Prin cenușa imperiului: filmul din 1976 și documentele despre România ocupată

„Prin cenușa imperiului”, filmul regizat de Andrei Blaier în 1976 după un roman al lui Zaharia Stancu, a rămas în memoria publicului drept imaginea tipică a Primului Război Mondial văzut de jos: un drum făcut pe jos, un convoi păzit de soldați, doi oameni care se măsoară unul pe altul. Documentele epocii spun însă o istorie mai încurcată decât ecranul, iar o bună parte din ele se păstrează acolo unde nimeni nu le caută, în registrele ocupantului.

Ce este „Prin cenușa imperiului” și pe ce carte se sprijină

Fișa de catalog a filmului e scurtă și limpede. Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare descrie exemplarul din colecția sa, cota DVD 256, cu formula de pe generic: „Un film de Andrei Blaier; după romanul lui Zaharia Stancu «Jocul cu moartea»; în distribuție: Gheorghe Dinică, Gabriel Oseciuc, Elena Albu, Cornel Coman”. Înregistrarea îl trece pe Blaier ca regizor, pe Stancu ca autor al ideii, iar exemplarul face parte din colecția „Cinemateca”, numărul 23. Fișa nu consemnează data premierei.

În literatura de specialitate, filmul apare datat 1976. Adrian-Silvan Ionescu, cercetător la Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu” al Academiei Române, îl așază într-un șir de pelicule românești despre Marele Război, alături de cele două „Ecaterina Teodoroiu” (1930 și 1978) și de „Ultima noapte de dragoste” (1979). Din descrierea lui aflăm un amănunt de subiect care contează pentru tot ce urmează: în film există un convoi de prizonieri, păzit de soldați austro-ungari.

Andrei Blaier făcea parte din prima generație de regizori formată acasă. Institutul de Artă Cinematografică se înființase la București în 1950, iar Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică a rămas, până în 1989, singura școală superioară de film din România. Într-o teză de doctorat susținută la Universitatea „Babeș-Bolyai” în 2023, Pavel-Ion Azap îl numără pe Blaier printre cineaștii ieșiți de pe băncile ei care „au reușit să surmonteze propaganda oficială”.

Ce spune fișa Academiei despre romanul „Jocul cu moartea”?

Romanul care stă la baza filmului are o fișă științifică, în „Dicționarul cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989”, lucrare colectivă apărută la Editura Academiei Române. Acolo scrie: „STANCU Zaharia, Jocul cu moartea, București, E.P.L., 1962, 304 p.”, iar descrierea este neașteptat de tăioasă pentru un dicționar.

Cartea e caracterizată drept „roman de meditație existențială construit în tiparele epicii picarești”. Personajele principale sunt două, „Darie și Diplomatul, creionate prin antinomia conștiință-abjecție”, și ele „peregrinează prin Balcanii însângerați de prima conflagrație mondială”. Fraza care ar trebui citită de oricine pornește de la film spre istorie vine imediat după: romanul e o meditație asupra destinului omului în lume, „numai aparența autobiografică putând lăsa impresia unui roman de formație”.

Cu alte cuvinte, fișa Academiei avertizează că aerul de mărturie trăită este un efect literar, nu o garanție documentară. Asta nu înseamnă că biografia lui Stancu lipsește din opera lui. Într-o comunicare din 2025 a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, Natalia Străjescu și Liliana Brînza reiau formula lui Eugen Simion, potrivit căreia Stancu „n-a scris, în fond, decât o singură carte, cu mai multe capitole”, urmărită „după succesiunea vârstelor eroului: Darie-copil, Darie-adolescent, Darie la oraș, Darie în război, Darie în amurg”. „Jocul cu moartea” este capitolul „Darie în război”. Factorul biografic există, dar e materie primă, nu proces-verbal.

Cartea a avut o carieră care astăzi surprinde. Dicționarul Academiei înșiră reeditările românești din 1966, 1968 și 1989 și traducerile: „Spiel mit dem Tode” la Viena și la Berlin în 1963, versiuni la Kiev, la Budapesta, la Paris, la Lisabona, la Sofia, la Belgrad, la Montevideo și la Praga, „A gamble with Death” la Londra, la Peter Owen, în 1969. Treisprezece ediții străine în șapte ani, pentru un roman despre doi români care merg pe jos printre ruine.

