Eduard al II-lea al Angliei a murit oficial în noaptea de 21 septembrie 1327, la castelul Berkeley, unde era prizonier după detronarea din ianuarie. Povestea vătraiului înroșit apare abia într-o cronică scrisă după 1333, iar scrisoarea Fieschi, găsită în 1878, susține că regele a evadat. Istoricii rămân împărțiți.
- 01Eduard al II-lea a fost detronat în ianuarie 1327 de regina Isabela și de Roger Mortimer și închis la castelul Berkeley.
- 02Pe 23 septembrie, Eduard al III-lea a fost anunțat că tatăl lui murise acolo în noaptea de 21 septembrie.
- 03Povestea vătraiului înroșit apare abia într-o redactare a cronicii Brut de după 1333, după execuția lui Mortimer.
- 04Scrisoarea Fieschi, găsită în 1878 la Montpellier, susține că regele a evadat și a murit pustnic în Italia; istoricii sunt împărțiți.
- Nu se poate verifica
„Eduard al II-lea a fost ucis cu un vătrai înroșit”
Povestea apare abia într-o redactare a cronicii Brut de după 1333, scrisă după căderea lui Mortimer, și nu are sprijin în documentele contemporane.
- Nu se poate verifica
„Regele nu a murit în 1327, ci a evadat și a trăit ca pustnic în Italia”
Singura sursă este scrisoarea Fieschi, iar istoricii nu au căzut de acord asupra ei.
- Adevărat
„Moartea lui Eduard al II-lea a fost anunțată oficial pe 23 septembrie 1327”
Eduard al III-lea a primit vestea la Lincoln, cu data morții în noaptea de 21 septembrie.
În noaptea de 21 septembrie 1327, după versiunea oficială, fostul rege Eduard al II-lea al Angliei a murit în castelul Berkeley, unde era ținut prizonier de la detronarea lui. Aproape tot ce se povestește astăzi despre felul în care a murit a apărut însă mai târziu, în cronici scrise cu interes politic. Iar o scrisoare descoperită în secolul al XIX-lea susține că regele nu a murit atunci deloc.
Un rege detronat de soția lui
Eduard al II-lea a pierdut tronul în urma unei invazii conduse de propria soție, regina Isabela, și de amantul acesteia, baronul Roger Mortimer. La 12 și 13 ianuarie 1327, un parlament adunat la Westminster a hotărât că regele trebuie înlocuit cu fiul său. Pe 20 ianuarie, o delegație de episcopi i-a pus la castelul Kenilworth o alegere simplă: dacă abdică, îi urmează fiul; dacă nu, coroana ar putea ajunge la altcineva. Eduard a acceptat, potrivit relatărilor, în lacrimi.
A doua zi, cavalerul William Trussell i-a retras oficial omagiul în numele regatului. Pe 1 februarie 1327, fiul lui a fost încoronat ca Eduard al III-lea. Puterea reală o aveau însă Isabela și Mortimer.
Șase luni la Berkeley
În jurul datei de 5 aprilie 1327, fostul rege a fost mutat la castelul Berkeley, în Gloucestershire. Paza o aveau Thomas de Berkeley, stăpânul castelului, și John Maltravers, care primeau cinci lire pe zi pentru întreținerea lui. Suma nu era mică și arată că prizonierul nu era un deținut oarecare.
Un rege detronat dar viu rămânea un pericol. În vara lui 1327 au existat mai multe comploturi pentru eliberarea lui, unele cu implicarea unor călugări dominicani și a unor foști cavaleri din casa regală, iar cel puțin unul dintre ele a reușit să pătrundă în închisoare. Eduard a fost mutat o vreme în locuri ascunse, apoi adus înapoi la Berkeley la sfârșitul verii.
Ce spun documentele despre moartea lui Eduard al II-lea
Faptul central este o scrisoare. Pe 23 septembrie, tânărul Eduard al III-lea a fost informat, la Lincoln, că tatăl lui murise la Berkeley în noaptea de 21 septembrie. Data este, firesc pentru secolul al XIV-lea, în calendarul iulian. Aproape toată istoria ulterioară a morții lui Eduard al II-lea pornește de la acest mesaj.
