Itinerariile împăraților romani, 337-363: cum știm unde se afla un împărat

La moartea lui Constantin cel Mare, în 337, imperiul a căpătat trei curți, iar fiecare se muta cu lunile. Itinerariile împăraților romani din deceniile următoare nu se reconstituie din cronici, ci din rândul administrativ scris la capătul fiecărei legi. Iar acel rând ascunde capcane care au ținut cercetarea ocupată un secol și jumătate.

De ce conta, în anii 337-363, unde se afla împăratul?

La 22 mai 337, Constantin cel Mare a murit la Ancyrona, o suburbie a Nicomediei. La 9 septembrie, cei trei fii care îi rămăseseră, Constantin al II-lea, Constantius al II-lea și Constans, au luat împreună titlul de Augustus. Imperiul avea de acum trei curți, iar fiecare curte se mișca. Nu mai exista o capitală unde să îl cauți pe stăpânitor: Roma era, de peste o jumătate de veac, un oraș pe care împărații îl vizitau rar și ceremonios, iar reședințele adevărate erau orașele de lângă frontiere, acolo unde stăteau oștile.

Asta schimbă felul în care funcționa statul. Cererea unui orășean din Africa, plângerea unui senator, numirea unui guvernator, toate trebuiau să ajungă fizic la locul unde se afla curtea, iar răspunsul trebuia să facă drumul invers. Un împărat care iernase la Sirmium, pe Sava, și unul care iernase la Antiochia nu guvernau la fel aceeași provincie: distanța până la ei schimba cât aștepta un petiționar, cine avea acces și ce informație ajungea prima.

În cei douăzeci și șase de ani dintre moartea lui Constantin și moartea lui Iulian încap o împărțire a imperiului între trei frați, două războaie civile, un uzurpator care ia purpura la Autun și altul care o ia la Mursa, campanii pe Dunăre și în Mesopotamia și o moarte neașteptată în Cilicia. Toate acestea se citesc, în cea mai mare parte, din deplasări. De aceea itinerariile împăraților romani din acest interval au devenit un subiect de cercetare în sine: pentru secolul al IV-lea, harta deplasărilor este cel mai apropiat echivalent al unui jurnal de guvernare.

Pe scurt, protagoniștii. Constantin al II-lea a primit Galiile, Britania și Spania, cu reședința la Trier, și a murit în 340, în conflict cu fratele său. Constans a primit Italia, Africa și Illyricum și a fost ucis în 350. Constantius al II-lea a primit Orientul și a rămas, după înfrângerea lui Magnentius, singur Augustus, până la moartea lui, în 361. I-a urmat vărul său Iulian, mort în Mesopotamia la 26 iunie 363.

Ce scrie, de fapt, la capătul unei legi romane?

Dovada de bază nu este o cronică, ci un rând administrativ. Legile adunate în Codul Theodosian, promulgat în 438, păstrează la sfârșit o subscripție: ziua, uneori localitatea, și numele consulilor anului. Exemplu, din cartea a zecea: „Dat. prid. id. iun. Viminacio Urso et Polemio conss.”, adică dată la Viminacium, în ajunul idelor lui iunie, sub consulatul lui Ursus și Polemius. Tradus: 12 iunie 338, la Viminacium, oraș de pe Dunăre, lângă Kostolac.

De aici pornește totul. Dacă o lege a fost dată la Viminacium, cineva care putea da legi se afla la Viminacium. Repetă operația de câteva sute de ori, pune rândurile în ordine cronologică, și obții un itinerariu. Codul nu este complet, iar subscripțiile au trecut prin copiști care au greșit cifre și nume, dar cantitatea salvează situația.

Trei verbe care nu înseamnă același lucru

Subscripțiile folosesc verbe diferite, iar diferența dintre ele este inima metodei. „Data” înseamnă emiterea, momentul în care actul a plecat de la curte; „proposita”, afișarea publică în forul orașului destinatar; „accepta”, primirea de către destinatar. Numai „data” spune ceva despre locul în care se afla împăratul; celelalte spun unde a ajuns hârtia.

Cât de mare poate fi prăpastia se vede dintr-un singur exemplu. Legea CTh 9.42.4, despre bunurile celor condamnați la moarte, are subscripția „Dat. prid. non. ian. Sirmi, acc. VI kal. sept.”, adică emisă la Sirmium pe 4 ianuarie 358 și primită de destinatar pe 27 august al aceluiași an. Două sute treizeci și cinci de zile între cele două date. Cine ar citi „27 august” ca pe o dovadă despre poziția curții ar greși cu peste șapte luni.

