21 septembrie 1327: moartea lui Eduard al II-lea și mitul vătraiului înroșit

În noaptea de 21 septembrie 1327, după versiunea oficială, fostul rege Eduard al II-lea al Angliei a murit în castelul Berkeley, unde era ținut prizonier de la detronarea lui. Aproape tot ce se povestește astăzi despre felul în care a murit a apărut însă mai târziu, în cronici scrise cu interes politic. Iar o scrisoare descoperită în secolul al XIX-lea susține că regele nu a murit atunci deloc.

Un rege detronat de soția lui

Eduard al II-lea a pierdut tronul în urma unei invazii conduse de propria soție, regina Isabela, și de amantul acesteia, baronul Roger Mortimer. Parlamentul s-a adunat la Westminster pe 7 ianuarie 1327 și a hotărât că regele trebuie înlocuit cu fiul său, pe motivul că nu era în stare să poarte domnia. Pe 20 ianuarie, la castelul Kenilworth, o delegație i-a cerut să se dea la o parte în favoarea fiului, iar Eduard a acceptat, potrivit relatărilor, în lacrimi.

În aceeași zi, procurorul parlamentului a renunțat formal, în numele membrilor, la credința și omagiul datorate regelui, iar intendentul casei regale și-a rupt bastonul de slujbă, semn că gospodăria regală se desființa. Anul de domnie al lui Eduard al III-lea a fost socotit de la 25 ianuarie, iar încoronarea a avut loc pe 1 februarie 1327. Puterea reală o aveau însă Isabela și Mortimer.

Șase luni la Berkeley

În primele zile ale lui aprilie 1327, fostul rege a fost mutat la castelul Berkeley, în Gloucestershire. Paza i-a fost dată, de la 3 aprilie, lui Thomas de Berkeley, stăpânul castelului, și lui John Maltravers, care primeau cinci lire pe zi pentru cheltuielile casei fostului rege. Suma nu era mică și arată că prizonierul nu era un deținut oarecare.

Un rege detronat dar viu rămânea un pericol. În vara lui 1327 au existat mai multe comploturi pentru eliberarea lui, unele cu implicarea unor călugări dominicani și a unor foști cavaleri din casa regală, iar cel puțin unul dintre ele a reușit să pătrundă în închisoare. Eduard a fost mutat o vreme în locuri ascunse, apoi adus înapoi la Berkeley la sfârșitul verii.

Ce spun documentele despre moartea lui Eduard al II-lea

Faptul central este o scrisoare. Vestea a plecat din castel pe 21 septembrie, trimisă de Thomas de Berkeley prin Thomas Gurney la Lincoln, unde se aflau tânărul rege, mama lui și parlamentul. Scrisoarea lui Eduard al III-lea, dată la Lincoln pe 24 septembrie 1327 și păstrată în Arhivele Naționale britanice, spune că regele aflase de moartea tatălui său în noaptea dinainte, adică pe 23 septembrie. Data este, firesc pentru secolul al XIV-lea, în calendarul iulian. Aproape toată istoria ulterioară a morții lui Eduard al II-lea pornește de la acest mesaj.

Trupul a rămas la Berkeley de pe 21 septembrie până pe 21 octombrie, iar cei doi paznici au primit cele cinci lire pe zi mai departe, acum pentru păstrarea corpului. De acolo a fost dus la abația din Gloucester, unde l-a primit abatele John Thoky, și a fost înmormântat în partea nordică a bisericii, lângă altarul mare. Funeraliile au fost amânate încă două luni, până în decembrie 1327, fiindcă regele și curtea erau în nord, prinși cu războiul scoțian. Socotelile marii garderobe regale arată cheltuiala: o efigie de lemn a regelui mort, plătită 40 de șilingi, cu o coroană de aramă aurită de 7 șilingi și 3 pence, lei mari auriți pe catafalc, multă foiță de aur și bârne de stejar care să țină mulțimea venită să vadă trupul.

Ce nu avem este la fel de important. Nu avem un proces-verbal de constatare a morții. Cronicarul Adam Murimuth scrie că abați, priori, cavaleri și orășeni din Bristol și Gloucester au fost chemați să vadă trupul, dar că l-au cercetat doar pe deasupra. Cei mai mulți istorici acceptă că Eduard al II-lea a murit la data anunțată și că, foarte probabil, a fost ucis din ordinul noului regim, căruia moartea lui îi rezolva o problemă. Dovada pentru acea dată rămâne însă o singură scrisoare, pe care, trei ani mai târziu, chiar stăpânul castelului a contestat-o în parlament.

De unde vine mitul vătraiului înroșit

Aproape oricine a auzit de moartea lui Eduard al II-lea cunoaște varianta cu vătraiul înroșit în foc: ucigașii i-ar fi introdus regelui un corn în anus și, prin el, un fier încins, ca să nu lase urme pe corp. Povestea a devenit celebră și prin legătura ei cu zvonurile despre relațiile regelui cu favoriții săi.

