Pe 21 septembrie 1847, Bucureștiul a inaugurat Stabilimentul fântânilor de la Mihai Vodă, prima sa instalație mecanică de apă. Pompe acționate de o mașină cu aburi adusă din Anglia scoteau apa Dâmboviței pentru cișmelele publice. Instalația a venit la șase luni după incendiul din 23 martie 1847, care distrusese circa 1.850 de clădiri.
- 01Pe 21 septembrie 1847 a fost inaugurat Stabilimentul fântânilor de la Mihai Vodă, prima instalație mecanică de apă a Bucureștiului.
- 02Folosea pompe acționate de o mașină cu aburi comandată din Anglia și lua apa din Dâmbovița.
- 03Venea la șase luni după incendiul din 23 martie 1847, care arsese circa 1.850 de clădiri.
- 04Alimenta cișmele publice și palate domnești, nu locuințe; sistemul modern, cu filtre și uzina de la Grozăvești, a apărut abia în anii 1880-1890.
Pe 21 septembrie 1847, Bucureștiul a pornit prima instalație mecanică de apă din istoria lui. Se numea Stabilimentul fântânilor de la Mihai Vodă și folosea pompe acționate de o mașină cu aburi comandată în Anglia, care trimiteau apa Dâmboviței prin conducte către cișmelele orașului. Inaugurarea a venit la doar șase luni după cel mai mare incendiu din istoria Bucureștiului.
Înainte de 1847: orașul care bea din butoi
Până la mijlocul secolului al XIX-lea, bucureștenii își luau apa de la sacagii. Sacaua era un butoi de lemn de cincisprezece până la douăzeci de vedre, tras de cal, umplut de obicei direct din Dâmbovița, un râu deja puternic poluat. Apa aceea costa cincizeci de bani. Apa de izvor, adusă de la Filaret sau de la Mărcuța, costa un leu.
Orașul avea și cișmele publice, dar erau puține și prost întreținute. Prima rețea de acest fel datează din 1779, când Alexandru Ipsilanti a pus să se aducă apă de izvor de la Crângași prin olane de lut și a făcut două cișmele în centru. În 1786, Nicolae Mavrogheni a extins sistemul cu olane smălțuite de doi metri, aduse de la Crețulești, Giulești și Crevedia, și a înființat Casa Cișmelelor, cu un meșter-șef al apelor, numit suiulgi-bașa.
Criza apei era veche. Pe 13 august 1785, domnitorul Mihai Suțu îi poruncea suiulgiului să aducă apa „până la marginea Bucureștiului” și să facă un proiect cu costurile pentru aducerea apelor și facerea cișmelelor, pentru că orașul suferea de mare lipsă de apă. Sub Mavrogheni, accesul la apa cișmelelor ajunsese chiar un privilegiu, împărțit după serviciile aduse curții.
Toată rețeaua depindea de izvoare de la marginea orașului și de pantă. Apa ajungea întâi la casele boierești, apoi, dacă mai rămânea, la mahalale. În 1815, cișmeaua de la Podul Mogoșoaiei era în așa hal încât boierii cereau intervenție urgentă.
Incendiul din martie 1847
Pe 23 martie 1847, după-amiaza, a luat foc casa cluceresei Zoița Drugăneasca. Vântul de miazăzi a făcut restul. Au ars aproximativ 1.850 de clădiri, între care 686 de case, 1.142 de prăvălii, zece hanuri și douăsprezece biserici, pe o suprafață de circa 61 de hectare. Au murit cincisprezece oameni. Au ars mahalaua Sfântul Dumitru, Lipscanii și străzile negustorești din jur.
Fondul de reconstrucție, 2.573.250 de lei, a fost împărțit până în iunie 1847 la 1.559 de proprietari, iar maiorul Rudolf Arthur von Borroczyn a primit sarcina să sistematizeze zona, cu străzi mai largi și reguli de construcție. Nicio sursă consultată nu leagă explicit incendiul de noua instalație de apă. Cele două momente stau însă la șase luni distanță, în același an de reconstrucție a orașului.
Prima alimentare cu apă a Bucureștiului: ce era stabilimentul de la Mihai Vodă
Prima alimentare cu apă a Bucureștiului înțeleasă ca instalație mecanică a fost inaugurată pe 21 septembrie 1847, în domnia lui Gheorghe Bibescu. Sistemul se baza pe pompe acționate de o mașină cu aburi comandată direct din Anglia, care lua apa din Dâmbovița și o împingea în rețeaua orașului.
- Sursa apei era râul Dâmbovița, nu izvoarele de la marginea orașului, cum se făcea până atunci.
- Forța motrice era aburul, nu panta, ceea ce însemna că apa putea fi ridicată și trimisă mai departe.
- Conductele erau un amestec de fontă și olane tradiționale de ceramică, adică tehnologie nouă pusă peste rețeaua veche.
- Beneficiarii erau cișmelele publice și palatele domnești, nu locuințele obișnuite.
Numele vine de la mănăstirea Mihai Vodă, ctitorită de Mihai Viteazul în 1591. Biserica există și azi, dar nu mai este unde a fost: în 1985, ca să facă loc Centrului Civic, a fost mutată pe șine cu 285 de metri spre răsărit, iar clădirile mănăstirii din jurul ei au fost demolate.
