Olarii Cucuteni și ceramica pictată: cum se făcea, cum se picta, cum se ardea

Un vas cucutenian bine păstrat arată ca un obiect de galerie: pereți subțiri, formă echilibrată, spirale care curg fără întrerupere pe toată suprafața. În spatele acestui efect stau alegeri tehnice foarte concrete, de la felul în care se pregătea lutul până la temperatura din cuptor. Analizele de laborator din ultimele două decenii au început să le descifreze.

Lutul, nisipul și cioburile pisate

Prima decizie a olarului privea pasta. Argila curată crapă la uscare și la ardere, așa că trebuie amestecată cu un material care îi reduce contracția, numit degresant. Olarii cucutenieni foloseau cioburi pisate mărunt, adică ceramică veche reciclată, materie vegetală tocată și, ocazional, concreții calcaroase. Pentru vasele fine, pasta era cernută și frământată îndelung, ceea ce permitea pereți de câțiva milimetri.

Un studiu publicat în 2017 în Journal of the European Ceramic Society de o echipă de la Iași, din care au făcut parte Andrei Oancea, George Bodi și Valentin Nica, a analizat ceramică din faza Cucuteni A de la Hoisești-La Pod, în județul Iași, folosind difracție de raze X, spectroscopie în infraroșu și Raman și microscopie electronică cu analiză elementară. Astfel de metode identifică mineralele prezente în pastă și în stratul pictat, iar din prezența sau absența anumitor minerale se deduce cum a fost prelucrat și ars vasul.

De unde lua olarul cucutenian lutul?

Răspunsul, acolo unde a fost verificat în laborator, este de la câteva sute de metri. Un studiu publicat în 2019 în Mediterranean Archaeology and Archaeometry de Florica Mățău, Ovidiu Chișcan, Mitică Pintilei, Daniel Garvăn și Alexandru Stancu a analizat 17 fragmente ceramice de la Târpești, în județul Neamț, dintre care 11 din nivelul Precucuteni și 6 din nivelul Cucuteni A, toate cu poziție stratigrafică cunoscută. Metodele folosite au fost microscopia optică, difracția de raze X pe pulbere și măsurători magnetice.

Rezultatul cel mai limpede privește materia primă: în toate probele apare același tip de lut micaceu, ceea ce indică o sursă locală și o producție făcută pe loc, nu vase aduse de departe. Același studiu semnalează și o continuitate tehnologică peste granița dintre culturi: modul de alegere și de pregătire a lutului seamănă între ceramica Precucuteni și o parte a probelor Cucuteni A.

Diferența față de pigmenți este instructivă. Lutul se lua de lângă sat, dar manganul pentru negru venea, cum am văzut, de la circa 150 de kilometri. Cu alte cuvinte, ceea ce se găsea oriunde se lua de aproape, iar ceea ce nu se găsea decât în anumite locuri circula pe distanțe mari. Este exact modelul de aprovizionare pe care îl aștepți de la comunități legate între ele prin schimb, nu de la gospodării izolate.

Fără roata olarului

Ceramica Cucuteni este modelată manual. Tehnica de bază este cea a colacilor: olarul rulează sulurile de lut și le suprapune în spirală, apoi lipește și netește pereții. Nu există dovada roții rapide a olarului, invenție mult mai târzie, dar catalogul „Cucuteni. Magia ceramicii”, coordonat în 2009 de Lăcrămioara Stratulat și Senica Țurcanu, arată că din faza A-B apare folosirea unui suport rotativ lent, un disc sau o turnetă pe care vasul era învârtit în timpul lucrului, procedeu care se generalizează în faza B.

Diferența nu este de detaliu. Un suport rotativ lent ajută la simetrie și, mai ales, la trasarea benzilor pictate continue, pentru că olarul ține mâna fixă și rotește vasul. Formele obținute sunt foarte variate: străchini, castroane, cupe cu picior, pahare, amfore, vase de provizii înalte cât un copil, dar și piese de cult antropomorfe, zoomorfe și vasele numite binoclu, formate din două tuburi unite, fără fund, imposibil de folosit pentru ceva lichid.