Capcana scrisorii de prefect

Mai există o capcană, mai rafinată. Unele subscripții nu datează actul imperial, ci scrisoarea de însoțire a prefectului pretoriului. Legea CTh 8.4.6 are, textual, „Dat. epistula praefecto, cui haec sacra fuerat antelata, XI kal. iun. Mediolano”: scrisoarea a fost dată prefectului, căruia îi fusese înaintat actul sacru, la 22 mai, la Mediolanum, adică Milano. Numai că în mai și iunie 358 împăratul este documentat la Sirmium, prin alte legi. Milanul de aici este sediul prefectului, nu al curții, iar Otto Seeck a semnalat exact acest lucru în registrul său.

Unde se păstrează aceste texte

Nimic din materialul acesta nu ne-a ajuns întreg. Codul Theodosian s-a transmis fragmentar, iar unele cărți se cunosc din manuscrise târzii și din prelucrarea vizigotă numită Breviarul lui Alaric; un manuscris din secolul al VI-lea cu cărțile de la a șasea la a opta se păstrează la Biblioteca Națională a Franței, sub cota Ms. Latin 9643. Ediția de referință a textului latin este a lui Theodor Mommsen și Paul Martin Meyer, Berlin, 1905.

Ammianus Marcellinus este un caz și mai strâns. Victor Gardthausen, în prefața ediției sale Teubner din 1874, arată că textul se sprijină în esență pe un singur manuscris, codex Vaticanus 1873, al cărui copist folosea zeci de prescurtări pentru cuvinte obișnuite, și amintește acordul învățaților că acest codice a aparținut mai înainte bibliotecii de la Fulda, dovadă o însemnare pe foaia 208. De un asemenea fir atârnă tot ce știm despre campaniile dunărene ale lui Constantius al II-lea.

Cine a reconstituit primul itinerariile împăraților romani?

Istoria acestei cercetări începe la Berlin, cu Theodor Mommsen. Într-o lucrare din 1862, reluată în volumul al doilea al scrierilor sale adunate, apărut în 1905, Mommsen a analizat legislația lui Diocletian și a colegilor lui, între 284 și 305, și a arătat că subscripțiile pot fi folosite ca material cronologic, cu condiția să fie corectate acolo unde manuscrisele au greșit.

Al doilea pas l-a făcut Otto Seeck. O primă încercare a lui, publicată în 1889 în revista de istorie a dreptului, a fost criticată aspru de Mommsen însuși, tocmai pentru lipsa de metodă. Seeck a reluat lucrul treizeci de ani mai târziu și a publicat, în 1919, „Regesten der Kaiser und Päpste für die Jahre 311 bis 476 n. Chr.”, un registru care așază, zi după zi, tot ce se poate data pentru un secol și jumătate de istorie imperială: data, localitatea, destinatarul legii, subiectul și referința, iar printre ele eclipse, comete, cutremure și alegeri de episcopi.

Ce a corectat Seeck și de ce contează

Seeck nu a transcris pasiv. A emendat, adică a corectat, sute de date și locuri, pe baza unui raționament de tipul următor: dacă o lege pare dată la Milano în decembrie 357, dar împăratul este documentat atunci la Sirmium, atunci fie locul, fie anul este greșit în manuscris. Tipurile de eroare din titlurile și subscripțiile Codului au fost sistematizate de P. Krüger în 1921. Problema acestei metode este că poate deveni circulară: corectezi legea pentru că nu se potrivește cu itinerariul, apoi folosești legea corectată ca dovadă pentru itinerariu.

Revizuirea lui Barnes, în 1982

Timothy D. Barnes a reluat întregul material în „The New Empire of Diocletian and Constantine”, apărut la Harvard University Press în 1982. Capitolul al cincilea, „Imperial Residences and Journeys”, reconstituie deplasările de la 20 noiembrie 284 până la 9 septembrie 337. Barnes scrie limpede ce datorează predecesorilor: lucrările lui Mommsen și Seeck sunt, în formularea lui, de o acuratețe și de o perspicacitate superbe, dar trebuie completate și revizuite în lumina dovezilor noi.

Dovezile noi sunt, în bună parte, monedele. Barnes insistă pe cataloagele moderne de monedă imperială romană, al șaselea volum publicat de C. H. V. Sutherland în 1967 și al șaptelea de Patrick Bruun în 1966, și arată că pentru anii 314-317 cronologia lui Seeck stă pe o bază nesigură. Pentru anii de după 337, registrul lui Seeck a rămas însă instrumentul de lucru.