Ce spun documentele și ce lipsește din ele
Aici începe partea incomodă. Data de 21 septembrie 1847 apare în cronologiile Bucureștiului și în bazele de date de patrimoniu, iar descrierea tehnică sumară, mașina cu aburi din Anglia și conductele mixte, se repetă în mai multe surse. Dincolo de asta, informația se subțiază rapid.
Nu se găsesc, în lucrările accesibile azi, numele inginerului sau al antreprenorului, debitul în litri pe secundă, numărul exact de cișmele alimentate, lungimea rețelei sau costul lucrării. Mai mult, istoriile tehnice ale alimentării cu apă a Bucureștiului își încep de obicei numărătoarea abia din anii 1870, cu proiectul inginerului Charlier și cu comisia convocată de primarul Dimitrie Cariagdi în 1879. Stabilimentul de la Mihai Vodă lipsește din multe dintre ele.
Explicația cea mai probabilă nu este o conspirație, ci o chestiune de scară. Instalația din 1847 era modestă și alimenta cișmele publice și clădiri oficiale, nu un oraș întreg. Pentru istoriile scrise de ingineri, povestea sistemului modern începe cu filtrele de nisip din anii 1880.
Ce a urmat și de ce contează totuși 1847
Sistemul modern al Bucureștiului s-a născut patru decenii mai târziu. Comisia din 1879 a propus filtre mari de nisip la Bicu-Arcuda și un rezervor de 40.000 de metri cubi la Cotroceni. Uzina de la Grozăvești a intrat în funcțiune în jurul anului 1890, cu trei pompe de câte 500 de litri pe secundă. Au urmat rezervorul de la Foișorul de Foc, stația de la Bragadiru și, în 1906, împărțirea orașului în două zone de presiune de către inginerul Lindley. Până în 1901, rețeaua de distribuție depășea 170 de kilometri, iar captarea apelor subterane de la Bragadiru a fost condusă de inginerul Elie Radu.
Privită din acest punct, prima alimentare cu apă a Bucureștiului din 1847 pare o lucrare mică. A fost însă primul pas de la cișmeaua de izvor la pompă, iar tot ce a urmat, de la Grozăvești la Bragadiru, a mers pe aceeași idee: apa se captează, se ridică mecanic și se distribuie.
Ziua de 21 septembrie 1847 rămâne totuși pragul. Este momentul în care orașul încetează să mai aștepte apa de la pantă și începe să o pompeze. Între marele incendiu din martie și prima mașină cu aburi din septembrie, anul 1847 a fost pentru București un an în care apa a devenit o chestiune de infrastructură.
Surse
- cIMeC, Institutul Național al Patrimoniului, Apeductele, https://cimec.ro/apeductele/
- Agenția de presă Rador, Cum au trecut bucureștenii de la saca la alimentarea cu apă, https://www.rador.ro/2023/09/21/cum-au-trecut-bucurestenii-de-la-saca-la-alimentarea-cu-apa/
- Jafar, Primele două proiecte de alimentare cu apă potabilă din România, https://www.jafar.ro/ro/nws/descopera-primele-doua-proiecte-de-alimentare-cu-apa-potabila-din-romania
- Dilema veche, Apa de la cișmea, https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/apa-de-la-cismea-625109.html
- Wikipedia, Great Fire of Bucharest, https://en.wikipedia.org/wiki/Great_Fire_of_Bucharest
- Wikipedia, Mihai Vodă Monastery, https://en.wikipedia.org/wiki/Mihai_Vod%C4%83_Monastery
- Foaie Națională, Istoria alimentării cu apă a orașului București, 1859-1940, https://foaienationala.ro/istoria-alimentarii-cu-apa-orasului-bucuresti-18591940.html
- Evenimentul Istoric, Începuturile alimentării cu apă a Bucureștilor, https://evenimentulistoric.ro/inceputurile-alimentarii-cu-apa-a-bucurestilor-realizarile-prima.html
- Data inaugurării, 21 septembrie 1847, și denumirea de epocă a lucrării.
- Principiul tehnic: pompe acționate de abur, cu mașina comandată din Anglia, și captare din Dâmbovița.
- Conductele erau un amestec de fontă și olane de ceramică.
- Contextul: marele incendiu din 23 martie 1847 și programul de reconstrucție care a urmat.
- Nu se cunosc, din sursele accesibile, numele proiectantului sau antreprenorului, debitul instalației, numărul de cișmele alimentate, lungimea rețelei sau costul lucrării.
- Nu se știe precis cât timp a funcționat instalația și când a fost abandonată.
- Nu există, în sursele consultate, un document care să lege explicit decizia de construcție de incendiul din martie 1847.
În 1847, Bucureștiul își lua apa cu butoiul din Dâmbovița și avea o rețea de cișmele moștenită din epoca fanariotă. Incendiul din martie a arătat cât de vulnerabil era un oraș construit în mare parte din lemn, fără apă la îndemână.
Laurențiu Dicu
Fondator, editor, pasionat de istorie
Vezi pagina autorului →
