Meșterul Manole a zidit-o pe Ana? Ce spun documentele Curții de Argeș

Povestea se învață la școală și se repetă la fiecare vizită: ca să poată ridica mănăstirea de la Curtea de Argeș, meșterul Manole și-a zidit soția în perete, iar la sfârșit a fost lăsat pe acoperiș și s-a prăbușit, dând naștere unei fântâni. Verificăm trei lucruri: ce spun documentele despre cine a construit biserica și când, de unde vine balada și de ce aceeași poveste se spune, aproape identic, din Grecia până în Serbia.

Ce se afirmă și cât de mult circulă

Afirmația, în forma în care circulă, are trei părți. Întâi, că biserica mănăstirii de la Curtea de Argeș nu putea fi terminată, fiindcă ce se zidea ziua se surpa noaptea. Apoi, că meșterul a primit semn că lucrarea va ține doar dacă în perete e zidită o ființă dragă, și că prima care a venit la șantier a fost Ana, soția lui. În sfârșit, că meșterii au fost lăsați pe acoperiș fără schele și au încercat să zboare cu aripi de șindrilă.

Este una dintre cele mai cunoscute povești din cultura română. Apare în manuale, în ghidurile turistice, pe plăcile de la fața locului și în zeci de prelucrări literare și muzicale. Fântâna lui Manole, din apropierea mănăstirii, este arătată vizitatorilor ca urmare directă a întâmplării.

De unde vine povestea

Textul pe care îl știm cu toții este o baladă populară, „Monastirea Argeșului”, intrată în circulație tipărită prin culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri, de la mijlocul secolului al XIX-lea. Alecsandri nu a inventat balada, dar a lucrat pe variante culese din gura lăutarilor și a țăranilor, pe care le-a și îndreptat, cum spunea el însuși despre metoda lui.

Asta înseamnă că între construcția bisericii și primul text tipărit al legendei trec mai bine de trei secole. Nu avem un document din epoca ridicării care să povestească ceva de felul acesta, nici o cronică, nici un act de danie, nici o însemnare.

Al doilea lucru important este că povestea nu este românească în exclusivitate. Balada femeii zidite este un tip folcloric răspândit la popoarele din Balcani și din Asia Mică. În Grecia, aceeași poveste se spune despre podul de la Arta; în spațiul sârbesc, despre cetatea Skadar. Specialiștii au urmărit variante până la grecii din zona Mării Azov. Monografia de referință în limba română, „Meșterul Manole. Contribuție la studiul unei teme de folclor european”, a lui Ion Taloș, tratează tema exact așa, ca pe una europeană, nu locală.

Ce arată dovezile

Despre biserică se știe destul de precis. A fost ridicată de Neagoe Basarab, domn al Țării Românești, în jurul anilor 1512-1517. Un studiu al istoricei de artă Alina Payne, publicat în 2024 în revista I Tatti Studies, discută biserica mănăstirii de la Curtea de Argeș tocmai cu această datare și o pune în discuția mai largă despre circulația formelor renascentiste în Balcani.

Numele meșterului nu apare în documentele cunoscute ale epocii. Nu există un act în care un Manole să fie plătit, numit sau pomenit pentru această lucrare. Ceea ce nu înseamnă că meșterul nu a existat: înseamnă că despre el nu avem act. Pentru șantierele de acest fel, din Țara Românească de la începutul secolului al XVI-lea, documentația păstrată este oricum subțire.

Despre zidirea unei femei în perete nu există nicio dovadă. Niciun izvor scris contemporan, nicio însemnare ulterioară din arhive și nicio descoperire la fața locului. Verdictul corect aici nu este fals, ci neverificabil: nu avem cum să dovedim că nu s-a întâmplat, dar nu avem nici cea mai mică urmă că s-a întâmplat, iar singurul temei al afirmației este un cântec tipărit trei secole mai târziu.

