Dacia romană după 106: ce s-a întâmplat cu dacii, cu locurile și cu aurul

Regatul dac a fost desființat în 106, dar oamenii nu au dispărut odată cu el. Dacia romană a ținut 165 de ani, a fost umplută cu coloni aduși din tot Imperiul și a lăsat în urmă contracte scrise pe lemn, cimitire de incinerație și un șir de monede care se oprește brusc. Ce s-a întâmplat, concret, cu oamenii, cu locurile și cu pământul după cucerire.

Ce a mai rămas din Sarmizegetusa Regia după 106?

Capitala din munți nu a fost abandonată după cucerire, ci ocupată. Pe ruinele ei a stat o garnizoană romană, iar zona sacră a fost demontată bucată cu bucată, așa cum am arătat în capitolul despre sanctuare. Ce se poate adăuga acum sunt dimensiunile, unitățile și cronologia.

Într-un studiu publicat în 2023, în volumul „In honorem Constantin C. Petolescu”, Aurora Pețan reia dosarul sitului după anul 102. Pe terasele I-V a fost ridicată o fortificație de piatră cu un perimetru de circa 600 de metri, care închide aproximativ trei hectare. La sud de ea se afla o fortificație de pământ, cu un șanț în profil de V, lat de 3,5 metri și adânc de 1,8 metri, cu urme de palisadă. Tamburii de coloană scoși din temple au ajuns în valul fortificației.

Trupele care au staționat acolo sunt cunoscute din inscripțiile de pe blocuri și din ștampile: legiunea a IV-a Flavia Felix, legiunea a II-a Adiutrix pia fidelis și o vexilație din legiunea a VI-a Ferrata. Sunt aceleași unități care apar în dosarul campaniei finale, ceea ce leagă garnizoana de momentul cuceririi, nu de o instalare târzie.

Pețan propune o cronologie care nu este general acceptată: capitala ar fi fost cucerită și distrusă încă din 102, garnizoana romană instalată pe ruine, iar aceasta distrusă în jurul anului 105, la o răscoală dacică ce a declanșat campania din 106. Argumentul ei pleacă de la stratigrafie și de la faptul că pe terasele IX-XI dacii au ridicat, după 102, aliniamente noi de temple. Interpretarea uzuală, formulată pe săpăturile conduse de Constantin Daicoviciu între anii 1950 și 1970, pune cucerirea sitului în 106.

Florian Matei-Popescu și Ovidiu Țentea, într-un studiu din 2021, discută același dosar pornind de la un cuvânt grecesc. Cassius Dio, în pasajul despre pacea din 102, scrie că la Sarmizegetusa a rămas un „stratopedon”, adică o tabără militară. Prospecțiunile LiDAR din ultimii ani au arătat urmele unei tabere mai mari decât incinta de piatră, iar autorii o pun în legătură cu acel cuvânt. Fortificația de piatră, arată ei, a fost ridicată în jurul anului 106, refolosind lespezi și blocuri deja fasonate.

Unde s-a mutat capitala: Ulpia Traiana și castrul de la Apulum

Centrul politic al provinciei nu a rămas în munți. La circa 40 de kilometri spre vest, în Țara Hațegului, pe loc de șes și pe drumul dinspre Dunăre, a fost întemeiată Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Inscripția de întemeiere păstrează numele guvernatorului prin care Traian a făcut fondarea, Decimus Terentius Scaurianus, al doilea guvernator al provinciei, iar datarea uzuală a actului este între 108 și 110.

Suprafața orașului este cunoscută: incinta măsoară aproximativ 540 pe 430 de metri, adică 22,36 hectare. În afara zidurilor se află amfiteatrul, iar în centru forul. Numele lung al coloniei repetă numele capitalei dacice, iar confuzia dintre cele două a durat secole, cum am arătat în capitolul al doilea.

Disputa despre ce a stat sub forul coloniei

Cel mai vechi dezacord de pe sit privește ce se afla acolo înainte de colonie. Coriolan Horațiu Opreanu, în „Ephemeris Napocensis” XXII din 2012 și într-un volum din 2016, susține că sub oraș a existat o fortăreață a legiunii a IV-a Flavia Felix, funcțională din 102. Dovezile lui sunt trei: ștampile de țiglă ale legiunii, o clădire de lemn de plan dreptunghiular descoperită sub forul de piatră, pe care o identifică drept principia și o compară cu cea de la Inchtuthil din Britannia, și un strat de arsură cu echipament militar și arme deasupra ei. Monedele arse cele mai târzii datează de după 107-109, ceea ce dă un termen după care s-a produs incendiul.