Recepția românească a fost și ea bună. Ov. S. Crohmălniceanu scria în „Gazeta literară” din 1962 despre o „carte scrisă cu o incontestabilă vigoare narativă, cu multă autenticitate a detaliului”, iar peste un deceniu Alexandru Ivasiuc publica în „România literară” un text intitulat „De ce a învins Darie?”.

Cum arăta țara prin care rătăcesc personajele?

Dicționarul Academiei trimite drumul celor doi în Balcani, nu într-un singur stat. Cel mai bine documentat teren de acolo, pentru un cititor român, este Vechiul Regat ocupat de Puterile Centrale. Din decembrie 1916 până în noiembrie 1918, doi ani întregi, Bucureștiul a fost sub ocupație, iar germanii au administrat optsprezece județe, de la Mehedinți, Gorj și Dolj, în Oltenia, până la Ilfov, Ialomița, Brăila și Putna, plus Dobrogea.

Arhitectura administrativă fusese pregătită înainte de căderea frontului. Ovidiu Buruiană, istoric la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, arată într-un studiu din 2022 că reprezentanții Puterilor Centrale discutaseră organizarea viitorului teritoriu ocupat în ședințe ținute la Berlin, pe 28 și 29 octombrie 1916, și la Viena, la sfârșitul lui noiembrie, iar modelul aplicat a fost același cu cel pus deja în practică în Belgia și în Serbia.

Rezultatul a fost Administrația Militară a Ocupației, Militärverwaltung in Rumänien, subordonată Comandamentului Suprem Mackensen, cu sediul la hotelul Athénée Palace. Sub ea funcționau un Stat Major administrativ, un Stat Major economic, organizat la început în zece secții și mai târziu în șaptesprezece, și o poliție administrativă militară. Teritoriul a fost împărțit în patru administrații militare, iar cele patrusprezece județe din zona interioară au fost regrupate în cinci zone economice, cu centrele la București, Pitești, Craiova, Ploiești și Călărași.

Primele zece secții economice acopereau geografia țării, finanțele, alimentele și furajele, materiile prime, uleiurile minerale, agricultura, lemnul, lucrătorii și folosirea mașinilor. Lista spune singură la ce servea administrația.

Cât de mare era populația acestui teritoriu se poate afla dintr-un recensământ făcut ad-hoc de ocupant. Cifrele adunate în 1920 de Ilie I. Georgianu, reluate de Buruiană, dau 3.438.002 de locuitori în cele patrusprezece județe ale Administrației Militare, la care se adaugă circa 100.000 în Dobrogea.

Dobrogea a avut un regim separat, de zonă de etape, organizat din octombrie 1916 pe 7.700 de kilometri pătrați.

Ce mâncau oamenii sub ocupație și cât primeau pe cartelă?

Aici intervine partea care nu încape într-un film, dar este istoria trăită. Ocupantul a inventariat totul. Populația a trebuit să completeze un formular cu peste o sută de rubrici, despre vârstă, protecția de stat de care se bucura, munca prestată, numărul de persoane din familie; declarația falsă se pedepsea aspru. Prin liste de inventar, germanii urmăreau rezervele de cereale, lemn, petrol, cărbune, zahăr și făină din depozite, dar și producția brutăriilor și a morilor.

Pe baza inventarului au venit cartelele. În orașele cu peste 5.000 de locuitori se dădeau cartele de pâine, pentru 375 de grame de făină de grâu pe zi, adică 400 de grame de pâine, și cartele de carne, pentru 200 de grame pe săptămână, reduse la 150 de grame în 1918. Recolta slabă din 1918 a împins rațiile și mai jos. Pentru lumină se dădeau cartele de petrol: la început un litru pe lună pentru o familie, mai târziu jumătate.

Găinile din orașe și din sate au fost trecute într-un registru, iar populația a fost supusă unei cote de ouă, cu amendă de jumătate de leu pentru fiecare ou lipsă ori închisoare. Românii au fost obligați să crească legume pe toate terenurile, în grădini, pe locurile virane și în parcuri. Un contemporan nota sarcastic că „Cișmigiu și bulevardul Colței strălucesc de varză și de roșii”.

Mircea-Cristian Ghenghea, de la aceeași universitate din Iași, a trecut în 2025 prin memorialistica ocupației, într-un studiu publicat în Studia Universitatis Babeș-Bolyai Historia, și a scos la iveală măsuri care astăzi par banale, iar atunci au stârnit furie. Locuitorii erau obligați să curețe de zăpadă trotuarele, iar vara să spele trotuarul și jumătate de stradă de patru ori pe zi, sub amenzi de 100 până la 200 de lei; Pia Alimăneștianu scria că amenzile cădeau pe cartiere întregi, „de se udă sau nu”. În iarna 1916-1917, când izbucniseră tifosul exantematic și o variolă hemoragică de mare virulență, ocupantul a impus vaccinarea generală: „toată lumea, vrând nevrând, a trebuit să se vaccineze”, nota Constantin Bacalbașa.

