urca la 0,39. În perioadele Târzie II și I, în jurul anului 2100 î.Hr., coeficientul coborâse la 0,23, adică în preajma valorilor societăților egalitare.

Ce se întâmplă cu bunăstarea

Scăderea inegalității nu a mers împreună cu sărăcirea, ci invers. Suprafața mediană a locuinței scade întâi, până la 98,02 metri pătrați în perioada Târzie III, în jurul anului 2200 î.Hr., apoi, când Gini ajunge la 0,23, revine la 141,13 metri pătrați. Valoarea rămâne sub cea a celei mai vechi perioade, dar abaterea standard logaritmică este mult mai mică, 0,44 față de 0,73, iar eșantionul este mult mai mare, 35 de case față de 12. În secțiunea AB din zona VS, acolo unde Gini este cel mai mic, 0,27, suprafața mediană este cea mai mare din tot orașul, 152,10 metri pătrați.

Concluzia pe care o propun autorii este că guvernarea colectivă a orașului a contribuit probabil la limitarea inegalității, iar scăderea ei a coincis cu dezvoltarea planului stradal și cu o prosperitate în creștere.

Ce nu se știe încă

Aici studiul este dezarmant de sincer. Legătura pozitivă dintre productivitate și egalitarism la Mohenjo-daro „nu este robustă statistic”, scriu autorii, fiindcă se sprijină pe un număr foarte mic de date, iar cele mai vechi structuri din sit sunt oricum întinse. Ipoteza că guvernarea colectivă a sporit prosperitatea cartierului este numită, în text, o speculație care merită cercetată mai departe.

Tendința de scădere este, de asemenea, documentată sigur numai în DK-G Sud. În celelalte zone, săpăturile vechi amestecă structuri din perioade diferite, iar autorii scriu că se poate doar presupune că tendința se întinde pe tot situl; probabil casele mai mari din fazele vechi trag coeficientul general în sus.

Rămâne și problema de fond a metodei: suprafața locuinței este un indiciu al avuției, nu o măsură a ei. Unele clădiri incluse în socoteală ar putea să nu fi fost case deloc, cum este Blocul 19 din DK-G Nord, bănuit a fi o a doua Mare Baie, sau Blocul 5 din HR, cu cele 16 construcții mici socotite de Marshall prăvălii.