21 septembrie 1847: prima mașină cu aburi care a dat apă Bucureștiului

Pe 21 septembrie 1847, Bucureștiul a pornit prima instalație mecanică de apă din istoria lui. Se numea Stabilimentul fântânilor de la Mihai Vodă și folosea pompe acționate de o mașină cu aburi comandată în Anglia, care trimiteau apa Dâmboviței prin conducte către cișmelele orașului. Inaugurarea a venit la doar șase luni după cel mai mare incendiu din istoria Bucureștiului.

Înainte de 1847: orașul care bea din butoi

Până la mijlocul secolului al XIX-lea, bucureștenii își luau apa de la sacagii. Sacaua era un butoi de lemn tras de cal, umplut de obicei direct din Dâmbovița, de la vadurile de sacagii de la Sfântul Ionică, din Piața Sfântul Anton și de la Jigniță, unde igiena lăsa mult de dorit. Apa de izvor, de la Herăstrău, Filaret sau Fântâna Mavrogheni, nu ajungea decât în zonele vecine lor și la cei avuți; cea de la Herăstrău, adusă de departe, era și cea mai curată, și cea mai scumpă.

Orașul avea și cișmele publice, dar erau puține și prost întreținute. Primele fuseseră făcute în 1779, de Alexandru Ipsilanti, și nu rezolvau problema apei. În 1786, Nicolae Mavrogheni a adus pe cheltuiala lui apa de izvor de la Crețulești, prin olane de câte doi metri lucrate la Chitila de olari chemați din Muscel, și a făcut cișmele curgătoare în Curtea domnească și în mai multe părți ale orașului; tot atunci anunța că vrea să aducă apă și de la Giulești. În 1789, Bucureștiul avea 17 cișmele cu apă de izvor.

Criza apei era veche. Inițiativa aducerii apei de izvor fusese a domnitorului dinaintea lui, Mihail Suțu, care nu a mai apucat să o ducă la capăt, fiind mazilit, iar lucrarea a fost continuată și terminată de Mavrogheni în numai șase luni, din mai până în noiembrie 1786. Apa nu ajungea însă la toți deodată: prin hrisovul din 11 noiembrie 1786, domnul dăruia câte „o măsură de apă” la treisprezece mari boieri, cu curțile chiar pe Podul Mogoșoaiei, și mănăstirii Sfântul Sava.

Toată rețeaua depindea de izvoare de la marginea orașului și de pantă. Rezervorul principal era la capul Podului Mogoșoaiei, de unde conducta de olane mergea la mănăstirea Sărindar, cotea spre Sfântul Sava și cobora la Curtea Veche, unde erau trei cișmele, sfârșindu-se în Dealul Spirii, la Curtea Nouă. Apa ajungea întâi la curțile boierești de pe pod, apoi, dacă mai rămânea, mai departe.

Incendiul din martie 1847

Pe 23 martie 1847, la un ceas după amiază, a luat foc casa cluceresei Zoița Drugăneasca, de lângă biserica Sfântul Dimitrie. Austrul, care sufla cu putere, a făcut restul. După datele oficiale au ars 1.850 de clădiri, între care 686 de case și locuințe, 1.142 de prăvălii, zece hanuri și douăsprezece biserici, pe 158.730 de stânjeni pătrați, adică vreo 61 de hectare. Au murit cincisprezece oameni, iar pagubele au trecut de 100 de milioane de lei. Au ars mahalaua Sfântul Dumitru, Lipscanii și străzile negustorești din jur.

Fondul de reconstrucție, 2.573.250 de lei, a fost împărțit până în iunie 1847 la 1.559 de proprietari, iar maiorul Rudolf Arthur von Borroczyn a primit sarcina să sistematizeze zona, cu străzi mai largi și reguli de construcție. Nicio sursă consultată nu leagă explicit incendiul de noua instalație de apă. Cele două momente stau însă la șase luni distanță, în același an de reconstrucție a orașului.

Prima alimentare cu apă a Bucureștiului: ce era stabilimentul de la Mihai Vodă

Prima alimentare cu apă a Bucureștiului înțeleasă ca instalație mecanică a fost inaugurată pe 21 septembrie 1847, în domnia lui Gheorghe Bibescu. Sistemul se baza pe pompe acționate de o mașină cu aburi comandată direct din Anglia, care lua apa din Dâmbovița și o împingea în rețeaua orașului.