Partea care a durut a fost alta. Administrația militară a hotărât că fiecare localitate are dreptul la un singur clopot de biserică, iar restul se topesc. Buruiană arată că la București femeile s-au pus în fața bisericilor când se coborau clopotele, iar clopotul Mitropoliei a scăpat numai pentru că exista riscul unei revolte. Caii fiind rechiziționați cu toții, dricurile au rămas fără tracțiune și morții au fost lăsați literal în stradă.

Presiunea cotidiană a avut un efect pe care istoricii îl discută până astăzi: a transformat măsurile folositoare în măsuri odioase. Bacalbașa, memorialist deloc blând cu ocupantul, recunoștea în 1921 că germanii luaseră „câteva măsuri excelente”, de la salubrizare la interdicția de a mânca vițeii și mieii prea tineri, și încheia amar: „Din toate acestea, noi n-am păstrat nimic”.

Cât a luat ocupantul: cifrele adunate după război

Statisticile publicate imediat după 1918, în vederea reparațiilor, dau măsura prădării. Potrivit datelor lui Ilie I. Georgianu, între 1 decembrie 1916 și 31 octombrie 1918 au fost exportate 2.130.756 de tone de cereale, legume și furaje, la care se adaugă 1.029.020 de tone consumate de administrație și de armatele de ocupație. Din România au plecat 1.140.809 tone de produse petroliere, 122.620 de tone de lemn, 58.833 de tone de fructe, legume și marmeladă, 3.810 tone de tutun și 2.099 de tone de ouă sau praf de ou. Numărul animalelor exportate a fost de 290.104, cele mai multe în Austro-Ungaria. La care se adaugă 1.002 vagoane de colete trimise acasă de militari, la 6.000 de kilograme vagonul.

Totul s-a plătit în bancnote emise de Banca Generală Română, tipărite în Germania pe hârtie de calitate slabă, care circulau exclusiv în teritoriul ocupat: între decembrie 1916 și octombrie 1918 s-au emis bilete în valoare de aproximativ 2,2 miliarde de lei.

Cine era, de fapt, în convoaiele de prizonieri din România ocupată?

Filmul arată un convoi de prizonieri păzit de soldați austro-ungari. Documentele arată convoaie, dar compoziția lor e mult mai neașteptată decât orice scenariu.

În februarie 1917, Leo Frobenius, antropologul german și cercetătorul civilizațiilor africane, a fost trimis în România pentru a studia oportunitatea mutării în teritoriul ocupat a unui contingent de prizonieri africani și indieni. În lagărul de la Wünsdorf, lângă Berlin, mortalitatea acestor soldați atinsese cote alarmante din cauza climei nepotrivite pentru oameni veniți din zone tropicale. S-a apreciat că la noi condițiile sunt mai prielnice, așa că în martie 1917 au fost aduși circa 2.000 de soldați, repartizați în trei locuri: indienii la Slobozia, algerienii la Morile Mărculești, iar senegalezii mai întâi la Mănăstirea, în județul Argeș, apoi la Turnu Măgurele.

Frobenius a fost numit director al acestor tabere, deși nu avea grad militar, iar lagărele au primit și un nume oficial, „Deutsche Landbaukolonien farbiger Kriegsgefangener in Rumänien”. Prizonierii urmau să fie folosiți la muncile agricole, care nu se puteau face cu localnici, fiindcă majoritatea bărbaților din zonă erau sub arme, în Moldova sau în prizonierat. Adrian-Silvan Ionescu, care a reconstituit episodul într-un studiu publicat în Studii și Cercetări de Istoria Artei în 2022, adaugă un amănunt lămuritor: Frobenius avea și misiunea de a afla ce gândesc prizonierii despre Germania și despre Franța, iar el raporta guvernului.

Despre una dintre tabere avem o descriere lăsată de un rezervist german, Gerhard Velburg, trimis în România cu trupele de ocupație. Pe domeniul de la Jegălia, lângă gara Mărculești, se găsea, scria el, „o tabără de șapte sute de francezi de culoare, arabi, marocani, tunisieni, care au fost trimiși aici, într-o climă mai blândă”. Mutarea nu rezolvase nimic: „pe cât de cald e vara în România, pe atât e de frig iarna”. Privirea lui Velburg asupra acestor oameni este privirea epocii și se citește ca document despre cel care scrie, nu ca descriere a celor despre care scrie.