Unde se contrazic istoricii? Legea de la Viminacium

Cea mai instructivă dispută a domeniului pornește de la un singur rând. Legea CTh 10.10.4 este datată la Viminacium, 12 iunie 338. În paralel, episcopul Athanasie al Alexandriei, în apologia adresată lui Constantius al II-lea, îi amintește împăratului convorbirile lor: „te rog, fiindcă știu că ai o memorie excelentă, să îți amintești convorbirea pe care am avut-o cu tine, când ai binevoit să mă vezi, mai întâi la Viminacium, a doua oară la Caesarea din Cappadocia și a treia oară la Antiochia”.

Două surse independente, un act juridic și amintirile unui episcop, numesc același oraș dunărean. Pare o confirmare perfectă. Întrebarea este alta: în ce an?

Seeck a pus întâlnirea în 338, sprijinindu-se pe lege. În registrul lui, la anul 338, apare rândul „Viminacium. Aici se întâlnește Athanasie cu Constantius”, cu trimitere la capitolul 5 din apologie. Consecința este că întoarcerea lui Athanasie din primul exil cade în 338.

Archibald Robertson, în introducerea la volumul al patrulea din seria a doua a colecției „Nicene and Post-Nicene Fathers”, apărut în 1892, susține contrariul. Legea ar sprijini varianta lui Seeck numai dacă îi este atribuită corect lui Constantius, iar Robertson acceptă demonstrația lui H. M. Gwatkin, potrivit căreia ea aparține de fapt lui Constantin al II-lea. Motivul este de critică textuală: numele împăraților, scrie el, „sunt atât de des confundate în manuscrise, iar textul Codului Theodosian are nevoie de corecturi atât de frecvente”, încât un argument care atârnă de un singur nume nu ține. Cât despre Constantius, adaugă Robertson, nimic nu împiedică prezența lui în Pannonia în vara anului 337.

De aici pleacă un al doilea fir. Scrisoarea prin care Constantin al II-lea anunță clerului din Alexandria întoarcerea episcopului este datată la Trier, 17 iunie, iar în ea autorul se intitulează încă „Caesar”, deși titlul de Augustus a fost luat la 9 septembrie 337. Pentru Robertson, amănuntul așază scrisoarea în 337; iar dacă legea de la Viminacium este a lui Constantin al II-lea, acesta se afla pe Dunăre la 12 iunie 338 și nu putea fi la Trier cinci zile mai târziu.

Ce rezultă din dispută

Cele două poziții nu se deosebesc prin dovezi diferite, ci prin ce anume consideră fiecare mai sigur. Seeck crede mai mult în subscripția legii, Robertson în titulatura scrisorii. Niciunul nu are o dovadă care să îl constrângă pe celălalt, și de aceea anul întoarcerii lui Athanasie se formulează, și azi, cu prudență.

Barnes a propus, în 1982, regula care încearcă să împiedice astfel de blocaje: nu e prudent să corectezi data sau locul de emitere al unei legi numai pe motivul că împăratul presupus a fi autorul ei nu avea puterea legală de a o emite. În același loc, el îi reproșează lui Mommsen tocmai o asemenea decizie, fiindcă Mommsen a negat categoric dreptul Caesarilor Constantius și Galerius de a emite fie și rescripte.

Cât cântărește, pe rând, fiecare fel de dovadă?

Reconstituirea nu stă pe un singur tip de izvor, iar a le amesteca fără ierarhie e cel mai scurt drum spre eroare.

• Subscripțiile legilor. Cea mai bogată categorie și, când verbul este „data”, cea mai directă. Slăbiciunea ei este starea manuscriselor: cifre romane deteriorate, consulate confundate, nume interschimbate.
• Istoricii contemporani. Ammianus Marcellinus, ofițer în armata imperială și martor al unei părți din ce povestește, dă pentru 358 și 359 trasee de campanie pe care nicio lege nu le-ar fi păstrat.
• Documentele ecleziastice. Scrisorile sinodale, apologiile și istoriile bisericești localizează curtea indirect, fiindcă episcopii mergeau după împărat. Pasajul din Athanasie despre Viminacium, Caesarea și Antiochia este exemplul tipic.
• Panegiricele și discursurile, de la Mamertinus la Themistius. Spun unde a fost rostit discursul, deci unde era curtea, dar laudă și exagerează.
• Cronicile și consularia. Dau date precise pentru proclamări și bătălii, dar foarte rar locuri de etapă.
• Monedele. Atelierele care băteau pentru suita imperială se mișcau odată cu ea. Barnes atrage atenția că aici s-au tras cele mai multe concluzii pripite, din cataloage vechi și neglijente.
• Itinerariile rutiere. Nu spun unde a fost cineva, ci cât e de la un punct la altul. Fără ele, orice itinerariu rămâne o listă de nume fără scară.