Ceea ce se poate dovedi, în schimb, este că motivul circulă. Studiile comparate, de la lucrarea lui Georgios Megas despre cântecul podului de la Arta, din 1971, până la analiza lui Alan Dundes despre zidirea cetății Skadar, din 1989, arată un tip de baladă cu aceeași structură: o construcție care nu ține, un sacrificiu cerut, o femeie care vine cu mâncarea la șantier, un blestem și o apă care curge. Când același lucru se povestește în patru limbi despre patru monumente diferite, explicația cea mai economică nu este că s-a întâmplat de patru ori.

Cum s-a transformat povestea

În secolul al XIX-lea, balada a intrat într-un context care avea nevoie de ea. Culegerile de folclor erau atunci un instrument de construcție națională: adunarea cântecelor bătrânești dovedea vechimea și unitatea culturală a românilor. O baladă despre jertfa unui meșter român pentru o ctitorie domnească se potrivea perfect.

De acolo a trecut în literatura cultă, în teatru, în muzică și în școală. Pe drum, variantele s-au uniformizat: dintr-un tip folcloric cu zeci de versiuni, a rămas un text canonic, legat strâns de un singur monument și de un singur nume. Legătura cu podul de la Arta sau cu Skadar s-a pierdut pentru publicul larg, deși în bibliografia de specialitate nu a încetat niciodată să fie evidentă.

Al doilea pas a fost localizarea. Fântâna de lângă mănăstire a devenit Fântâna lui Manole, iar un element de baladă, apa care țâșnește unde cade meșterul, s-a transformat într-un obiectiv vizitabil. Procesul acesta, prin care un detaliu de poveste capătă adresă, este cel care face o legendă să pară verificată.

Ce rămâne întrebare legitimă

Vârsta baladei este o întrebare deschisă și serioasă. Faptul că a fost tipărită la mijlocul secolului al XIX-lea nu spune cât de veche este; cântecele bătrânești puteau circula oral de mult. Cât de mult, nu se poate stabili din culegerile tipărite.

Direcția în care s-a răspândit motivul este și ea nelămurită. Nu se știe dacă varianta românească vine din sud, dacă toate variantele coboară dintr-un strat comun mai vechi sau dacă povestea s-a format în mai multe locuri odată, acolo unde se construiau poduri și cetăți greu de ținut în picioare.

Mai e și întrebarea dacă sacrificiul de fundație a fost vreodată practicat, nu doar povestit. Aici discuția e de arheologie, nu de folclor, și se poartă pe depuneri rituale la temelii, nu pe oameni zidiți în pereți.

Și o întrebare de istorie a artei: cine au fost, de fapt, meșterii de la Curtea de Argeș. Studiul lui Alina Payne arată că întrebarea despre formele și sursele acestei biserici este încă deschisă, iar răspunsul se caută în documente și în piatră, nu în baladă.

Cum recunoaște cititorul o poveste umflată

• Întrebați care este cel mai vechi text care spune povestea și cât timp a trecut de la întâmplare până la el. Trei secole de distanță schimbă totul.
• Căutați dacă aceeași poveste se spune și în altă parte, despre alt monument. Un motiv care circulă în patru țări este folclor, nu cronică.
• Separați ce e documentat de ce e povestit. Că biserica a fost ridicată de Neagoe Basarab este document; că se surpa noaptea este baladă.
• Fiți atenți la obiectivele care confirmă povestea. O fântână numită după un personaj nu dovedește personajul.
• Acceptați verdictul nu se poate verifica. Nu tot ce nu e dovedit este fals, dar nici nu devine adevărat pentru că este frumos.

Legenda nu are nevoie nici de apărători, nici de demascatori. Este una dintre cele mai bune balade din folclorul european, iar valoarea ei nu scade dacă aflăm că Ana nu a fost zidită. Scade doar pretenția că ar fi o cronică, ceea ce nu a fost niciodată.