- 01Cultura Cucuteni a fost descoperită în 1884 pe dealul Cetățuia de lângă satul Băiceni, comuna Cucuteni, județul Iași, de un grup de cărturari ieșeni condus de Theodor Burada și Nicolae Beldiceanu. Arheologul german Hubert Schmidt a săpat stratigrafic acolo în 1909 și 1910 și a publicat în 1932 monografia care a stabilit periodizarea în fazele A, A-B și B. Aceeași cultură fusese identificată independent în Ucraina, unde Vikentii Hvoika a săpat în 1897 situl de la Tripolie, de unde vine numele dublu Cucuteni-Tripolie.
În 1884, câțiva cărturari ieșeni au urcat pe un deal de lângă satul Cucuteni și au găsit cioburi pictate pe care nu le putea explica nimeni. Patruzeci de ani mai târziu, aceleași forme și aceleași spirale erau recunoscute pe mii de kilometri pătrați, de la Carpați până dincolo de Nipru. Povestea descoperirii spune destul de multe despre felul în care se naște, pas cu pas, o cultură arheologică.
Dealul Cetățuia și cioburile din 1884
Locul se cheamă Cetățuia și se află pe teritoriul satului Băiceni, în comuna Cucuteni din județul Iași, pe un bot de deal cu vedere largă. Primele cercetări arheologice de acolo sunt legate de anii 1884-1885 și de un grup de cărturari ieșeni: folcloristul și muzicologul Theodor Burada, poetul și profesorul Nicolae Beldiceanu, Grigore Butureanu și George Diamandi. Nu erau arheologi de profesie, în sensul de azi, pentru că profesia abia se contura în România.
Ce au scos la iveală erau fragmente de vase acoperite cu spirale pictate în roșu, alb și negru, împreună cu statuete de lut și cu urme de locuințe arse. Nimic din ce se știa atunci despre preistoria europeană nu semăna cu asta. În 1889, rezultatele au fost prezentate la Congresul internațional de antropologie și arheologie preistorică de la Paris, iar numele satului a intrat în literatura de specialitate. Săpăturile de pe Cetățuia au continuat, cu întreruperi, până spre 1896.
Cetățuia nu a fost aleasă la întâmplare de oamenii care au locuit acolo. Botul de deal este apărat natural pe trei laturi, are apă în apropiere și domină valea, iar locul a fost folosit și în epoci mult mai târzii, ceea ce a complicat munca primilor cercetători. Straturile s-au amestecat, obiectele din perioade diferite au ajuns unele lângă altele, iar fără o metodă riguroasă de săpătură rezultatul era greu de citit.
Merită spus limpede un lucru: descoperitorii nu au înțeles corect ce au în mână. Vechimea reală a materialului, undeva în mileniile V și IV înainte de Hristos, avea să fie stabilită abia mult mai târziu, cu metode care nu existau în secolul al XIX-lea.
Hubert Schmidt sapă stratigrafic și publică prima periodizare
Pasul care a transformat o curiozitate locală într-o cultură arheologică definită a fost făcut de arheologul german Hubert Schmidt, care a săpat pe Cetățuia în 1909 și 1910. Diferența față de predecesori nu stă în cantitatea de obiecte scoase, ci în metodă: Schmidt a urmărit straturile, adică succesiunea depunerilor de pământ, și a legat tipurile de ceramică de poziția lor pe verticală.
Rezultatele lui au apărut într-o monografie publicată în 1932, „Cucuteni in der oberen Moldau, Rumänien”. Acolo este pusă baza periodizării folosite și astăzi, cu o fază mai veche, una de tranziție și una mai nouă, ceea ce cercetătorii de mai târziu au numit Cucuteni A, A-B și B. O bună parte din materialul strâns de Schmidt a ajuns în colecțiile din Berlin, motiv pentru care vase descoperite pe un deal din Moldova se văd azi într-un muzeu german.
La est de Nistru, aceleași vase: descoperirea de la Tripolie
Aproape în același timp, în Ucraina se contura o poveste paralelă. Arheologul Vikentii Hvoika, ceh de origine și stabilit la Kiev, a săpat în 1897 un sit important lângă localitatea Tripolie, la sud de Kiev, și a dat astfel numele sub care cultura avea să fie cunoscută în răsărit. Cercetări asupra acelorași materiale începuseră de fapt mai devreme, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Galiția, la Koșilovți și la Bilce Zolote.