Când două categorii diferite se întâlnesc pe același loc și în același interval, siguranța crește brusc. Viminacium este cazul tip.

Cât de repede putea călători un împărat roman?

Un itinerariu fără viteze este o listă de orașe. Întrebarea „putea să fie acolo atunci” se pune numai dacă știi cât ținea drumul, iar aici secolul al IV-lea ne lasă cifre.

Cât măsurau drumurile, după itinerarii

Itinerarium Burdigalense, jurnalul unui pelerin anonim care a mers din Burdigala, adică Bordeaux, până la Ierusalim în 333, este un document rutier de precizie administrativă. Pelerinul notează fiecare popas, deosebind cele de schimbare a atelajelor, mutationes, de cele de înnoptare, mansiones, și dă distanța în mile la fiecare etapă.

Două totaluri acoperă exact coridorul pe care se mișcau împărații. De la Sirmium la Serdica, adică Sofia, textul dă 313 de mile; de la Serdica la Constantinopol, 413 de mile. Mila romană are puțin sub un kilometru și jumătate, deci numai bucata Sirmium-Serdica face în jur de 460 de kilometri. Suma generală, de la Bordeaux la Constantinopol, este dată ca 2.221 de mile, cu 230 de mutationes și 112 mansiones.

Aici se vede însă de ce un izvor nu se citește pe încredere. Georg Parthey și Moritz Pinder, care au publicat ediția critică a itinerariilor la Berlin, în 1848, au adunat etapă cu etapă și au notat în aparatul critic că socotelile nu ies: pentru bucata Sirmium-Serdica cifrele însumate dau 317 de mile, nu 313, iar pentru bucata Serdica-Constantinopol dau 348, nu 413. Documentul rutier cel mai precis al epocii are propriile lui greșeli de adunare.

Cât de repede mergea o veste

Pentru știrile urgente, cifrele sunt mai mari decât s-ar crede. Robertson adună, în 1892, exemplele: curierul Palladius, considerat o minune a vremii, a dus un mesaj de la Nisibis la Constantinopol călare în trei zile, în jur de 250 de mile pe zi, după relatarea istoricului bisericesc Socrates. La un ritm obișnuit pentru o veste importantă, de 100 de mile pe zi, adică opt mile pe oră timp de douăsprezece ore și jumătate, cele 1.300 de mile dintre Nicomedia și Trier se acoperă fără greutate. Concret: Constantin a murit la 22 mai 337, iar vestea putea fi la Trier în jurul datei de 4 iunie, în vreo treisprezece zile.

Cât de încet mergea o lege

Administrația se mișca altfel. Legea CTh 11.30.28 are subscripția „Dat. XIIII kal. iul. Singiduno; proposita X kal. aug. Romae”: dată la Singidunum, Belgradul de azi, la 18 iunie 359, afișată la Roma la 23 iulie. Treizeci și cinci de zile, pentru un act care nu era o veste de război.

O curte întreagă, cu suită, cancelarie, gărzi și bagaje, mergea mult mai lent decât un curier. Joachim Szidat calculează, în comentariul său la Ammianus, că prefectul Florentius, numit la Illyricum la sfârșitul anului 360, avea nevoie de ceva mai puțin de două luni pentru drumul de la Antiochia la Sirmium, la o viteză normală de călătorie, comparația folosită fiind timpul de călătorie al Caesarului Gallus în 354, după un calcul al lui Barnes din 1993. Concluzia lui este că Florentius nu putea fi la Sirmium mai devreme de sfârșitul lui februarie 361.

Aceste ordine de mărime sunt instrumentul de control al oricărui itinerariu. Dacă o reconstituire cere ca un împărat să treacă de la Antiochia la Sirmium în trei săptămâni, ea e greșită, oricât de limpede ar părea subscripția.

Pe unde a umblat, de fapt, Constantius al II-lea?