Ce sunt, de fapt, roșul, albul și negrul

Cele trei culori ale ceramicii cucuteniene nu sunt vopsele, ci minerale măcinate și aplicate ca barbotină, adică un lut foarte fluid, care se leagă de vas în timpul arderii. Un studiu publicat în 2007 în revista Documenta Praehistorica de Bogdan Constantinescu, Roxana Bugoi, Emmanuel Pantos și Dragomir Popovici a analizat pigmenții de pe ceramică din valea Bistriței, de la Izvoare, Calu, Casăria și Ghelăiești.

Roșul este dat de hematit, oxid de fier, sub forma unui lut bogat în fier. Albul provine din calcit și din silicați de calciu, respectiv dintr-un lut deschis la culoare de tip caolin. Negrul și brunul sunt cele mai interesante: ele conțin jacobsit, un oxid mixt de fier și mangan, magnetit și piroxmangit, adică minerale cu mangan.

Detaliul care spune cel mai mult despre organizarea acestor comunități este proveniența manganului. Autorii îl leagă de zăcămintele de la Iacobeni, pe Bistrița, la aproximativ 150 de kilometri nord de siturile analizate. Cu alte cuvinte, pentru a obține negrul de pe un vas din județul Neamț, cineva a trebuit să aducă materia primă de la o distanță considerabilă, pe jos sau pe apă.

Focul: cuptoare cu două camere și temperaturi disputate

Arderea este momentul în care vasul devine ceramică. Cucutenienii nu ardeau în gropi simple, ci în cuptoare cu două camere și tiraj vertical: focul ardea în camera de jos, iar vasele stăteau în camera de sus, separate printr-un grătar de lut perforat. Un asemenea cuptor, cercetat pe Cetățuia de la Cucuteni și publicat în 2022 în Studia Antiqua et Archaeologica de Felix Adrian Tencariu și colaboratorii săi, măsura circa 1,50 metri pe axa nord-sud și 1,40 metri pe axa est-vest și aparținea fazei Cucuteni B. Particularitatea lui este că nu avea gura de foc în față, ci una alungită, practicată lateral. Prospecțiunile geofizice au dus în ultimii ani la identificarea mai multor instalații de acest tip.

Temperatura atinsă rămâne însă o întrebare deschisă, iar cifrele vehiculate diferă mult. Constantinescu și colaboratorii deduc din mineralele identificate că ceramica pictată evoluată a fost arsă la peste 600 de grade Celsius, în vreme ce o categorie mai rudimentară a rămas sub 400 de grade. Un studiu publicat în 2013 în Journal of Archaeological Science de Florica Matău, Valentin Nica, Vasile Cotiugă și Alexandru Stancu, care a combinat difracția de raze X cu măsurători magnetice, a separat ceramica analizată în trei grupe corespunzătoare unor temperaturi de ardere diferite. În literatura de popularizare circulă frecvent cifra de aproximativ 1.000 de grade, reluată și de catalogul din 2009. Cifra nu este însă confirmată de nicio măsurătoare publicată pe ceramică cucuteniană: toate analizele de laborator de până acum se opresc mult mai jos.

Ce a arătat reconstruirea unui cuptor cucutenian?

În septembrie 2017, o echipă formată din Felix Adrian Tencariu, Stanislav Țerna, Andreea Vornicu, Florica Mățău și Mădălina Vornicu-Țerna a reconstruit, la scară reală, un cuptor Cucuteni-Tripolie târziu descoperit la Stolniceni I, în raionul Edineț, Republica Moldova. Rezultatele au fost publicate în 2018 în Arheologia Moldovei și sunt printre puținele cifre de proces pe care le avem despre arderea ceramicii cucuteniene.