A trecut destulă vreme până când arheologii și-au dat seama că vorbesc despre același fenomen. De aici vine numele dublu, Cucuteni-Tripolie, pe care literatura internațională îl folosește curent, uneori cu grafia Cucuteni-Trypillia. Nu este o formulă diplomatică, ci recunoașterea faptului că descoperirea s-a făcut de două ori, în două limbi și în două tradiții de cercetare care nu comunicau.
Astăzi, dosarul depus de România, Republica Moldova și Ucraina pentru lista tentativă a patrimoniului mondial UNESCO vorbește despre o arie de peste 200.000 de kilometri pătrați și despre peste 5.000 de așezări cunoscute. Alți cercetători, între care Senica Țurcanu de la Complexul Muzeal Național Moldova, dau cifre mai mari pentru arie, de peste 350.000 de kilometri pătrați. Diferențele vin din ce anume incluzi în complexul cultural și din ce faze iei în calcul.
Marile șantiere românești de după 1945
Cercetarea sistematică a culturii Cucuteni pe teritoriul României a pornit practic din 1949, o dată cu organizarea institutului de arheologie de la Iași, condus de Mircea Petrescu-Dîmbovița. Din acel moment, imaginea se schimbă: nu mai avem obiecte frumoase scoase dintr-un singur deal, ci așezări săpate pe suprafețe mari, cu planuri, cu case numerotate și cu inventar publicat.
Hăbășești, în județul Iași, a dat prima monografie de referință, apărută în 1954. Trușești, în județul Botoșani, a fost săpat în anii 1950 și publicat în 1999 de Mircea Petrescu-Dîmbovița, Marilena Florescu și Adrian C. Florescu, într-un volum care rămâne una dintre cele mai detaliate descrieri ale unei așezări cucuteniene. La Drăgușeni, tot în Botoșani, și la Poduri, în județul Bacău, au fost cercetate așezări cu depuneri groase, care au furnizat mai târziu serii importante de date radiocarbon. Între 1961 și 1966, Petrescu-Dîmbovița a revenit chiar pe Cetățuia de la Cucuteni, iar rezultatele acelor campanii au fost publicate în 2004.
Poduri, pe Dealul Ghindaru, merită o mențiune aparte pentru că este un tell, adică o movilă artificială formată prin suprapunerea, timp de secole, a nivelurilor de locuire. Fiecare generație a construit peste ruinele celei dinainte, iar rezultatul este o arhivă verticală: sub o casă cucuteniană se află alta precucuteniană, iar sub aceasta încă una. Tocmai astfel de situri au permis verificarea succesiunii fazelor cu ajutorul probelor de laborator, pentru că ordinea straturilor este cunoscută dinainte.
Lista continuă cu Scânteia, Ruginoasa, Isaiia, Târgu Frumos, Ariușd în sud-estul Transilvaniei și multe altele. Dosarul UNESCO depus de România în 2026 enumeră situri din județele Bacău, Botoșani, Covasna, Harghita, Iași, Neamț, Suceava și Vaslui.
Ce se dezbate azi: cronologia și ce citim sub pământ fără să săpăm
Marea schimbare a ultimelor decenii nu vine din lopată, ci din laborator. Datarea cu radiocarbon măsoară cantitatea de carbon 14 rămasă într-un material organic, os sau cărbune, și permite o vechime exprimată în ani, independent de tipul vasului găsit alături. Combinată cu analiza bayesiană, o metodă statistică ce integrează datele de laborator cu informația despre succesiunea straturilor, ea a produs intervale surprinzător de precise.
Studiul publicat în 2020 de Dragomir Nicolae Popovici și Florin Drașovean în revista Cercetări Arheologice a reluat sistematic datele radiocarbon din spațiul precucutenian și cucutenian. Concluzia lor incomodă este că, pentru mai multe situri, cronologia construită pe tipologia ceramicii nu se potrivește cu cea dată de laborator. Cu alte cuvinte, ordinea dedusă din felul în care arată vasele nu este întotdeauna ordinea reală în timp. Dezbaterea rămâne deschisă și îi împarte pe specialiști.
A doua schimbare ține de prospecțiunile geofizice. Magnetometria măsoară variațiile minuscule ale câmpului magnetic din sol și detectează lutul ars al caselor fără să sape nimic. Un studiu publicat în 2017 de Andrei Asăndulesei în revista Remote Sensing a cartografiat astfel, la Războieni în județul Iași, un plan complet de așezare Cucuteni A, cu două șanțuri semicirculare și cu locuințe aflate și în afara incintei fortificate. Autorul scria că folosirea metodelor neinvazive în siturile cucuteniene „pare acum obligatorie”.