Din materialul acesta rezultă un tipar de domnie care se citește cu ochiul liber. Constantius al II-lea a petrecut primii treisprezece ani aproape numai în Orient, apoi, din 350, s-a mutat cu curtea pe Dunăre și în Italia, iar la sfârșitul vieții s-a întors în Orient, unde a și murit.

Anii orientali, 337-349

La 4 februarie 337, când tatăl lui mai trăia, o lege despre dările pe pământ pleacă din Constantinopol. După moartea lui Constantin, Constantius apare la Nicomedia, apoi conduce cortegiul funerar la Constantinopol. Urmează Viminacium, pe Dunăre, în 338 sau, cum susțin alții, în vara anului 337, apoi Caesarea din Cappadocia, Armenia, Antiochia și Emesa. Din 341 până în 349, subscripțiile îl pun aproape invariabil la Antiochia, la Hierapolis, la Ancyra, la Constantinopol: războiul persan și asediile Nisibisului îl țin acolo. O singură excepție sare în ochi, la 27 mai 349, când două legi sunt date la Sirmium. Un împărat al Orientului se afla, în primăvara aceea, pe Sava.

Deceniul dunărean, 350-359

Anul 350 schimbă totul. Constans e ucis în Galia, Magnentius ia purpura la Autun, iar la Mursa, în Pannonia, un bătrân comandant de oaste, Vetranio, este ridicat la rang de împărat. Constantius pornește spre apus: ascultă un panegiric al lui Themistius la Ancyra, primește la Heraclea solii celor doi uzurpatori, este întâmpinat de Vetranio la Serdica, iar la 25 decembrie 350, la Naissus, obține abdicarea acestuia.

Urmează nouă ani cu centrul de greutate la Sirmium. La 15 martie 351, acolo, Gallus este ridicat la rangul de Caesar. Din Sirmium se deschide războiul împotriva lui Magnentius, cu o înfrângere la Atrans, o tabără la Cibalae și bătălia hotărâtoare la Mursa, la 28 septembrie 351. Legile curg de la Sirmium în 352, apoi, în anii 355-357, de la Mediolanum, adică Milano, unde curtea iernează.

În 357 Constantius intră solemn în Roma, în a doua prefectură a lui Orfitus, într-o ceremonie pe care Ammianus o judecă fără milă: împăratul voia un triumf asupra lui Magnentius, scrie el, un triumf căruia nu i se putea da nume, fiindcă sângele vărsat fusese al unor dușmani romani. O lege dată la Roma poartă data de 1 iunie a aceluiași an, deși editorii au pus un semn de întrebare la lună.

Din decembrie 357 până în 359, Sirmium devine iarăși cartierul de iarnă, iar Ammianus o spune direct. Legile îl confirmă: 18 decembrie 357, 4 ianuarie 358, 22 și 23 iunie 358, 19 decembrie 358, 22 și 28 mai 359, toate din Sirmium. Între ele, la 27 iunie 358, o lege despre avocați este dată la Mursa, iar la 18 iunie 359 alta la Singidunum. Spre finalul lui 359 vine vestea căderii Amidei în mâinile perșilor, iar Constantius pleacă la Constantinopol, de unde trece iarăși în Orient. În 361 este la Antiochia, trece Eufratul la Capersana, așteaptă la Edessa, apoi se întoarce la Antiochia; pornind spre apus împotriva lui Iulian, se îmbolnăvește la Tarsus și moare la Mopsucrenae.

Tiparul acesta nu e un amănunt de erudiție. El spune că, între 350 și 359, hotărârile care priveau Africa, Italia, Roma și Orientul se luau într-un oraș de pe Sava, la câteva zeci de kilometri de frontiera dunăreană. Legea CTh 12.1.46, dată la Mursa și adresată vicarului Africii, este imaginea exactă a acestei stări de lucruri: un act despre avocații din Africa, emis într-un oraș pannonic, în drum spre o campanie împotriva sarmaților.

Ce a căutat Constantius al II-lea la Dunăre, în 358 și 359?

Cei nouă ani cu capitala de fapt la Sirmium nu au fost o ședere comodă. Două campanii împotriva sarmaților i-au umplut, iar aici izvoarele se completează aproape ideal: legile dau datele, Ammianus dă traseul și scenele.

În aprilie 358, după Paște, Constantius trece Dunărea din Pannonia secunda în țara sarmaților. Rezultatul, spune Ammianus, a fost că romanii au învins pe limiganți și i-au silit să se mute, iar împăratul se întoarce la Sirmium cu cortegiu triumfal, în latinește „Sirmium cum pompa triumphali regressus est”.

