Cum au fost descoperiți Cucutenii: o cultură găsită pe un deal din județul Iași

În 1884, câțiva cărturari ieșeni au urcat pe un deal de lângă satul Cucuteni și au găsit cioburi pictate pe care nu le putea explica nimeni. Patruzeci de ani mai târziu, aceleași forme și aceleași spirale erau recunoscute pe mii de kilometri pătrați, de la Carpați până dincolo de Nipru. Povestea descoperirii spune destul de multe despre felul în care se naște, pas cu pas, o cultură arheologică.

Dealul Cetățuia și cioburile din 1884

Locul se cheamă Cetățuia și se află pe teritoriul satului Băiceni, în comuna Cucuteni din județul Iași, pe un bot de deal cu vedere largă. Primele cercetări arheologice de acolo sunt legate de anii 1884-1885 și de un grup de cărturari ieșeni: folcloristul și muzicologul Theodor Burada, poetul și profesorul Nicolae Beldiceanu, Grigore Butureanu și George Diamandi. Nu erau arheologi de profesie, în sensul de azi, pentru că profesia abia se contura în România.

Ce au scos la iveală erau fragmente de vase acoperite cu spirale pictate în roșu, alb și negru, împreună cu statuete de lut și cu urme de locuințe arse. Nimic din ce se știa atunci despre preistoria europeană nu semăna cu asta. În 1889, rezultatele au fost prezentate la Congresul internațional de antropologie și arheologie preistorică de la Paris, iar numele satului a intrat în literatura de specialitate. Săpăturile de pe Cetățuia au continuat, cu întreruperi, până spre 1896.

Cetățuia nu a fost aleasă la întâmplare de oamenii care au locuit acolo. Botul de deal este apărat natural pe trei laturi, are apă în apropiere și domină valea, iar locul a fost folosit și în epoci mult mai târzii, ceea ce a complicat munca primilor cercetători. Straturile s-au amestecat, obiectele din perioade diferite au ajuns unele lângă altele, iar fără o metodă riguroasă de săpătură rezultatul era greu de citit.

Merită spus limpede un lucru: descoperitorii nu au înțeles corect ce au în mână. Vechimea reală a materialului, undeva în mileniile V și IV înainte de Hristos, avea să fie stabilită abia mult mai târziu, cu metode care nu existau în secolul al XIX-lea.

Ce scrie în primele rapoarte despre săpăturile de la Cucuteni?

Scrie, în esență, că oamenii care săpau nu știau ce au găsit, dar bănuiau că e ceva foarte vechi și că seamănă cu descoperiri din alte părți ale Europei. Beldiceanu publică în 1885 „Antichitățile de la Cucuteni” în Revista pentru istorie, arheologie și filologie, iar Grigore C. Buțureanu tipărește în 1889, în primul volum al Arhivei Societății Științifice și Literare din Iași, „Notiță asupra săpăturilor și cercetărilor făcute la Cucuteni”. Tot Buțureanu duce materialul la al zecelea Congres internațional de antropologie și arheologie preistorică de la Paris, unde prezintă comunicarea „Notes sur Coucouteni et plusieurs autres stations de la Moldavie du Nord”, tipărită în volumul congresului în 1891.

Documentele de arhivă permit și o cronologie mai strânsă a campaniilor. Beldiceanu sapă în 1884 și 1885, după descoperiri întâmplătoare de hârburi și obiecte, iar Buțureanu i se asociază din 1887. În 1892 se lucrează pentru Societatea Științifică și Literare din Iași, iar în 1895 Ministerul Instrucțiunii Publice finanțează o campanie cu 5.000 de lei. Aceea a fost cea mai amplă: a dezvelit aproximativ jumătate din stațiunea de pe Cetățuia și a scos cinci schelete umane, dintre care unul aproape întreg, împreună cu unelte de piatră, os și lut, vase, hârburi și idoli antropomorfi și zoomorfi.

Cea mai interesantă piesă a dosarului nu a fost tipărită la vremea ei. Este un raport din 26 decembrie 1895, semnat de Beldiceanu și Buțureanu, păstrat la Arhivele Naționale ale României, în fondul Ministerului Cultelor și al Instrucțiunii Publice, dosar 182/1897, filele 247-279. Conține 30 de fotografii și desene, plus două planuri ale secțiunii cercetate, și a fost publicat abia în 2010, de Vasilica Asandei, în Historia Universitatis Iassiensis. Pentru un sit cu straturile răscolite chiar de primii cercetători, planurile acelea sunt singura formă în care mai există contextele distruse atunci.