Ioan Piso și Alexandru Diaconescu, cei care au săpat orașul, contestă constant această reconstituire și explică stratul de arsură ca material de nivelare adus din altă parte. Disputa nu este încheiată, iar cititorul care întâlnește afirmația „colonia a fost construită peste un castru de legiune” trebuie să știe că este o ipoteză susținută cu argumente, nu un fapt stabilit.

Centrul militar al provinciei a ajuns însă în altă parte, la Apulum, pe locul orașului Alba Iulia de azi. După fișa castrului publicată de Muzeul Național al Unirii, acolo s-a ridicat mai întâi o tabără de pământ, după 106, apoi una de piatră, în jurul anilor 138-161. Castrul legiunii a XIII-a Gemina măsoară circa 480 pe 432 de metri, adică 20,7 hectare, cu ziduri înalte de 7 metri și groase de 2,10 metri, cu fundația la 2,15 metri, și un șanț lat de 7 metri la gură și adânc de 5 până la 6 metri. Este cea mai mare fortificație romană din Dacia și, mai târziu, reședința guvernatorului.

A fost Dacia golită de oameni după cucerire?

Aici se află propoziția cea mai citată și cea mai prost folosită din toată istoria Daciei romane. Ea vine de la Eutropius, un funcționar imperial care și-a scris „Breviarium”-ul în jurul anului 370, adică la aproape 270 de ani după evenimente, ca rezumat pentru un împărat grăbit.

Dacia enim diuturno bello Decibali viris fuerat exhausta. Căci Dacia fusese secătuită de bărbați de războiul îndelungat al lui Decebal.

Eutropius, Breviarium ab Urbe condita, VIII.6

Fraza apare într-un context precis: prietenii lui Hadrian l-au descurajat să părăsească Dacia, ca să nu predea barbarilor mulți cetățeni romani, pentru că Traian adusese acolo, după victorie, „infinitas eo copias hominum ex toto orbe Romano”, mase nesfârșite de oameni din toată lumea romană, ca să lucreze ogoarele și să locuiască orașele. Tot Eutropius dă și circumferința provinciei, un milion de pași, o cifră pe care specialiștii o consideră coruptă în transmiterea textului și care nu poate fi verificată.

Mateusz Żmudziński, într-un articol din 2021, arată direct ce este în neregulă cu folosirea acestei fraze: autorul antic a dat o imagine mult simplificată a fenomenelor. Cifrele care circulă pe marginea ei, de la 50.000 de daci uciși sau luați în captivitate până la cei 10.000 de gladiatori de la jocurile triumfale despre care am scris în capitolul anterior, nu sunt recensăminte, ci estimări sau spectacol.

Ce arată satele și cimitirele

Sorin Nemeti a inventariat, într-un studiu din 2019, 112 puncte din interiorul provinciei unde ceramica lucrată cu mâna, de tradiție La Tène, apare alături de materiale romane provinciale. Dintre ele, doar 49 au fost săpate, fie și prin sondaje. Locuințele adâncite măsoară 2,5 până la 3,5 metri, cu podeaua la 0,7-1,4 metri sub nivelul de călcare, iar gropile de provizii au diametre între 0,5 și 2,5 metri. Ceramica lucrată cu mâna nu trece de zece la sută din total, restul fiind vase la roată.

La acestea se adaugă necropolele de incinerație de la Soporu de Câmpie, Obreja, Locusteni și Dioști. Interpretarea lor împarte specialiștii în două tabere pe care Nemeti le numește, fără menajamente, „colonialiști” și „nativiști”. În prima intră Coriolan Opreanu (2004), Alexandru Diaconescu (2004) și Radu Ardevan (2011), pentru care colonizarea a fost elementul decisiv, iar urmele autohtonilor sunt puține. În a doua, Constantin Daicoviciu (1945) și Dumitru Protase (1980, 1995), pentru care aceleași vase și aceleași bordeie dovedesc o populație dacică rămasă pe loc.

Există și o obiecție tehnică, formulată de Kurt Horedt în 1971 și reluată de Opreanu în 1998: cimitirele de tip Soporu și Locusteni ar putea aparține unor carpi colonizați din Moldova, nu autohtonilor, pentru că podoabele filigranate și fibulele seamănă mai degrabă cu cele ale grupurilor dacice din afara provinciei.