Ziua de la Acimincum

Anul următor, campania e pregătită de Anatolius, prefectul pretoriului pentru Illyricum, pe care Ammianus îl laudă apăsat. Constantius intră mai întâi în provincia Valeria, apoi tabăra se mută lângă Acimincum, la Slankamen de astăzi, în Serbia.

Scena care urmează arată ce însemna, practic, prezența unui împărat la frontieră. Ammianus scrie că s-a ridicat o movilă înaltă, în chip de tribună, iar niște corăbii cu legionari fără bagaje au fost trimise să supravegheze firul apei de aproape, sub comanda unui inginer hotarnic numit Innocentius, autorul ideii. Când împăratul, de pe tribuna înaltă, se pregătea să rostească o cuvântare foarte blândă, unul dintre barbari, scos din fire, și-a aruncat sandaua spre tribună și a strigat „marha, marha, quod est apud eos signum bellicum”, adică „marha, marha”, care la ei este semn de război. Mulțimea a năvălit urlând spre împărat.

Constantius a coborât, s-a amestecat între barbari și între oamenii lui fără să fie recunoscut de nimeni, a încălecat pe un cal iute și a scăpat. Garda lui, puțină, a fost ucisă pe loc, iar tronul imperial, cu perna lui de aur, a fost sfâșiat fără ca nimeni să încerce să îl salveze.

După măcel, Constantius se întoarce la Sirmium. Pe 22 mai 359 semnează acolo două legi despre pretură, CTh 6.4.14 și CTh 6.4.15, iar în aceeași zi, în prezența lui, se redactează formula de credință care urma să fie prezentată conciliului de la Ariminum. Pe 28 mai dă o lege despre mutări de trupe, iar pe 18 iunie este la Singidunum. Un război la frontieră și o dispută teologică imperială se petrec în aceeași lună și în același oraș.

Cum a coborât Iulian pe Dunăre, în 361?

Cea mai spectaculoasă deplasare a acestor douăzeci și șase de ani nu se reconstituie din legi, ci din Ammianus. În vara anului 361, Iulian, proclamat Augustus de trupele sale la Paris în februarie 360, pornește spre răsărit, împotriva vărului său.

Împărțirea oastei și disputa despre corăbii

Prima mișcare este o înșelătorie. Ammianus povestește că Iulian, temându-se ca numărul mic al oamenilor lui să nu stârnească dispreț, și-a împărțit armata: o parte sub Iovinus și Iovius, pe drumurile umblate ale Italiei, alta sub Nevitta, comandantul cavaleriei, pe drumul interior al Alpilor, ca oastea risipită prin mai multe ținuturi să pară uriașă. Cifrele vin de la Zosimos: trei mii de oameni cu Iulian, pe apă, și în jur de douăzeci de mii în celelalte două coloane. Szidat observă că împărțirea nu era doar stratagemă, ci și necesitate, fiindcă transportul pe Dunăre avea capacitate limitată.

De unde a luat Iulian corăbiile rămâne o întrebare deschisă, iar Szidat, după ce trece în revistă pozițiile, spune limpede că o hotărâre fermă nu este posibilă. Ammianus prezintă prezența lor ca pe un noroc, Zosimos vorbește despre construirea lor. Riepl, în 1913, socotea că ambarcațiunile din zona Ulmului erau de ajuns; Koch, în 1899, credea că Iulian a dat peste o unitate a flotei de război, pe baza expresiei „lembis liburnisque” din panegiricul lui Mamertinus; Velkov, în 1977, accepta fără rezerve transportul cu flota dunăreană. Szidat răspunde că cea mai apropiată unitate a flotei era încartiruită abia la Lauriacum, adică Lorch, și că provincia de unde pleca Iulian, Raetia secunda, nu era sub autoritatea lui, ci a prefecturii Italiei și Africii, ferm în mâna lui Constantius, așa că un șantier naval i-ar fi dat de gol planul.

Lovitura de la Bononea

Vestea îl precede și o umflă: faima, scrie Ammianus, având o mie de limbi, exagerează mereu adevărul, iar prin Illyricum se răspândește că Iulian vine cu o armată uriașă. Prefectul pretoriului Taurus fuge peste Alpii Iulieni, cu atelaje schimbate des pe cursus publicus. Comitele Lucillianus, care comanda trupele din regiune și se afla la Sirmium, adună ce poate.