Convoiul din film are, deci, un corespondent documentar. Numai că drumurile Bărăganului din 1917 erau străbătute și de senegalezi, de algerieni, de marocani și de indieni, iar asta nu a intrat niciodată într-un film românesc.

Se făceau filme în Bucureștii ocupați?

Întrebarea pare absurdă și are un răspuns documentat, cu nume, date și adrese. Da, se făceau, iar cel care răspundea de cinematografe a devenit mai târziu unul dintre cei mai importanți producători ai Europei.

În Capitala ocupată funcționau cincisprezece săli de cinematograf, majoritatea în zona centrală. O listă publicată în revista „Scena”, numărul 46 din 11 noiembrie 1917, le înșiră cu adrese: Cinema Zaharia pe strada Lipscani, Regal, Vlaicu și Palace pe Bulevardul Elisabeta, Bristol și Apollo pe strada Academiei, Marconi pe Calea Griviței, Jupiter pe Calea Moșilor și celelalte. Vara se deschideau grădinile Zefirul, Volta-Buzești, Astoria și Arena Păcii. Pe ecrane rulau cele mai recente producții ale companiilor germane și ale Casei Nordisk.

Omul din spatele acestei normalități se numea Erich Pommer. În 1917 avea 27 de ani, era subofițer, fusese rănit la umărul drept pe front și primise Crucea de Fier. După convalescență fusese mutat la Bufa, prescurtarea Serviciului de Fotografie și Film înființat pe 30 ianuarie 1917 de Ministerul de Război german pentru propagandă pe front și în țările ocupate. A răspuns de programele de știri săptămânale, de filmele documentare și de cele de educație patriotică, iar apoi a fost promovat șef al Departamentului Cenzurii de Film al Administrației Militare din România. Avea experiența necesară: înainte de război fusese reprezentantul companiei Éclair pentru Europa Centrală și de Est, cu sediul la Viena. Pe 1 iulie 1917 a pus bazele Asociației Balkan Orient Film, care a funcționat până în preajma retragerii germane, când a fost vândută Societății Soarele.

Peste doar câțiva ani, același Pommer avea să producă „Cabinetul doctorului Caligari” (1919), „Dr. Mabuse jucătorul” (1922), „Nibelungii” (1924), „Metropolis” (1926) și „Îngerul Albastru” (1930), cu regizori precum Fritz Lang, Friedrich Wilhelm Murnau și Josef von Sternberg. Șeful cenzurii de film din România ocupată a fost, așadar, viitorul producător al expresionismului german.

Pommer a contribuit și la repornirea vieții de scenă. Actorii rămași în Capitală i-au trimis o scrisoare de mulțumire pentru că, datorită demersurilor lui, începând cu seara de 16 iulie 1917 li se permisese să reia spectacolele întrerupte la intrarea trupelor Puterilor Centrale în București; între semnatari se afla Marioara Voiculescu, care avea să joace rolul Tofanei la premiera piesei „Patima roșie” a lui Mihail Sorbul, pe 10 noiembrie 1917.

Virgiliu N. Drăghiceanu, secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, nota cu ironie: „Soldații de pe front, cu ranițele la spinare, se duc direct la spectacole, la trupa de operetă a lui Leonard sau Teatrul Național”, și eticheta Bucureștii drept Vergnügungs-Stadt, oraș al plăcerilor. Nici muzeele nu au fost lăsate în pace: din Germania a fost adus doctorul Heinz Braune, directorul Noii Pinacoteci din München, însărcinat de Administrația militară cu verificarea patrimoniului muzeal local, iar în iunie 1917 a organizat la Ateneu o expoziție de artă germană.

Asta este ironia pe care o scoate la lumină documentarea: primele imagini filmate despre România ocupată au fost făcute de ocupant, sub autoritatea unui birou de cenzură condus de viitorul producător al lui „Caligari”.

Ce spune jurnalul unui ofițer român despre prăbușirea imperiului?

Titlul filmului promite cenușa unui imperiu. Pentru asta avem un document de primă mână, scris zi de zi de un român care a mers pe jos prin exact acea cenușă.

