Meșterul Manole a existat? Ce spun documentele despre biserica de la Curtea de Argeș

Se spune că meșterul Manole a ridicat mănăstirea de la Curtea de Argeș pentru Negru Vodă, că zidurile se surpau noapte de noapte și că meșterii s-au legat prin jurământ să o zidească pe prima femeie care le aduce de mâncare, iar aceea a fost Ana, soția lui Manole. Verificăm trei lucruri: cine a ridicat de fapt biserica, când a apărut povestea în scris și dacă există vreun document care să pomenească fapta.

Ce se afirmă și cât circulă

Balada Mănăstirea Argeșului e una dintre cele mai cunoscute bucăți de literatură populară românească. George Călinescu o așeza, în 1941, între cele patru mituri fundamentale ale literaturii române, alături de Miorița, Zburătorul și Traian și Dochia, iar Ion Taloș a verificat, în 2019, criteriile acelei alegeri și a arătat că balada le îndeplinește: e răspândită, e populară, i-a atras pe scriitori și suportă interpretări multiple.

Pe teren, lucrurile au mers mai departe. La mănăstire se arată locul în care ar fi fost zidită Ana, iar vizitatorilor li se spune povestea ca pe un fapt. De aici și întrebarea pe care și-o pune multă lume: a existat Meșterul Manole sau nu?

De unde vine povestea

Textul pe care îl știe toată lumea e versiunea publicată de Vasile Alecsandri la Iași, în 1852-1853, în culegerea lui de poezii populare, urmată de o ediție franceză apărută la Paris în 1855. Important e cum și-a numit el însuși munca: balade adunate și îndreptate. Cercetarea de azi spune același lucru fără menajamente. Într-un articol din Encyclopedia of Romantic Nationalism in Europe, enciclopedie academică a Universității din Amsterdam, istoricul Alex Drace-Francis scrie că Alecsandri a editat și a înfrumusețat textele, că metoda lui a fost criticată și că, în ciuda criticilor, versiunile lui stilizate au rămas cele predate în școală.

Mai e un amănunt care arată că povestea circula înainte de Alecsandri. O sinteză publicată în revista Misiunea, a Academiei Oamenilor de Știință din România, semnalează o variantă în proză culeasă de călătorul francez Stanislas Bellanger și tipărită la Paris în 1846. Aceeași sinteză vorbește de peste două sute de variante și de localizări diferite ale poveștii, nu doar la Curtea de Argeș, ci și la Poenari sau la Mehadia.

Mai departe, povestea nu e a noastră singuri. Motivul jertfei zidirii e răspândit în toată Peninsula Balcanică, cu aceeași schemă: o construcție care se surpă, un jurământ, o femeie zidită. Grecii îl au la podul din Arta, sârbii la cetatea Scadarului, albanezii la Rozafa, bulgarii și aromânii în variante proprii, maghiarii la cetatea Deva, din Transilvania. Varianta românească se deosebește prin alte lucruri: visul premonitor, scrisoarea prin care Manole își cheamă soția, aripile de lemn și izvorul de la sfârșit.

Ce arată dovezile despre Meșterul Manole

Aici legenda și actele nu se mai potrivesc deloc. Biserica mănăstirii Argeșului nu e ctitoria lui Negru Vodă, figură de tradiție, ci a lui Neagoe Basarab, domn al Țării Românești între 1512 și 1521. Târnosirea ei s-a făcut la 15 august 1517, iar cel care a descris ceremonia în amănunt e Gavriil Protul, întâistătătorul comunităților atonite, în Viața sfântului Nifon. La slujbă au fost de față patriarhul ecumenic Teolept I, alți patru mitropoliți și douăzeci de egumeni de la Muntele Athos. Pictura nu era gata atunci; a fost desăvârșită la 18 septembrie 1526, sub Radu de la Afumați.

Pisaniile bisericii s-au păstrat, în versiune românească, într-un manuscris al Bibliotecii Academiei Române copiat în 1682 la schitul Trivalea de ieromonahul Ioan de la Bistrița. Pe fațada de vest, în dreapta intrării, se află o pisanie a meșterilor, în care aceștia cer ca munca lor să fie primită de Maica Domnului. Deci meșterii au existat, au lucrat și și-au lăsat semnătura colectivă pe clădire. Ce nu avem este un act din vremea aceea care să dea numele conducătorului lor.

Identificările care circulă sunt propuneri de epocă modernă, nu mențiuni documentare. S-a vorbit de un meșter Manoli de origine răsăriteană, s-a vorbit de un armean din Asia Mică, s-a vorbit de pietrari sud-dunăreni sau otomani pentru decor. Toate sunt ipoteze de istorici, formulate pe criterii de stil, și trebuie citite ca atare. Un nume propus pe baza unei asemănări decorative nu devine, prin repetare, un nume din acte.