Dinspre peisaj, cercetarea aduce alte cifre. Ioana Oltean, în volumul „Dacia. Landscape, Colonisation, Romanisation”, apărut la Routledge în 2007 pe baza unor zboruri de recunoaștere făcute în vestul Transilvaniei între 1998 și 2004, numără aproximativ 270 de așezări din epoca romană, față de 140-150 din perioada dinaintea cuceririi. Așezările dacice stăteau pe înălțimi, cele romane în zonele joase și arabile. Oltean documentează continuitatea de locuire într-o serie de așezări și supraviețuirea bordeiului tradițional, iar concluzia ei este că violența de după cucerire a fost limitată ca întindere și nu neapărat generalizată.

Trebuie spus limpede ceva despre această dezbatere: ea a fost politizată din secolul al XIX-lea, în ambele sensuri. Istoriografia care avea nevoie de o continuitate neîntreruptă a citit fiecare ciob lucrat cu mâna ca pe o dovadă, iar cea care avea nevoie de o ruptură totală a citit tăcerea inscripțiilor ca pe o demonstrație. Cifrele de mai sus nu susțin niciuna dintre variantele tari. Susțin o provincie cu populație amestecată, în care autohtonii sunt prezenți arheologic și aproape absenți epigrafic.

Unde au ajuns dacii scoși din Dacia?

Răspunsul cel mai concret nu vine din Dacia, ci din arhivele armatei romane. Alfred Hirt, într-un studiu publicat în revista „Humanities” în 2019, urmărește unitățile de daci din armata imperială: ala I Ulpia Dacorum, cohors I Ulpia Dacorum și alte cohorte de daci, formate în bună parte după 106.

Locurile unde au ajuns sunt departe. Hirt documentează prezența soldaților daci în fortificațiile din deșertul răsăritean al Egiptului, la Krokodilo, Maximianon, Didymoi, Persou și Kaine Latomia, apoi în Britannia, în Africa de Nord și la Roma, în garda călare a împăratului. O diplomă militară din 31 iulie 131 atestă un Diurdanus cu familie purtând nume dacice, care primește cetățenia după 25 de ani de serviciu în Mauretania Caesariensis. Pe un ciob din Egipt, un soldat s-a prezentat singur: „Dida Damanai filius nationis Daqus”, Dida, fiul lui Damanaios, dac de neam.

Hirt pune practica în serie cu altele: după cucerirea Asturiei și Cantabriei, în anul 15 î.Hr., și în Raetia, Roma a scos din regiune bărbații de vârstă militară. Recrutarea nu era o opțiune pentru cel recrutat.

Sabia curbă pe Zidul lui Hadrian

Cel mai bine documentat grup de daci din afara Daciei stă în nordul Angliei. Baza de date Roman Inscriptions of Britain adună aproximativ 40 de atestări ale unității cohors I Aelia Dacorum, cele mai multe la Birdoswald, anticul Banna, de pe Zidul lui Hadrian. Ele acoperă intervalul 145-282: cea mai veche este o diplomă din 145 sau 146, cea mai târzie o dedicație din 276-282.

După fișa istorică publicată de English Heritage, unitatea avea circa 1.000 de oameni și a ținut garnizoana fortului în secolele al III-lea și al IV-lea. Două inscripții datează lucrări: un grânar construit în 205-208 și refacerea porții de est în 219. Din fort provine și o serie de 23 de altare închinate lui Iuppiter Optimus Maximus. Pe unele pietre este sculptată sabia curbă a dacilor, falx, alături de o ramură de palmier.

Este detaliul care leagă cel mai bine cele două capitole ale dosarului. Arma din cauza căreia armata romană și-a schimbat echipamentul în războaiele din 101-106, despre care am scris în capitolul precedent, apare o sută de ani mai târziu ca semn de unitate, tăiată în piatră de urmașii celor care o foloseau, în serviciul aceluiași împărat.

Cine a venit în locul lor?

Lucrețiu Mihailescu-Bîrliba a adunat dovezile epigrafice ale imigrației în volumul „Ex toto orbe Romano. Immigration into Roman Dacia”, publicat la Peeters în 2011. Colonizarea a adus italici, norici, pannoni, traci, dalmatini, greci și oameni din răsăritul Imperiului. Ilirii din Dalmatia domină zona minieră, iar vorbitorii de greacă din Asia Mică apar ca negustori și cămătari.

Același material epigrafic arată și reversul: dacii sunt aproape absenți din inscripțiile din interiorul provinciei, dar apar mai des în inscripții din afara ei. Mihailescu-Bîrliba explică lucrul prin distrugerea elitei locale și prin densitatea demografică scăzută. Recenzia volumului în „Bryn Mawr Classical Review” îi reproșează că a acordat autohtonilor doar patru pagini.