Iulian ajunge la Bononea, în textul latin „cum uenisset Bononeam a Sirmio miliario nono disparatam et decimo”, adică la nouăsprezece mile de Sirmium; Szidat identifică localitatea cu Banoštor de astăzi. Luna era în scădere și noaptea întunecată. Iulian sare din corabie pe neașteptate și îl trimite pe Dagalaifus cu trupe ușoare să îl aducă pe Lucillianus, de voie sau de nevoie. Comandantul, trezit din somn, se supune. Lucillianus, după ce i s-a dat voie să salute purpura, își recapătă curajul și îi spune: „ai fost nechibzuit și pripit, împărate, că te-ai încredințat cu puțini oameni în țara altuia”. Iulian îi răspunde zâmbind amar: „păstrează vorbele astea înțelepte pentru Constantius”.

Sirmium se predă fără luptă. Mulțimea de soldați și de orășeni îi iese în întâmpinare cu lumini, flori și rugăciuni de bine și îl conduce în palat. A doua zi dă o întrecere de care, iar în a treia zi ocupă trecătoarea Succi, acolo unde crestele Haemusului și ale Rodopelui despart Illyricul de Tracia. Apoi se întoarce la Naissus. Irena Ljubomirović arată, într-un studiu din 2019, de ce acest oraș: Iulian a stat acolo din octombrie până la sfârșitul lui noiembrie 361, fiindcă putea recruta illyri și soldați în trecere, și fiindcă la Naissus funcționa o fabrica armorum, manufactură imperială de echipament militar atestată în Notitia dignitatum.

Pe 3 noiembrie, la celălalt capăt al imperiului, Constantius murise. Iulian află vestea la Naissus, trece prin Philippopolis și Heraclea și intră în Constantinopol la 11 decembrie 361, fără să fi dat bătălia pentru care pornise.

Ce legătură au itinerariile împăraților romani cu spațiul românesc?

Legătura nu este nici întâmplătoare, nici îndepărtată. Coridorul pe care s-au mișcat acești împărați, de la Aquileia prin Sirmium, Singidunum, Viminacium, Naissus și Serdica spre Constantinopol, merge pe malul drept al Dunării, adică pe celălalt mal al spațiului de azi românesc, iar campaniile din 358 și 359 au vizat populații care locuiau și la noi.

Sarmații, vecinii din câmpie

Limiganții și sarmații liberi pe care Constantius al II-lea i-a atacat trăiau în câmpia dintre Dunăre, Tisa și Mureș, a cărei margine răsăriteană este Banatul de azi. Lavinia Grumeza a publicat în 2014, la Cluj-Napoca, o monografie dedicată cimitirelor sarmatice din Banat, de la sfârșitul secolului I până la începutul secolului al V-lea, recenzată în 2016 în Journal of Ancient History and Archaeology. Periodizarea ei împarte epoca sarmatică târzie în patru etape, iar una dintre ele este tocmai cea a instituirii tetrarhiei și a așezării unui limes sarmatiae.

Cu alte cuvinte, când Ammianus descrie tabăra de la Acimincum, vorbește despre oameni ale căror morminte se sapă astăzi în Banat. Locurile numite de el sunt în Serbia și în Ungaria de astăzi; populația, însă, este documentată arheologic și pe pământ românesc.

Podul de la Oescus la Sucidava

A doua legătură este o construcție. Constantin cel Mare a inaugurat la 5 iulie 328 un pod peste Dunăre între Oescus, la Ghighen în Bulgaria, și Sucidava, la Celei, în Corabia de astăzi, județul Olt. Prima mențiune apare la Sextus Aurelius Victor, în Liber de Caesaribus, 41.18.

Podul era în folosință exact în deceniile de care vorbim. Elena Ene Drăghici-Vasilescu scrie, într-un studiu din 2025 despre descoperirile de la Sucidava, că a rămas în uz patru decenii și că romanii s-au folosit de el mai ales în luptele cu populațiile germanice care atacau regiunea; ea dă și lungimea, 2.437 de metri, dintre care 1.137 de metri peste apă. Cercetarea lui are o istorie lungă și românească: Cezar Bolliac semnalează în iulie 1869 un pilon de piatră de pe șenalul navigabil și dezvelește portalul de nord în 1873; Pamfil Polonic și Grigore Tocilescu sapă acolo în vara anului 1898, iar Tocilescu publică rezultatele în 1902; Dumitru Tudor conduce o campanie în 1968.