Artur Dan, născut în 1879 într-o familie de intelectuali și preoți din Maramureș, a fost ofițer de carieră în armata austro-ungară. În arhiva familiei s-au descoperit patru carnete cu însemnări de război, redactate în germană, de pe cele trei fronturi pe care a luptat: Serbia, între iulie 1914 și ianuarie 1915, Galiția, în primăvara lui 1915, și frontul italian, în toamna lui 1918. Între timp căzuse prizonier la ruși, fusese internat în Siberia și reușise să evadeze în aprilie 1918, după care a fost reintegrat în armata austro-ungară și avansat maior.

Ultimul carnet cuprinde însemnările zilnice din perioada 8 septembrie-4 noiembrie 1918, adică exact prăbușirea Austro-Ungariei. Este un carnet de 15 pe 9,5 centimetri, 48 de pagini scrise mărunt cu creionul, cu două anexe statistice privind efectivele și pierderile batalionului I al Regimentului de infanterie nr. 34, pe care autorul l-a comandat pe frontul italian. Carnetele, împreună cu obiecte personale, acte de studii, brevete și decorații, au fost donate Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca de rudele soției sale. Textul a fost tradus din germană de Eugenia Bîrlea și publicat de Ovidiu Muntean, de la același muzeu, în Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu”, tomul LVII, 2018.

Pe 2 octombrie 1918, la Brixen, află de capitularea Bulgariei: „Toți suntem destul de deprimați. Bulgaria ne-a părăsit, nimeni nu știe ce se va întâmpla… Ce bine ar fi dacă m-aș afla departe de lume, la Bocicoel!”. În ajunul plecării spre prima linie scrie: „Suntem învinși, de fapt înfometați, lupta noastră este acum zadarnică iar armata noastră constă mai mult din soldați flămânzi și zdrențăroși, cai pe jumătate morți, fețe obosite”.

Pe 24 octombrie 1918, în lagărul Dorole, la nord de Asiago, prinde începutul ofensivei italiene de la Vittorio Veneto: „Deja la 11,30 seara a început un foc de artilerie infernal pe frontul nostru, mai ales în stânga noastră pe Monte Sisemol”.

Apoi vine descompunerea. Pe 31 octombrie, încartiruiți într-o filatură de mătase părăsită la Vigolo Vattaro, majoritatea soldaților sunt beți și au devenit, scrie el, o „hoardă nedisciplinată”. Din ziarele cumpărate la Caldonazzo află că sârbii au cucerit Belgradul și că cehii și slavii de sud au devenit independenți. A doua zi notează că descompunerea armatei austro-ungare seamănă cu ceea ce văzuse în Rusia în anii de prizonierat; propriii soldați se urcă fără ordin în trenuri spre Austria și Ungaria, „atât de pline încât arată ca niște stupi de albine care roiesc”.

Pe 3 noiembrie 1918 află de armistițiul de la Padova și ajunge la Auer, unde asistă la jefuirea unei brutării și a unui tren cu uniforme: „Nu mai era posibil să-i oprești! Fiecare vroia să ia cu sine ceva (…). Un soldat târa 40-50 de perechi de bocanci de munte”.

Ultima însemnare e din 4 noiembrie 1918, în marș prin Bolzano, oraș pe care trupele italiene urmau să îl ocupe trei zile mai târziu. Fraza finală se rupe la jumătate: „Am văzut că nu e nimic de făcut cu această bandă de lași nestăpâniți. Între 3 și 4 după-amiază trecem prin Bozen. Peste tot…”.

Restul drumului se reconstituie din însemnările ulterioare. A evitat prizonieratul italian, a trecut pasul Brenner, iar la Hall, în Tirol, oamenii rămași sub comanda lui au fost îmbarcați într-un tren cu destinația Ungaria. Pe traseul din Dolomiți până la Košice, unde regimentul își avea garnizoana, peste 450 de militari au dezertat; la final îl mai însoțeau între 60 și 80 de oameni. La Bratislava a refuzat cererea comandamentului local de a lupta cu detașamentele cehoslovace care asediau orașul.

În a doua parte a lui noiembrie 1918 a ajuns acasă, la Bocicoel. Comitetul Național Român din Maramureș a fost înființat la 22 noiembrie 1918, cu 34 de intelectuali și cu doctorul Vasile Chindriș președinte, iar Artur Dan a participat la ședințele lui împreună cu unchiul său, Alexandru Cuza-Anderco; pe 29 noiembrie delegații Maramureșului au plecat cu carele la Baia Mare și de acolo cu trenul spre Alba Iulia. Ofițerul a intrat apoi în armata română, iar regele Ferdinand i-a acordat gradul de colonel în aprilie 1923.