Stațiunea Cucuteni după materialul dezmormântat până acum, aparține timpurilor preistorice… epocei întâia numită Neolitică sau a petrei șlefuite.

N. Beldiceanu și Gr. C. Buțureanu, raport către minister, 26 decembrie 1895

Încadrarea este greșită, dar era cea mai bună posibilă atunci: distincția dintre neolitic și eneolitic nu se făcea încă, iar datările absolute nu existau. În schimb, reflexul de a compara era cel potrivit. Autorii notează puncte comune între uneltele, idolii și vasele de la Cucuteni și materiale din Germania, Grecia și alte țări europene, iar tocmai asta a făcut ca prezentarea de la Paris să fie luată în serios.

Cum arăta arheologia românească în anii aceia

În 1884, România nu avea arheologi formați, nu avea o școală de arheologie și avea un singur muzeu central, Muzeul Național de Antichități din București, condus de Grigore G. Tocilescu. Cercetarea de teren depindea de societăți culturale, de bani privați și de pasiunea unor profesori, medici sau funcționari. Teza de doctorat susținută în 2020 de Vasilica Asandei la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, sub coordonarea lui Lucrețiu-Ion Bîrliba, citește perioada ca o tensiune între o generație care voia totul la centru și una care accepta muzee în provincie.

Tocilescu apare în teză drept exponentul primei poziții, preocupat să concentreze colecțiile la București, în vreme ce Vasile Pârvan și George Murnu susțineau muzeele locale. Aceeași lucrare arată că întârzierile nu vin doar din evoluția lentă a instituțiilor, ci și din blocaje provocate conștient de oamenii care le conduceau.

Lipsa pregătirii pentru profesia de arheolog a fost cauza principală pentru stagnarea timp de câteva decenii în organizarea încă anticaristă și colecționistă a muzeelor de arheologie.

Vasilica Asandei, teză de doctorat, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2020

De aici vine o limită pe care specialiștii o repetă de decenii: materialul scos din Cetățuia în secolul al XIX-lea rămâne util pentru tipologie, adică pentru clasificarea formelor, dar aproape inutilizabil pentru stratigrafie, fiindcă nu se mai știe din ce nivel provine fiecare piesă.

Hubert Schmidt sapă stratigrafic și publică prima periodizare

Pasul care a transformat o curiozitate locală într-o cultură arheologică definită a fost făcut de arheologul german Hubert Schmidt, care a săpat pe Cetățuia în 1909 și 1910. Diferența față de predecesori nu stă în cantitatea de obiecte scoase, ci în metodă: Schmidt a urmărit straturile, adică succesiunea depunerilor de pământ, și a legat tipurile de ceramică de poziția lor pe verticală.

Rezultatele lui au apărut într-o monografie publicată în 1932, „Cucuteni in der oberen Moldau, Rumänien”. Acolo este pusă baza periodizării folosite și astăzi, cu o fază mai veche, una de tranziție și una mai nouă, ceea ce cercetătorii de mai târziu au numit Cucuteni A, A-B și B. O bună parte din materialul strâns de Schmidt a ajuns în colecțiile din Berlin, motiv pentru care vase descoperite pe un deal din Moldova se văd azi într-un muzeu german.

Unde au ajuns vasele scoase din dealul Cetățuia?

În cel puțin patru locuri: București, Iași, Berlin și colecții private care s-au risipit. În 1890, Beldiceanu își vinde colecția personală, 564 de piese, Muzeului de Antichități din București, pentru 2.500 de lei. În 1897, colecția de arheologie preistorică a profesorului Buțureanu intră în același muzeu. Scheletele descoperite în 1895 au fost duse la Iași, iar materialul acelei campanii a stat la baza colecțiilor universitare ieșene.

Pentru campaniile lui Hubert Schmidt, documentele arată un aranjament negociat, nu o ridicare de material. Banii au venit de la Fundația Rudolf Virchow din Berlin, autorizația a fost obținută de la guvernul român de Carl Schuchhardt, directorul muzeului berlinez de preistorie, iar ministerul român a fost reprezentat pe șantier de Teohari Antonescu, profesor la Universitatea din Iași. Cele două rapoarte manuscrise ale lui Schmidt, din 1909 și 1910, se păstrează în arhiva Museum für Vor- und Frühgeschichte din Berlin, sub cota E 2677/09, și au fost publicate în 2020 de Nicolae Ursulescu și Alexander Rubel.