• Cea mai apropiată de eveniment, Analele de la Saint Paul, spune doar că regele a murit la Berkeley.
• Cronica de la Lanercost lasă să se înțeleagă o bănuială, fără să o confirme, iar cronicarul de la Bridlington scrie că despre moartea regelui se spuneau fel de fel de lucruri și că el preferă să nu mai adauge nimic.
• Cea mai veche însemnare despre felul morții, a lui Adam Murimuth, spune doar că se zicea îndeobște că regele a fost omorât prin viclenie, din porunca lui John Maltravers și a lui Thomas Gurney.
• Amănuntul metalului apare abia în cronicile de pe la 1340, întâi ca o bară de aramă, apoi de fier, și la urmă ca vătrai: redactarea cronicii Brut vorbește despre o frigare de aramă înroșită, trecută printr-un corn, și mută chiar locul faptei la castelul Corfe. Povestea pe larg o are numai Geoffrey le Baker, care scrie la peste douăzeci de ani și spune că își are informațiile de la William Bishop, unul dintre cei care păziseră prizonierul, povestite după ciuma din 1349.

Contextul explică mult. După 1330, când Mortimer fusese deja executat, o poveste care îl făcea responsabil de o crimă atât de degradantă servea noului regim. Istoricul Ian Mortimer arată că amănuntul intră în cronici abia în jurul anului 1340 și că scrierile nu se potrivesc nici măcar asupra faptului dacă metalul era încins. Cea mai veche formulare rămâne cea sobră a lui Murimuth: per cautelam, prin viclenie, fără nicio unealtă numită.

Scrisoarea Fieschi: regele care n-ar fi murit

Dezbaterea a luat o întorsătură neașteptată atunci când arhivistul francez A. Germain a găsit, pe o foaie a cartularului vechii episcopii de Maguelonne, alcătuit în 1368 din porunca episcopului Gaucelin de Deaux, o scrisoare adresată lui Eduard al III-lea, și a publicat-o, cu traducere și note, în decembrie 1877. Documentul se păstrează la Arhivele departamentale din Hérault, la Montpellier. Autorul se semnează Manuel de Flisco, notar al papei, adică genovezul Manuele Fieschi, canonic de York și fost arhidiacon de Nottingham. Când a fost scrisă nu se poate stabili: Stubbs, primul ei editor englez, lasă întrebarea deschisă, iar Ian Mortimer o plasează după decembrie 1335.

Fieschi afirmă că Eduard al II-lea a scăpat din Berkeley în hainele unui slujitor, după ce l-a omorât pe portarul adormit, și că trupul portarului a fost dat drept al regelui și îngropat la Gloucester. Ar fi stat un an și jumătate ascuns la castelul Corfe, apoi opt luni în Irlanda, s-ar fi întors în Anglia în straie de pustnic, ar fi trecut marea pe la Sluys și ar fi ajuns, prin Normandia și Languedoc, la Avignon, unde papa Ioan al XXII-lea l-ar fi primit și ținut la el mai bine de două săptămâni. De acolo, prin Paris, Brabant, Köln și Milano, ar fi trăit doi ani și jumătate la un schit de lângă castelul Mulazzo și apoi vreo doi ani în altul, la Cecima, în dieceza Paviei, unde scrisoarea îl arată încă în viață. Tradiția locală îl leagă de abația Sant’Alberto di Butrio.

Istoricii sunt împărțiți. Ian Mortimer consideră evadarea aproape sigură și adaugă un argument din actele parlamentare: în parlamentul din noiembrie 1330, lordul Berkeley a spus că nu aflase de moartea prizonierului până la acel parlament, ceea ce contrazice vestea trimisă din castelul lui în 1327. În tabăra cealaltă, William Stubbs, care a publicat scrisoarea în 1883, scria că neverosimilitățile care ne împiedică să o primim ca autentică sunt de netrecut, și îi dădea trei explicații cu putință: o înscenare politică a curții franceze la începutul marelui război, mărturia prefăcută a cuiva care știa bine împrejurările morții și voia să-și cumpere siguranța, sau spovedania adevărată a unui nebun. Thomas Frederick Tout, într-un studiu din 1920, a respins la fel ideea evadării.

Ce putem spune cu dovezile de azi

Moartea lui Eduard al II-lea este un caz aproape școlar pentru felul în care se naște un mit istoric. Documentul de bază este scurt și oficial: un mesaj care anunță că fostul rege a murit la Berkeley în noaptea de 21 septembrie 1327. Peste el s-au adăugat, în câțiva ani, versiuni tot mai dramatice, scrise după ce echilibrul politic se schimbase. Varianta care a rămas în memoria populară este cea mai târzie și cea mai puțin sigură.

Între o moarte naturală, un asasinat discret și o evadare urmată de o viață de pustnic în Italia, dovezile de care dispunem nu permit o concluzie fermă. Singurul lucru cert este că, după 21 septembrie 1327, Isabela și Mortimer nu mai aveau un rege detronat de care să se teamă, iar în catedrala din Gloucester se află până azi un mormânt care poartă numele lui Eduard al II-lea.