Asta este, în documente, trecerea prin cenușa unui imperiu: nu o scenă, ci un carnet de 48 de pagini care se termină în mijlocul unei propoziții.

Ce greșește filmul la echipamentul soldaților?

Aici intervine singura analiză academică propriu-zisă a imaginii din „Prin cenușa imperiului” pe care o avem. Adrian-Silvan Ionescu a publicat în 2019, în Studii și Cercetări de Istoria Artei, seria Teatru, Muzică, Cinematografie, un studiu critic despre uniformă și costum în filmul istoric, în care trece prin producțiile românești despre cele două războaie și le compară cu regulamentele de uniformă și cu catalogele de piese păstrate.

Verdictul lui despre filmul lui Blaier are trei puncte concrete. Niciunul dintre soldații austro-ungari care asigurau paza convoiului de prizonieri nu are baionetă. Sacii de merinde sunt cei din dotarea soldaților Republicii Socialiste România din anii 1970, nu modelul din 1912 sau cel din 1917, reglementat pentru trupele monarhiei habsburgice și folosit în Marele Război. Iar cartușierele nu sunt cele specifice trupelor austriece, model 1895, ci piese românești adaptate din vremea celui de-al Doilea Război Mondial.

Observația nu este un reproș adresat unui film anume. Ionescu arată că aproape toate producțiile românești despre Marele Război suferă de același lucru, iar la „Triunghiul morții” din 1999 adună cele mai multe inadvertențe, de la contraepoleți de model sovietic folosiți pentru 1917 până la un chipiu introdus abia în 1930. Argumentul lui de fond este că un film istoric poate avea și o dimensiune educativă, iar aceea se pierde când recuzita vine din magazia armatei contemporane.

Se cuvine judecat totuși cu mijloacele vremii lui. În 1976, în România, nu existau ateliere de replici de epocă, iar literatura de referință pe care se sprijină chiar Ionescu, de pildă volumele despre uniformele armatei austro-ungare publicate la Viena în 2002, a apărut un sfert de secol mai târziu. Un scenograf din 1976 avea la dispoziție fotografii de epocă și magazia. Rămâne însă un lucru pe care niciun film nu îl poate repara retroactiv: imaginile de pe ecran au devenit, pentru mai multe generații, memoria vizuală a acelui război.

De ce s-a făcut filmul tocmai în 1976?

Momentul nu e întâmplător. În teza lui din 2023, Pavel-Ion Azap descrie anii 1970 drept perioada primei tentative de școală de film românească și, în același timp, perioada în care se impune „epopeea cinematografică națională”, adică seria de producții istorice de mare anvergură. Punctul de cotitură este impactul Tezelor din iulie 1971, care au reorientat politica culturală spre o linie națională și spre funcția educativă a artei. Producția ajunsese la circa 30 de filme pe an.

Într-un asemenea context, un roman semnat de Zaharia Stancu era o alegere firească: prozator de primă mărime și figură oficială a vieții literare, iar o carte despre un român care traversează războiul fără să își piardă demnitatea se potrivea cerinței de a produce filme cu subiect național și cu mesaj moral. Faptul că pelicula a rămas urmărită până astăzi arată că valoarea ei nu se reduce la comanda vremii.

Cum se cercetează soarta unui asemenea film se vede din metoda lui Mihai Fulger, cercetător la Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu”, care a reconstituit în Studii și Cercetări de Istoria Artei, seria Teatru, Muzică, Cinematografie, din 2021-2022, destinul „Reconstituirii” lui Lucian Pintilie, bazându-se „în principal pe documente”. Concluzia lui metodologică merită reținută: la umbra unui film important cresc exagerări și neadevăruri, răspândite „din necunoaștere, din interes sau pur și simplu pentru efect retoric”, inclusiv de intelectuali reputați. Documentele de producție și de cenzură sunt singura cale de a separa ce s-a întâmplat de ce se povestește.

Cum știm ce știm: arhivele ocupantului, memoriile și uniformele

Istoria ocupației se scrie din trei feluri de surse, iar fiecare are o rezistență diferită la verificare.