Despre Meșterul Manole și despre fapta din baladă, actele din vremea zidirii tac. Nu există nicio sursă din secolul al XVI-lea care să pomenească vreo femeie zidită în biserica de la Argeș. Gavriil Protul, care descrie ceremonia cu lux de amănunte și care avea tot interesul să laude ctitoria, nu spune nimic despre așa ceva. Lipsa unei dovezi nu e totuna cu dovada contrariului, dar într-un caz în care avem cronică, pisanii și manuscrise, tăcerea lor completă atârnă greu.

Cum s-a transformat povestea

Drumul baladei de la cântec la mit cultural a fost descris de Kazimierz Jurczak, de la Universitatea Jagiellonă, într-un studiu apărut în Romanica Cracoviensia în 2023. După Alecsandri vine interpretarea: D. Caracostea, în 1942, și Mircea Eliade, în Comentarii la legenda Meșterului Manole, în 1943, o citesc în cheie națională și, respectiv, rituală, Eliade legând-o de ideea morții creatoare, într-un moment istoric încărcat de propagandă.

Perioada interbelică a adus-o pe scenă, cu Lucian Blaga, Nicolae Iorga, Adrian Maniu, Octavian Goga. Regimul comunist a reinterpretat-o ca mit al construcției și al muncii, iar protocronismul anilor optzeci a împins-o mai departe, spre un mit național. După 1989, arată Jurczak, balada a pierdut din statutul de mit național și de folclor viu și a rămas mai ales un fapt literar.

Iar clădirea însăși s-a schimbat. Biserica pe care o fotografiază azi vizitatorii a trecut prin restaurarea condusă de André Lecomte du Noüy, începută la 22 mai 1875 și încheiată cu o resfințire la 12 octombrie 1886, în prezența regelui Carol I. Restaurarea a adus multe modificări față de forma dinainte. Deci până și imaginea la care ne gândim când spunem mănăstirea lui Manole e, în bună parte, una de secol al XIX-lea.

Ce rămâne întrebare legitimă

Prima întrebare bună e dacă în spatele poveștii stă un obicei real. Eliade susținea că ritualul de construcție vine dintr-o gândire arhaică potrivit căreia nimic nu durează fără suflet, iar teama de a termina o clădire ține de teama de moarte. Sinteza din revista Misiunea leagă legenda de un ritual al umbrei, adică de practica măsurării umbrei unui om și a îngropării măsurii în temelie. Între o credință de felul acesta și o crimă reală e însă o distanță pe care nicio sursă din epocă nu o acoperă.

A doua întrebare bună privește meșterii. Cine erau, de unde veneau, ce ateliere stăpâneau tehnica pietrei de la Argeș, cum circulau modelele între Veneția, lumea otomană și Răsăritul creștin. Aici cercetarea e vie și departe de a fi încheiată, iar pisania meșterilor rămâne piesa cea mai directă pe care o avem de la ei.

Și mai e ceva ce nu se pierde când cade povestea. În Țara Românească a anilor 1512-1517, a ridica o asemenea biserică, a aduce piatra, a o lucra, a plăti meșterii, a strânge la târnosire patriarhul ecumenic și douăzeci de egumeni atoniți era o ispravă uriașă, cu mijloacele vremii. Oamenii care au făcut-o nu devin mai mici fiindcă nu au zidit pe nimeni în perete. Dimpotrivă: meritul lor e tocmai acela de meșteșug și de organizare, iar el e documentat, spre deosebire de jertfă. Meșterul Manole rămâne, în schimb, ceea ce a fost dintotdeauna: un personaj de baladă, și încă unul dintre cei mai puternici din literatura noastră.

Cum recunoaște cititorul o poveste umflată

• Întreabă când apare povestea prima dată în scris. Dacă prima formă scrisă e cu trei secole mai nouă decât faptul, povestea e despre vremea în care a fost scrisă, nu despre cea pe care o descrie.
• Verifică numele din poveste față de numele din acte. Negru Vodă în baladă, Neagoe Basarab în pisanie: diferența singură spune mult.
• Caută aceeași poveste la vecini. Dacă apare la greci, la sârbi, la albanezi și la unguri, cu altă cetate și alt nume, e un motiv de folclor, nu o relatare.
• Cere textul, nu rezumatul. O pisanie, o cronică și un manuscris pot fi citate cu dată și loc; o tradiție spusă la fața locului, nu.
• Nu confunda tăcerea surselor cu confirmarea contrariului. Faptul că nu avem dovada unei jertfe nu transformă legenda în minciună a cuiva; ea e literatură, iar literatura nu minte, povestește.