Aici merită spus cum știm ce știm. Epigrafia măsoară cine a comandat pietre scrise, nu cine a trăit într-un loc. O comunitate care nu ridică monumente de piatră și nu folosește formule latine nu lasă urme epigrafice, oricât de numeroasă ar fi. De aceea cifra de aproximativ două la sută a inscripțiilor legate de populația traco-dacică, pe care o discută Żmudziński, nu poate fi transformată direct într-un procent de populație.

Cât de amestecată era lumea din provincie se vede cel mai bine în districtul aurifer. Heather Pundt, într-o teză de master susținută la Portland State University în 2012, enumeră pentru Alburnus Maior imigranți din Dalmatia, Moesia, Noricum, Pannonia, Grecia, Siria, Bithynia și Italia, alături de daci autohtoni și de soldați ai legiunii a XIII-a Gemina.

Ce scrie pe tăblițele cerate de la Roșia Montană?

Din toată Dacia romană, singurele documente scrise produse pe loc și păstrate în original sunt tăblițele cerate găsite în minele de la Roșia Montană. După fișa de patrimoniu semnată de Mihaela Simion pentru Muzeul Național de Istorie a României, au fost descoperite peste 30, dintre care s-au păstrat 25. Descoperirile s-au făcut în 1786, 1788, 1790, 1820, 1854 și 1855, în timpul lucrărilor miniere, iar cea mai importantă grupare provine din galeria Ohaba-Sfântul Simion din masivul Cârnic. Documentele se datează între 131 și 167.

Două dintre ele se află la București și merită citite ca acte, nu ca relicve. Tăblița Tab. Cer. D. XVIII, cu numărul de inventar 54186, măsoară 145 pe 70 de milimetri și este datată 6 februarie 131; scribul se numește Valerius Firmus, iar în text apar nume ilirice: Verzo, Beusas, Dasius. Tăblița Tab. Cer. D. XI, inventar 54187, de 143 pe 105 milimetri, este un contract de muncă din 20 mai 164, între angajatorul Aurelius Adiutor și lucrătorul Memmius Asclepi, pentru 70 de denari plus întreținere, cu martorii Titus Beusantis și Socratios. Scrierea este cursivă latină, cu abateri locale.

Ce se poate scoate din ele este exact ce lipsește din restul dosarului: o zi anume, o sumă anume și oameni cu nume, dintre care unii nu sunt nici romani, nici daci, ci ilirii aduși să sape aur.

Cum a fost organizată Dacia romană

Provincia nu a avut o formă stabilă. Sorin Nemeti, într-un studiu din 2024 despre organizarea administrativă a provinciilor dacice, reface șirul. În 106, Traian a creat o singură provincie la nord de Dunăre, pe teritoriile Transilvaniei, Banatului și Olteniei de vest. Între august 117 și noiembrie 119, pe fondul conflictelor lui Hadrian cu sarmații, roxolanii și iazygii, aceasta a fost împărțită în Dacia Superior și Dacia Inferior. Dacia Porolissensis apare între 119 și 123 și este atestată întâi într-o diplomă militară din 123. Între 169 și 170, Marcus Aurelius a reorganizat totul în trei Dacii sub un singur guvernator consular, legatus Augusti pro praetore trium Daciarum, cu districtele financiare Dacia Apulensis, Dacia Porolissensis și Dacia Malvensis.

Drumurile și granița

Rețeaua de drumuri a fost trasată odată cu provincia. Florin-Gheorghe Fodorean, într-o notă publicată în „Antiquity” în 2014, descrie sistemul: două ramuri porneau de la Dunăre, una de la Lederata și una de la Dierna, se uneau la Tibiscum, urcau prin valea Bistrei și prin Porțile de Fier ale Transilvaniei la Ulpia Traiana, apoi mergeau spre nord prin Apulum, Potaissa și Napoca până la Porolissum. Construcția s-a făcut între 101-102 și circa 110. Miliarul de la Aiton, datat în 108, este reperul epigrafic al acestei etape. Cercetarea de teren din 2014 a identificat lângă Ceanu Mic o villa rustica de aproximativ 70 pe 80 de metri și o porțiune de drum pavat cu pietriș mărunt, lată de 4 metri și lungă de 150.

La capătul de nord al drumului stătea Porolissum. Coriolan Opreanu, Vlad-Andrei Lăzărescu și Dan Ștefan, într-un raport publicat în „Analele Banatului” XXI din 2013, datează faza de piatră a castrului sub Hadrian, în 129, cu o refacere amplă sub Antoninus Pius, între 140 și 144, și leagă cea mai veche ocupație de cohors I Ulpia Brittonum. În așezarea civilă funcționa un burgus cu rol de punct vamal. Clădirea B6, săpată între 2010 și 2012, de 25 pe 10 metri, a fost identificată drept ballistarium: din stratul ei au ieșit circa 90 de proiectile de piatră cu diametrul de 9 centimetri, dovadă că și trupele auxiliare aveau mașini de aruncat.