Prima categorie este cea mai paradoxală: arhiva ocupantului. Valentin Ciorbea explică limpede de ce, pentru Dobrogea anilor 1916-1918, documentele germane sunt esențiale: sursele istorice românești au fost distruse de război și de ocupanți, așa că ce a rămas de la Administrația Germană de Etapă devine temelia cunoașterii. Dintre aceste piese, cele mai prețioase sunt două recensăminte: Statistica locuitorilor din zona Administrației etapelor germane din Dobrogea după situația din 15 mai 1917, care dă 169.322 de locuitori, și cea după situația din 15 februarie 1918. A doua dă structura etnică a zonei: românii 51,97 la sută, turco-tătarii 20,71, bulgarii 17, rușii-lipoveni 3,65, germanii 3,15, iar armenii, grecii, evreii și alții 3,52. Observația lui Ciorbea este metodologic exemplară: statistica susține majoritatea românească „prin cifre care nu pot fi bănuite de parteneriat pro românesc”. Cele două statistici germane fuseseră semnalate și comentate, între cele două războaie, de geograful Constantin Brătescu.

A doua categorie este memorialistica, imensă și seducătoare. Ghenghea și Buruiană atrag atenția asupra aceluiași lucru: aceste texte au fost scrise, în marea lor majoritate, în anii interbelici, într-o dispută publică despre vinovății. Cine rămăsese în teritoriul ocupat avea de explicat de ce rămăsese; cine plecase la Iași avea de explicat de ce plecase. O amintire nu e un document neutru atunci când autorul își joacă reputația în ea; asta nu o descalifică, o obligă doar la coroborare.

A treia categorie e materială și, pentru un film, decisivă. Regulamentele de uniformă sunt datate și publicate, deci o raniță sau o cartușieră pot fi plasate în timp cu precizie de ani: în România ele au fost adoptate în 1873, 1893-1895, 1912, 1927 și 1930, iar în Marele Război trupele au purtat ținuta instituită în 1912. Cu asemenea repere, orice anacronism de pe ecran devine măsurabil.

Istoria cercetării și dezbaterea dintre istorici

Cercetarea ocupației a început imediat după ce ea s-a încheiat, și a început ca pledoarie.

Primul val, între 1918 și 1930, este scris de participanți. Eugen C. Decusară publică în 1920 „România sub ocupațiune dușmană”, despre organizarea poliției militare; Virgiliu N. Drăghiceanu scoate în același an „707 zile subt cultura pumnului german”; Ilie I. Georgianu dă în 1920 lucrarea de pe care se citează până astăzi cifrele prădării. Urmează Constantin Bacalbașa, cu „Capitala sub ocupația dușmanului” (1921), Vasile Th. Cancicov, cu jurnalul zilnic ținut între 13 august 1916 și 31 decembrie 1918 (1921-1922), George D. Nedelcu, cu „Justiția română sub ocupațiune” (1923), Anibal Stoenescu, cu „Din vremea ocupației” (1927), și Pia Alimăneștianu, cu „Însemnări din timpul ocupației germane” (1929).

Peste toate acestea se așază o sinteză care avea să devină versiunea oficială: „Istoria războiului pentru întregirea României (1916-1919)” a lui Constantin Kirițescu, în două volume, 1922-1923. Buruiană notează un lucru important: Kirițescu nu era nici istoric de profesie, nici participant la operațiunile pe care le descria, iar narațiunea lui a devenit totuși cea canonică pentru români.

Al doilea val vine mult mai târziu. Jurnalul episcopului catolic de București, Raymund Netzhammer, martor direct al ocupației, a fost publicat de Editura Academiei Române în 2005. Buruiană semnalează drept contribuții istoriografice semnificative studiile lui Lucian Boia despre germanofili, apărute întâi în 2009, și cartea lui Radu Tudorancea despre frontul de acasă, reeditată în 2016; în 2020, Claudiu-Lucian Topor publică la Iași o monografie despre beligeranța germano-română din 1916-1918. La acestea se adaugă studiile pe felii: Ciorbea despre Dobrogea (2017), Ionescu despre costumul din filmul istoric (2019) și despre viața artistică din Capitala ocupată (2022), Buruiană despre ocupație și reprezentările ei (2022), Ghenghea despre constrângerile din București (2025).

Dezbaterea de fond s-a mutat, în ultimele două decenii, de la cât s-a furat la cum s-au purtat oamenii. Nimeni nu contestă prădarea; cifrele lui Georgianu sunt acolo. Întrebarea controversată este alta: cât de larg a fost refuzul.

Poziția lui Buruiană, formulată în 2022, este fermă. Atitudinea elitelor și a maselor a fost centrată pe acomodare, indiferent de statut social; acceptarea dominației străine a fost înlesnită de sentimentul de abandon după toamna lui 1916 și de reputația Germaniei ca mare putere militară și civilizatoare. Chiar pe fondul veștilor despre înfrângerea Puterilor Centrale, rezistența a fost minimă, fără impact.