Listele de împărțire a materialului sunt destul de precise: 342 de piese pentru Schmidt și 324 pentru Antonescu. Principiul a fost ca Berlinul să primească dubletele, adică un exemplar din fiecare tip, iar piesele unice să rămână la Iași, de unde puteau fi împrumutate temporar pentru studiu. Formula obișnuită, potrivit căreia materialul de la Cucuteni a plecat la Berlin, este așadar doar pe jumătate adevărată, iar jumătatea care este adevărată a fost rezultatul unei convenții, nu al unei confiscări.

Un detaliu al acestei povești a contat mult pentru arheologia românească. Între 1928 și 1931, la muzeul de preistorie din Berlin, tânărul Ion Nestor a identificat și a studiat materiale aduse din România. Generația care avea să construiască, după 1945, preistoria românească a lucrat pe ceramică pictată de la Cucuteni într-un muzeu german înainte să o poată face acasă.

La est de Nistru, aceleași vase: descoperirea de la Tripolie

Aproape în același timp, în Ucraina se contura o poveste paralelă. Arheologul Vikentii Hvoika, ceh de origine și stabilit la Kiev, a săpat în 1897 un sit important lângă localitatea Tripolie, la sud de Kiev, și a dat astfel numele sub care cultura avea să fie cunoscută în răsărit. Cercetări asupra acelorași materiale începuseră de fapt mai devreme, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Galiția, la Koșilovți și la Bilce Zolote.

A trecut destulă vreme până când arheologii și-au dat seama că vorbesc despre același fenomen. De aici vine numele dublu, Cucuteni-Tripolie, pe care literatura internațională îl folosește curent, uneori cu grafia Cucuteni-Trypillia. Nu este o formulă diplomatică, ci recunoașterea faptului că descoperirea s-a făcut de două ori, în două limbi și în două tradiții de cercetare care nu comunicau.

Astăzi, dosarul depus de România, Republica Moldova și Ucraina pentru lista tentativă a patrimoniului mondial UNESCO vorbește despre o arie de peste 200.000 de kilometri pătrați și despre peste 5.000 de așezări cunoscute. Alți cercetători, între care Senica Țurcanu de la Complexul Muzeal Național Moldova, dau cifre mai mari pentru arie, de peste 350.000 de kilometri pătrați. Diferențele vin din ce anume incluzi în complexul cultural și din ce faze iei în calcul.

Marile șantiere românești de după 1945

Cercetarea sistematică a culturii Cucuteni pe teritoriul României a pornit practic din 1949, o dată cu organizarea institutului de arheologie de la Iași, condus de Mircea Petrescu-Dîmbovița. Din acel moment, imaginea se schimbă: nu mai avem obiecte frumoase scoase dintr-un singur deal, ci așezări săpate pe suprafețe mari, cu planuri, cu case numerotate și cu inventar publicat.

Hăbășești, în județul Iași, a dat prima monografie de referință, apărută în 1954. Trușești, în județul Botoșani, a fost săpat în anii 1950 și publicat în 1999 de Mircea Petrescu-Dîmbovița, Marilena Florescu și Adrian C. Florescu, într-un volum care rămâne una dintre cele mai detaliate descrieri ale unei așezări cucuteniene. La Drăgușeni, tot în Botoșani, și la Poduri, în județul Bacău, au fost cercetate așezări cu depuneri groase, care au furnizat mai târziu serii importante de date radiocarbon. Între 1961 și 1966, Petrescu-Dîmbovița a revenit chiar pe Cetățuia de la Cucuteni, iar rezultatele acelor campanii au fost publicate în 2004.

Poduri, pe Dealul Ghindaru, merită o mențiune aparte pentru că este un tell, adică o movilă artificială formată prin suprapunerea, timp de secole, a nivelurilor de locuire. Fiecare generație a construit peste ruinele celei dinainte, iar rezultatul este o arhivă verticală: sub o casă cucuteniană se află alta precucuteniană, iar sub aceasta încă una. Tocmai astfel de situri au permis verificarea succesiunii fazelor cu ajutorul probelor de laborator, pentru că ordinea straturilor este cunoscută dinainte.

Lista continuă cu Scânteia, Ruginoasa, Isaiia, Târgu Frumos, Ariușd în sud-estul Transilvaniei și multe altele. Dosarul UNESCO depus de România în 2026 enumeră situri din județele Bacău, Botoșani, Covasna, Harghita, Iași, Neamț, Suceava și Vaslui.