Partea nouă vine din tehnologie. Ioan Carol Opriș și colaboratorii lui au publicat în 2022, în revista Cercetări Arheologice a Muzeului Național de Istorie a României, rezultate pe care le numesc o noutate absolută pentru literatura de specialitate. Potrivit rezumatului publicat de autori, batimetria cu sonare multibeam, făcută în 2017 în cadrul proiectului FAST DANUBE, a identificat 27 de urme probabile de piloni, înșirate liniar pe 820 de metri, cu o distanță medie de circa 30 de metri; magnetometria din toamna anului 2022, în lunca de pe malul stâng, a găsit alte 7 anomalii pe aproximativ 210 metri, aliniate riguros cu portalul de nord.

A treia legătură este cea mai directă. În cetatea de la Sucidava s-au găsit șapte tezaure care dau o serie neîntreruptă de monede de la Aurelian până la Theodosius al II-lea, iar printre piesele expuse în muzeul de la fața locului se află și monede ale lui Iulian. Nicio sursă nu îl așază pe vreunul dintre împărații anilor 337-363 pe podul de la Sucidava sau pe malul stâng al Dunării. Dar banii bătuți de ei au ajuns acolo, într-o cetate romană de pe pământ românesc, la nord de fluviu, iar asta este o urmă pe care nu o dă nicio lege.

Ce știm sigur și ce rămâne deschis?

După un secol și jumătate de muncă pe acest material, linia se poate trasa destul de curat.

Ce se poate susține cu documente

Tiparul mare este sigur. Avem, pentru anii 337-363, câteva sute de acte datate care așază curțile imperiale, pe intervale de luni și uneori de zile, într-un număr mic de orașe: Antiochia, Constantinopol, Milano, Sirmium, Trier, Naissus, Hierapolis. Reședințele de iarnă ale lui Constantius al II-lea la Sirmium, în 358 și 359, sunt atestate deopotrivă prin legi și prin Ammianus. Marșul lui Iulian din 361, pe Dunăre până la Bononea și apoi pe uscat prin Sirmium, Succi și Naissus, este descris de un contemporan și confirmat de numirile pe care le face pe drum.

Ce rămâne deschis

Anii rămân, în multe cazuri, problema. Editorii Codului Theodosian pun ei înșiși, în paranteze, anul pe care îl socotesc corect atunci când se abate de la consulatul transmis. În textul folosit aici apar astfel de semne de întrebare la tot pasul: o lege dată la Antiochia este trecută ca „354, poate 360″, o alta dată la Mediolanum ca „357, poate 356″, o a treia ca „349, poate după 350″. Fiecare dintre aceste paranteze mută un împărat cu ani întregi pe hartă.

Rămâne deschisă data întâlnirii dintre Athanasie și Constantius la Viminacium, 337 după Gwatkin și Robertson, 338 după Seeck, și odată cu ea anul întoarcerii episcopului din primul exil. Rămâne deschisă problema corăbiilor lui Iulian, unde Szidat spune răspicat că o hotărâre fermă nu este posibilă. Și rămâne deschis statutul legii date la Naissus în 337, pe care Seeck o socotea coruptă, fiindcă a presupus că destinatarul este Caesarul Dalmatius, și pe care Barnes o atribuie lui Dalmatius Caesar însuși, cu Flavius Dalmatius, consul în 333, drept destinatar.

Rămâne deschisă, în fine, o întrebare de principiu, care nu se rezolvă cu un document nou: cât de departe poate merge corectarea unui izvor în numele coerenței? Seeck a corectat mult și a construit un instrument fără care nimeni nu mai lucrează; Barnes a formulat frâna. Între cele două atitudini se joacă, și astăzi, fiecare caz în parte.

Ce nu înseamnă toate acestea

Un lucru trebuie spus apăsat, fiindcă e ușor de alunecat spre el. Faptul că datele unor legi sunt nesigure nu face din itinerariile împăraților romani o ficțiune, și faptul că Ammianus îl judecă aspru pe Constantius nu îl transformă pe acesta în împărat neputincios. Un om care a ținut singur, aproape un deceniu, un imperiu de la Britania la Mesopotamia, care a purtat războaie pe două fronturi aflate la mii de kilometri unul de altul și care a numit prefecți pentru Africa dintr-un oraș de pe Sava, a făcut o muncă pe care puțini ar fi dus-o. Judecata se face cu mijloacele vremii lui: cu o veste care mergea, în cazurile cele mai bune, o sută de mile pe zi.