Trebuie spus însă că dovezile nu merg toate în aceeași direcție, iar tensiunea se vede chiar în interiorul studiului. În capitolul despre rechiziții, același autor scrie că revoltele și chiar uciderea unor soldați inamici „au devenit obișnuite” la sate, și dă exemplul soldatului german omorât la Jilava, consemnat de Marghiloman la 4 mai 1918; în concluzii, scrie că „cazurile de revoltă” împotriva administrației militare au fost singulare. Cele două afirmații se pot împăca, dacă prin revoltă înțelegem altceva la nivel de sat și altceva la nivel de teritoriu, dar cititorul are dreptul să știe că aici granița nu e trasă definitiv.

O a doua dezbatere este despre cum se citesc memoriile. Ghenghea arată, în 2025, că eșecul măsurilor utile a venit din momentul și din brutalitatea aplicării, nu din conținut: regulile nu se aplicau tuturor, iar corupția a erodat repede autoritatea morală a ocupantului.

Un avertisment se impune la toată această literatură. Memoriile interbelice au fost scrise de oameni aflați sub presiunea unei dispute publice despre trădare, iar sintezele de atunci au fost scrise în euforia victoriei. Când o interpretare e marcată de epoca în care a fost formulată, asta se spune. La fel, un film din 1976 răspunde cerințelor culturale din 1976, nu documentelor din 1917.

Ce știm sigur și ce rămâne deschis

Știm sigur că „Prin cenușa imperiului” este un film regizat de Andrei Blaier, datat 1976 în literatura de specialitate, și că adaptează romanul „Jocul cu moartea” al lui Zaharia Stancu, apărut în 1962. Știm că fișa Academiei Române descrie romanul drept meditație existențială cu structură picarescă, în care „numai aparența autobiografică” poate lăsa impresia unui roman de formație, și plasează acțiunea în Balcanii Primului Război Mondial.

Știm sigur cum arăta teritoriul ocupat, fiindcă ocupantul l-a numărat: 3.438.002 de locuitori în cele patrusprezece județe ale Administrației Militare, plus circa 100.000 în Dobrogea. Știm rațiile, fiindcă s-au tipărit pe cartele: 400 de grame de pâine pe zi și 200 de grame de carne pe săptămână, reduse la 150 în 1918. Știm volumele luate: peste două milioane de tone de cereale exportate, 1.140.809 tone de produse petroliere, 290.104 animale.

Știm că în Bucureștii ocupați funcționau cincisprezece cinematografe și că cenzura de film a administrației militare era condusă de Erich Pommer, care a înființat Balkan Orient Film pe 1 iulie 1917. Știm că circa 2.000 de prizonieri africani și indieni au fost aduși în martie 1917 la Slobozia, la Morile Mărculești, la Mănăstirea și la Turnu Măgurele, sub direcția lui Leo Frobenius. Și știm, din carnetul maiorului Artur Dan păstrat la Cluj-Napoca, cum s-a destrămat armata austro-ungară în toamna lui 1918, cu peste 450 de dezertori dintr-un singur batalion pe drumul din Dolomiți spre Košice.

Rămâne deschisă întinderea reală a refuzului în teritoriul ocupat. Sursele dau atât revolte sătești și soldați inamici uciși, cât și o acomodare largă, iar granița dintre nesupunere individuală și rezistență organizată nu e trasă.

Rămâne deschisă și istoria filmului însuși. Fișele de catalog nu dau data premierei, iar documentele de producție și de avizare, care ar lămuri cum a ajuns romanul din 1962 pe ecran în 1976, nu apar încă valorificate în studiile publicate. Pentru „Reconstituirea” lui Pintilie, o asemenea cercetare de arhivă s-a făcut; pentru „Prin cenușa imperiului”, ea așteaptă pe cineva care să deschidă dosarele.

Până atunci, filmul rămâne ce a fost: nu o sursă despre 1918, ci o sursă foarte bună despre 1976. Iar meritul lui nu se pierde din cauza unui sac de merinde greșit. Blaier a pus pe ecran, pentru un public de milioane, ideea că un om poate traversa prăbușirea a două imperii fără să se prăbușească el însuși. Carnetul maiorului Artur Dan, scris cu creionul în 1918, spune cam același lucru, numai că fără scenariu.