Ce se dezbate azi: cronologia și ce citim sub pământ fără să săpăm

Marea schimbare a ultimelor decenii nu vine din lopată, ci din laborator. Datarea cu radiocarbon măsoară cantitatea de carbon 14 rămasă într-un material organic, os sau cărbune, și permite o vechime exprimată în ani, independent de tipul vasului găsit alături. Combinată cu analiza bayesiană, o metodă statistică ce integrează datele de laborator cu informația despre succesiunea straturilor, ea a produs intervale surprinzător de precise.

Studiul publicat în 2020 de Dragomir Nicolae Popovici și Florin Drașovean în revista Cercetări Arheologice a reluat sistematic datele radiocarbon din spațiul precucutenian și cucutenian. Concluzia lor incomodă este că, pentru mai multe situri, cronologia construită pe tipologia ceramicii nu se potrivește cu cea dată de laborator. Cu alte cuvinte, ordinea dedusă din felul în care arată vasele nu este întotdeauna ordinea reală în timp. Dezbaterea rămâne deschisă și îi împarte pe specialiști.

De ce nu se potrivesc ceramica și laboratorul?

Pentru că măsoară lucruri diferite. Tipologia ceramicii dă o ordine a stilurilor, adică ce a urmat după ce, în vreme ce radiocarbonul dă un interval de ani pentru o probă anume, luată dintr-un punct anume. Popovici și Drașovean au lucrat cu 56 de date radiocarbon pentru Cucuteni și 9 pentru Precucuteni, din situri precum Poduri, Târpești, Mărgineni, Scânteia, Ruginoasa, Preutești-Haltă, Târgu Frumos, Valea Lupului, Malnaș-Băi și Păuleni-Ciuc, procesate în laboratoare din Berlin, Groningen, Poznań, Heidelberg și Mannheim.

Intervalele rezultate dau, pentru prima dată, o imagine concretă a duratei. Precucuteni II se plasează aproximativ între 4842 și 4563 î.Hr., Precucuteni III între 4722 și 4550 î.Hr., faza Cucuteni A începe în intervalul 4731-4385 î.Hr. și se încheie în jurul lui 4206-4015 î.Hr., faza A-B se strânge între 4102 și 3919 î.Hr., iar faza B pornește din 4006-3836 î.Hr., cu date târzii care coboară până spre 3337-2961 î.Hr. Toate cifrele sunt intervale de probabilitate, nu ani exacți, și se schimbă atunci când se adaugă probe noi.

Cazurile incomode sunt punctuale, dar supărătoare. La Poduri și Târpești, datele de laborator au indicat o succesiune inversă față de cea sugerată de ceramică. La Preutești-Haltă, rezultatele contravin parțial analizei tipologico-stilistice. La Mărgineni, locuințe suprapuse, cu material ceramic practic identic, au primit datări care nu se pot împăca între ele.

Onestitatea cere spus și ce recunosc autorii înșiși: lipsesc datări din secțiuni importante, iar strategia de prelevare a probelor a fost incoerentă, fiindcă s-a întins peste mai multe generații de arheologi. O probă de os recoltată în anii 1950, fără notarea exactă a contextului, nu cântărește cât una prelevată anume pentru datare. Concluzia rezonabilă nu este că tipologia greșește, ci că cronologia trebuie reconstruită sit cu sit. Pentru întregul areal, nimeni nu a făcut încă asta.

A doua schimbare ține de prospecțiunile geofizice. Magnetometria măsoară variațiile minuscule ale câmpului magnetic din sol și detectează lutul ars al caselor fără să sape nimic. Un studiu publicat în 2017 de Andrei Asăndulesei în revista Remote Sensing a cartografiat astfel, la Războieni în județul Iași, un plan complet de așezare Cucuteni A, cu două șanțuri semicirculare și cu locuințe aflate și în afara incintei fortificate. Autorul scria că folosirea metodelor neinvazive în siturile cucuteniene „pare acum obligatorie”.

Geofizica nu doar desenează planuri, ci și ghidează săpătura acolo unde are sens. Tot pe Cetățuia de la Cucuteni, o echipă condusă de Felix Adrian Tencariu a identificat și a cercetat în acest fel un cuptor de olărit din faza B, descris într-un articol publicat în 2022 în Studia Antiqua et Archaeologica. Este un exemplu bun pentru felul în care lucrează arheologia de azi pe un sit săpat deja de trei generații: se întoarce acolo cu instrumente noi și găsește lucruri pe care nimeni nu le căutase.

De aici încolo, întrebările nu mai sunt despre ce obiecte găsim, ci despre cum arăta, în ansamblu, un sat de acum șase mii de ani.