Cuptorul refăcut avea camera superioară de 170 pe 175 de centimetri și o înălțime totală de un metru, cu două canale de foc de 110 și 105 centimetri lungime, 35 de centimetri lățime și 50 de centimetri adâncime. Materialele au fost cele pe care le aveau și cucutenienii: lut adus dintr-o sursă aflată la circa un kilometru, pleavă, apă și nuiele de salcie.

Arderea a durat peste zece ore neîntrerupte și a consumat 0,6 metri cubi de lemn de esență tare, anume lemn de măr, plus aproximativ 0,2 metri cubi de lemn moale. În camera de sus, conurile pirometrice de tip Orton au indicat un maxim de 700 de grade Celsius, în vreme ce analiza prin difracție de raze X a arătat 800-900 de grade în zona canalelor de foc. Diferența între zonele cuptorului a fost, altfel spus, considerabilă. Au fost arse circa 50 de vase de mărimi diferite, adică aproximativ 40% din capacitatea instalației, și nu s-a înregistrat nicio pierdere: toate vasele au ieșit bine arse, în atmosferă oxidantă.

De aici se poate deduce ceva despre oamenii care făceau treaba. Zece ore de foc continuu, aproape un metru cub de lemn tăiat și uscat din timp și o șarjă de câteva zeci de vase înseamnă o muncă planificată, cu mai multe mâini și cu experiență acumulată. Nu înseamnă, în schimb, un atelier permanent, pentru că o astfel de ardere se putea face de câteva ori pe an.

Dacă nu 1.000 de grade, atunci cât se ardea ceramica?

Cifrele de laborator se adună și încep să dea un interval. La Târpești, măsurătorile magnetice au separat probele în două grupe: ceramica Precucuteni și o parte a celei Cucuteni A la 750-800 de grade, iar un al doilea lot Cucuteni A la 850-900 de grade. La Stolniceni, experimentul a dat 700 de grade în camera vaselor. Analizele lui Constantinescu și ale colaboratorilor deduceau peste 600 de grade pentru ceramica pictată evoluată. Niciuna dintre aceste măsurători nu se apropie de 1.000.

Aceeași corecție s-a produs și în cercetarea culturilor vecine, ceea ce este un argument în plus. Un studiu publicat în 2020 în Journal of Archaeological Science de Silvia Amicone, Miljana Radivojević, Patrick Sean Quinn, Christoph Berthold și Thilo Rehren a reexaminat ceramica culturii Vinča, din Serbia de azi, și a ajuns la concluzia că olarii „nu foloseau în mod obișnuit temperaturi de ardere care să depășească 750-800 de grade Celsius”, deși literatura mai veche vorbea și acolo despre 1.000.

Același studiu rezolvă și o confuzie mai veche, care apare uneori și în legătură cu Cucuteni: ideea că cuptorul de olar ar fi fost strămoșul cuptorului de topit metal. Topirea cuprului cere aproximativ 1.100 de grade, adică mult peste ce atingea ceramica. Autorii conchid că ceramica pictată cu grafit și metalurgia timpurie a cuprului apar „ca tehnologii înrudite, dar nu una ca precursor al celeilalte”, ambele în jurul anului 5000 înainte de Hristos.

Olarii nu foloseau în mod obișnuit temperaturi de ardere care să depășească 750-800 de grade Celsius.

Silvia Amicone și colab., Journal of Archaeological Science, 2020

Stilurile, fază cu fază

Evoluția decorului este suficient de regulată încât arheologii datează un sit după cioburi. În faza A, corespunzătoare fazei Tripolie BI, domină pictura tricromă, cu alb, roșu și negru, spirale largi și acea teamă de spațiul gol pe care istoricii de artă o numesc horror vacui: suprafața vasului este acoperită integral.

În faza A-B, echivalentă cu Tripolie BII, negrul, de o nuanță ciocolatie, trece pe primul plan, meandrele câștigă teren, iar pe unele vase apare silueta umană schematizată. În faza B, corespunzătoare fazei Tripolie CI, compozițiile se simplifică: pictură neagră pe fond crem-gălbui, spirale mai rare, cercuri și tangente, iar spre final motive animaliere, păsări și patrupede stilizate.