• Sursa apei era râul Dâmbovița, nu izvoarele de la marginea orașului, cum se făcea până atunci.
• Forța motrice era aburul, nu panta, ceea ce însemna că apa putea fi ridicată și trimisă mai departe.
• Conductele erau un amestec de fontă și olane tradiționale de ceramică, adică tehnologie nouă pusă peste rețeaua veche.
• Beneficiarii erau puțini: stabilimentul hidraulic de la Mihai Vodă nu deservea decât Podul Mogoșoaiei, câteva străzi și jocurile de apă din parcul de la Șosea.

Numele vine de la mănăstirea Mihai Vodă, ridicată între 1589 și 1591, pe când Mihai Viteazul nu era încă domn. Biserica există și azi, dar nu mai este unde a fost: în 1985-1986, ca să facă loc Centrului Civic, a fost deplasată 289 de metri și coborâtă cu 6,20 metri, împreună cu turnul-clopotniță, din strada Arhivelor în strada Sapienței. Celelalte clădiri ale ansamblului au fost demolate, iar Dealul Mihai Vodă a fost ras cu totul.

Ce spun documentele și ce lipsește din ele

Aici începe partea incomodă. Data de 21 septembrie 1847 apare în cronologiile Bucureștiului și în bazele de date de patrimoniu, iar descrierea tehnică sumară, mașina cu aburi din Anglia și conductele mixte, se repetă în mai multe surse. Dincolo de asta, informația se subțiază rapid.

Nu se găsesc, în lucrările accesibile azi, numele inginerului sau al antreprenorului, debitul în litri pe secundă, numărul exact de cișmele alimentate, lungimea rețelei sau costul lucrării. Mai mult, istoriile tehnice ale alimentării cu apă a Bucureștiului își încep de obicei numărătoarea abia din anii 1870, cu proiectele inginerului francez Guilloux și cu experții aduși în 1879, de la Zürich și de la Paris, ca să le examineze. Stabilimentul de la Mihai Vodă lipsește din multe dintre ele.

Explicația cea mai probabilă nu este o conspirație, ci o chestiune de scară. Instalația din 1847 era modestă și alimenta cișmele publice și clădiri oficiale, nu un oraș întreg. Pentru istoriile scrise de ingineri, povestea sistemului modern începe cu filtrele de nisip din anii 1880.

Ce a urmat și de ce contează totuși 1847

Sistemul modern al Bucureștiului s-a născut patru decenii mai târziu. În 1879, un raport al inginerului Lalanne arăta ce avea orașul: 10,5 kilometri de conducte, 41 de fântâni publice, 188 de instalații particulare și 200 de guri de apă pe străzi, cu un consum zilnic de 1.200 de metri cubi la 190.000-200.000 de locuitori. Inginerii Culmann și Bürkly-Ziegler, aduși de la Zürich, socoteau în 1880 că orașului îi trebuie 40.000 de metri cubi pe zi, propuneau filtrarea apei Dâmboviței și împărțirea orașului în două: partea de jos alimentată prin pantă din rezervorul de la Cotroceni, partea de sus cu pompe. Au urmat bazinele de decantare de la Arcuda, filtrele de nisip de la Bâcu, rezervorul de 10.000 de metri cubi de la Cotroceni, uzina hidraulică de la Cotroceni, cu două turbine care puneau în mișcare două grupuri de câte șapte pompe, și, în 1890-1891, turnul de apă de la Iancu, cunoscut apoi ca Foișorul de Foc. Filtrele au rămas partea cea mai grea: filtrul acoperit s-a prăbușit chiar în timpul execuției, iar inginerul Elie Radu, însărcinat în 1891 cu continuarea lucrărilor, a ajuns să propună alimentarea orașului cu apă subterană.

Privită din acest punct, prima alimentare cu apă a Bucureștiului din 1847 pare o lucrare mică. A fost însă primul pas de la cișmeaua de izvor la pompă, iar tot ce a urmat, de la Arcuda la Cotroceni, a mers pe aceeași idee: apa se captează, se ridică mecanic și se distribuie.

Ziua de 21 septembrie 1847 rămâne totuși pragul. Este momentul în care orașul încetează să mai aștepte apa de la pantă și începe să o pompeze. Între marele incendiu din martie și prima mașină cu aburi din septembrie, anul 1847 a fost pentru București un an în care apa a devenit o chestiune de infrastructură.