Geofizica nu doar desenează planuri, ci și ghidează săpătura acolo unde are sens. Tot pe Cetățuia de la Cucuteni, o echipă condusă de Felix Adrian Tencariu a identificat și a cercetat în acest fel un cuptor de olărit din faza B, descris într-un articol publicat în 2022 în Studia Antiqua et Archaeologica. Este un exemplu bun pentru felul în care lucrează arheologia de azi pe un sit săpat deja de trei generații: se întoarce acolo cu instrumente noi și găsește lucruri pe care nimeni nu le căutase.
De aici încolo, întrebările nu mai sunt despre ce obiecte găsim, ci despre cum arăta, în ansamblu, un sat de acum șase mii de ani.
Surse
- Felix Adrian Tencariu și colab., „A Chalcolithic Pottery Kiln from the Cucuteni-Cetățuie Settlement (Iași County, Romania)”, Studia Antiqua et Archaeologica 28/2, 2022, https://www.academia.edu/93981098/A_Chalcolithic_Pottery_Kiln_from_the_Cucuteni_Cet%C4%83%C8%9Buie_Settlement_Ia%C8%99i_County_Romania
- Dragomir Nicolae Popovici, Florin Drașovean, „Despre evoluția culturilor Precucuteni și Cucuteni. Analiza bayesiană a datelor 14C vs. crono-tipologie”, Cercetări Arheologice 27, 2020, https://cercetari-arheologice.ro/wp-content/uploads/2020/10/CercetariArheologice_27-art.15-Drasovean_compressed.pdf
- Andrei Asăndulesei, „Inside a Cucuteni Settlement: Remote Sensing Techniques for Documenting an Unexplored Eneolithic Site from Northeastern Romania”, Remote Sensing 9(1), 2017, https://www.mdpi.com/2072-4292/9/1/41
- „Trypillia culture”, Internet Encyclopedia of Ukraine, Canadian Institute of Ukrainian Studies, https://www.encyclopediaofukraine.com/display.asp?linkpath=pages%5CT%5CR%5CTrypilliaculture.htm
- „Cucuteni-Trypillia Civilization (Romania)”, UNESCO World Heritage Centre, lista tentativă, 2026, https://whc.unesco.org/en/tentativelists/7009/
- Senica Țurcanu, „Cultura Cucuteni: prezentare istorică”, Complexul Muzeal Național Moldova Iași, https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/15-26.pdf
- „Civilizații preistorice”, suport de curs, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași, http://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2022/02/civilizatii-preistorice-m.pdf
- Primele cercetări de pe Cetățuia sunt datate în anii 1884-1885 și au continuat, cu întreruperi, până spre 1896. Rezultatele au fost prezentate în 1889 la Congresul internațional de antropologie și arheologie preistorică de la Paris. Hubert Schmidt a săpat în 1909 și 1910 și a publicat monografia „Cucuteni in der oberen Moldau, Rumänien” în 1932. Cercetarea sistematică românească a pornit din 1949, prin institutul de arheologie de la Iași condus de Mircea Petrescu-Dîmbovița, cu monografiile Hăbășești, 1954, și Trușești, 1999. Petrescu-Dîmbovița a revenit pe Cetățuia între 1961 și 1966, iar rezultatele au fost publicate în 2004.
- Suprafața totală a ariei culturale este estimată diferit: dosarul UNESCO depus în 2026 vorbește despre peste 200.000 de kilometri pătrați, în vreme ce alți cercetători indică peste 350.000, în funcție de ce grupuri și faze sunt incluse. Cronologia rămâne în dezbatere, pentru că analiza bayesiană a datelor radiocarbon publicată în 2020 de Popovici și Drașovean nu se suprapune, pentru toate siturile, peste ordinea dedusă din tipologia ceramicii. Nu este limpede nici cât de mult din materialul săpat în secolul al XIX-lea mai poate fi atribuit corect unor contexte precise, dată fiind amestecarea straturilor pe Cetățuia.
Cucuteni este cultura preistorică cel mai bine cercetată de pe teritoriul României și, totodată, prima pentru care arheologia românească a produs monografii de sit comparabile cu cele europene. Situl eponim se află în comuna Cucuteni, județul Iași, la circa 60 de kilometri de orașul Iași, iar mare parte din istoria disciplinei în Moldova se scrie în jurul lui: aici au lucrat, pe rând, cărturarii de la 1884, arheologul german Hubert Schmidt la 1909, apoi școala ieșeană de după 1949. Dosarul depus în 2026 de România pe lista tentativă UNESCO include situri cucuteniene din opt județe, de la Bacău și Botoșani până la Covasna și Harghita, ceea ce arată cât de larg se întinde moștenirea acestei culturi pe teritoriul de azi al țării.