Aceste scheme sunt instrumente de lucru, nu legi. Ele funcționează bine pe seriile mari de material și mult mai prost pe un ciob izolat, iar confruntarea lor cu datele radiocarbon a scos la iveală, în ultimii ani, neconcordanțe care încă se discută.

Despre înțelesul spiralei s-a scris enorm, de la simbolul apei și al soarelui până la calendare și la scriere. Ce se poate susține cu dovezi este mult mai modest: motivul este construit geometric, se repetă cu variații controlate pe mii de vase și circulă pe un teritoriu imens, ceea ce arată un limbaj vizual comun și transmis cu grijă. Ce anume însemna pentru cei care îl pictau nu avem cum să aflăm din ceramică singură.

Ce animale apar pictate pe vasele din faza B?

Decorul animalier din faza târzie a fost inventariat abia recent. Adela Kovács și Constantin Aparaschivei au publicat în 2025, în Materiale și Cercetări Arheologice, catalogul vaselor cu decor zoomorf pictat din colecțiile Muzeului Județean Botoșani, piese provenite din săpăturile de la Ștefănești, Trușești și Hănești, încadrate între fazele B1 și B2. O parte din material vine din colecții vechi și nu fusese niciodată publicat.

Interpretarea propusă de autori este prudentă și merită citată ca atare: imaginile „pot înfățișa ființe mitice sau narațiuni, posibil dispuse în scene succesive”. Carnivorele și șerpii ar fi avut, în această lectură, un rol de protecție, iar păsările ar fi trimis la ceva de ordinul mitologiei. Sunt propuneri, nu demonstrații, și autorii o spun.

Subiectul are o tradiție mai lungă în cercetarea românească. Anton Nițu i-a dedicat un studiu în volumul VIII al revistei Arheologia Moldovei, intitulat „Decorul zoomorf pictat pe ceramica Cucuteni-Tripolie”. Ceea ce s-a schimbat între timp nu este atât materialul, cât tonul: cataloagele recente separă mai clar descrierea de ipoteză, iar asta este un câștig real pentru cititor.

Erau olari de meserie?

Întrebarea nu are încă un răspuns ferm. Argumentele pentru existența unor meșteri specializați sunt serioase: standardizarea formelor pe arii întinse, stăpânirea unui cuptor cu două camere, care cere experiență ca să nu spargă șarja, aducerea pigmenților de la mare distanță și calitatea constantă a pastei fine. Studiile de laborator vorbesc despre o producție avansată, cu selecție atentă a materiei prime.

Pe de altă parte, nimeni nu a găsit până acum un cartier de olari sau un depozit de producție care să dovedească un meșteșug practicat cu normă întreagă. Cuptoarele descoperite se află, de regulă, în interiorul așezărilor, la marginea lor. Cel mai prudent lucru care se poate spune este că vorbim despre oameni cu pricepere reală, poate câțiva într-o comunitate, nu despre un atelier în sensul modern.

Cele două categorii de dovezi discutate mai sus se potrivesc, de fapt, cu această concluzie prudentă. Lutul local, identic în toate probele de la Târpești, arată o producție făcută în sat, din ce se găsea în preajmă. Cuptorul cu două camere și o ardere de zece ore arată pricepere și organizare. Un meșteșug practicat de către câțiva oameni ai comunității, de câteva ori pe an, explică ambele lucruri fără să fie nevoie de un cartier de olari care nu a fost găsit niciodată.

Unde se păstrează

Cele mai bogate colecții se află la Complexul Muzeal Național Moldova din Iași, la Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni din Piatra-Neamț, la Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” din Vaslui și la Muzeul Național de Istorie a Moldovei din Chișinău. O parte din materialul săpat de Hubert Schmidt la începutul secolului XX a ajuns în colecțiile de la Berlin. Catalogul „Cucuteni. Magia ceramicii”, apărut în 2009 la Iași, a reunit 127 de piese din aceste colecții și rămâne cea mai accesibilă introducere ilustrată în subiect.