Au mai atacat dacii provincia după 106?

Da, și nu numai dacii. Cucerirea nu a inclus tot teritoriul locuit de daci: în afara granițelor au rămas grupurile numite în istoriografie daci liberi, între care costobocii din nord și carpii din răsărit.

Episodul cel mai spectaculos este raidul costobocilor din 170. Andrzej Dubicki și Marek Olędzki, într-un studiu publicat în 2022, arată că aceștia au ocolit Dacia pe la răsărit și au trecut prin Moesia Inferior, slab apărată, până în Grecia. Inscripția CIL VI 31856, ridicată pentru L. Iulius Vehilius Gratus Iulianus, consemnează respingerea lor din Achaia și Macedonia. Pentru Dacia, urmarea a fost paradoxală: guvernatorul Sextus Cornelius Clemens a încheiat în 171 un tratat cu vandalii hasdingi, care i-au bătut zdravăn pe costoboci la întoarcere.

Presiunea din secolul al III-lea se citește și pe monede. Jacek Rakoczy, într-un studiu din 2018, analizează seria provincială PROVINCIA DACIA, bătută între 246 și 257, cu anii locali de la AN I, iulie 246 până în iulie 247, la AN XI. Pe revers, personificarea Daciei stă între un vultur, emblema legiunii a V-a Macedonica, și un leu, emblema legiunii a XIII-a Gemina, uneori cu stindarde și cu o sabie dacică. Motivul emisiunii, scrie Rakoczy, ține de acțiunile militare împotriva carpilor. Seria se oprește în 257.

De ce a renunțat Roma la Dacia, în 271?

Tot Eutropius dă hotărârea, în câteva cuvinte, și tot el a fost citit mai des decât cântărit.

A părăsit provincia Dacia, pe care Traian o făcuse dincolo de Dunăre, fiind pustiit tot Illyricul și Moesia, deznădăjduind că o mai poate păstra, și pe romanii scoși din orașele și de pe ogoarele Daciei i-a așezat în mijlocul Moesiei.

Eutropius, Breviarium ab Urbe condita, IX.15

Retragerea se plasează între 271 și 275, sub Aurelian, la circa 165 de ani de la întemeiere. Cele două provincii nou create la sud de Dunăre au preluat numele, ca să se păstreze aparența că Dacia nu a fost pierdută. Fraza latină spune însă mai puțin decât i se atribuie: vorbește despre romani scoși din orașe și de pe ogoare, nu despre o evacuare a tuturor locuitorilor, și nu spune nimic despre cei care nu intrau în categoria administrativă de „romani”.

Ce s-a întâmplat după 271 pe teritoriul fostei provincii este o discuție separată, cu dovezi proprii, pe care am tratat-o într-un alt articol, despre formarea poporului român. Aici se oprește dosarul Daciei romane ca provincie.

Ce știm sigur și ce rămâne deschis

Sigure sunt lucrurile care se pot măsura și citi: fortificația romană de pe terasele Sarmizegetusei Regia, incinta de 22,36 hectare a coloniei Ulpia Traiana, castrul de 20,7 hectare de la Apulum, cele 25 de tăblițe cerate cu date între 131 și 167, cele aproximativ 40 de atestări ale cohortei de daci de la Birdoswald, șirul de monede provinciale care se oprește în 257 și textul lui Eutropius despre hotărârea lui Aurelian.

Deschise rămân întrebările grele. Nu știm dacă sub forul coloniei a stat sau nu o fortăreață de legiune. Nu știm dacă necropolele de la Soporu de Câmpie și Locusteni aparțin autohtonilor sau unor carpi colonizați. Nu avem niciun recensământ al provinciei, deci nicio cifră de populație care să poată fi verificată. Nu știm în ce an anume s-a încheiat retragerea aureliană și nici cum a decurs, în afară de ce spune un rezumat scris o sută de ani mai târziu.

Ce se poate spune, fără să se împrumute concluziile nici de la cei care aveau nevoie de o Dacie goală, nici de la cei care aveau nevoie de una neatinsă, este că după 106 provincia a fost o lume amestecată, construită repede, apărată scump și părăsită dintr-un calcul. Miturile care s-au așezat peste aceste dovezi sunt subiectul capitolului următor.