Trupul a fost dus la abația din Gloucester pe 21 octombrie și a fost înmormântat lângă altarul mare abia pe 20 decembrie 1327. La funeralii s-a folosit o efigie de lemn, cu o coroană de cupru, pusă peste sicriu. Este prima efigie funerară cunoscută din Anglia, iar explicația probabilă este prozaică: după trei luni, trupul nu mai putea fi expus. Ceremonia a costat 351 de lire și a avut lei auriți și stindarde cu foiță de aur.
Ce nu avem este la fel de important. Nu avem un proces-verbal de constatare a morții, nu avem martori independenți care să fi văzut trupul la Berkeley, iar corpul a fost ținut înfășurat în pânză cerată. Cei mai mulți istorici acceptă că Eduard al II-lea a murit la data anunțată și că, foarte probabil, a fost ucis din ordinul noului regim, căruia moartea lui îi rezolva o problemă. Dar, cum notează chiar sintezele de referință, nu există pentru această dată altă dovadă decât o scrisoare contestată ulterior.
De unde vine mitul vătraiului înroșit
Aproape oricine a auzit de moartea lui Eduard al II-lea cunoaște varianta cu vătraiul înroșit în foc: ucigașii i-ar fi introdus regelui un corn în anus și, prin el, un fier încins, ca să nu lase urme pe corp. Povestea a devenit celebră și prin legătura ei cu zvonurile despre relațiile regelui cu favoriții săi.
- Una dintre cele mai timpurii cronici, Anonimalle, pune moartea pe seama unei boli.
- Alte relatări vorbesc despre o inimă frântă sau despre sugrumare, fără detalii.
- Versiunea cu fierul înroșit apare într-o redactare a cronicii Brut scrisă după 1333, adică după căderea și execuția lui Roger Mortimer.
- Cronicarul Geoffrey le Baker, care o preia, spune că își are informațiile despre ultimele zile ale regelui de la William Bisschop, un om din anturajul presupușilor ucigași.
Contextul explică mult. După 1330, când Mortimer fusese deja executat, o poveste care îl făcea responsabil de o crimă atât de degradantă servea perfect noului regim. Istoricul Ian Mortimer a numit-o o calomnie construită tocmai pentru a-l înnegri pe baron. Cercetătoarea Mary Saaler a propus o explicație și mai simplă pentru apariția ei: expresia latină per cautelam, adică prin viclenie, folosită de cronicarul Adam Murimuth, ar fi putut fi citită greșit ca per cauterium, adică cu fierul de ars.
Scrisoarea Fieschi: regele care n-ar fi murit
Dezbaterea a luat o întorsătură neașteptată în 1878, când un arhivist francez a găsit, într-un registru oficial anterior anului 1368, o scrisoare adresată lui Eduard al III-lea. Documentul se păstrează azi la Arhivele departamentale din Hérault, la Montpellier. Autorul este Manuele Fieschi, preot genovez și notar papal, devenit mai târziu episcop de Vercelli. Scrisoarea a fost scrisă în jurul anului 1337.
Fieschi afirmă că Eduard al II-lea a scăpat din Berkeley deghizat, că a stat optsprezece luni la castelul Corfe și nouă luni în Irlanda, că a trecut prin Țările de Jos, l-a vizitat pe papă la Avignon și a ajuns în cele din urmă pustnic în nordul Italiei, lângă Cecima, în dieceza Paviei, cel mai probabil la abația Sant’Alberto di Butrio.
Istoricii sunt împărțiți. Ian Mortimer consideră evadarea aproape sigură și adaugă un argument din actele parlamentare: în 1330, lordul Berkeley a declarat sub jurământ că nu auzise de moartea prizonierului până la venirea în acel parlament, ceea ce contrazice mesajul trimis din castelul lui în 1327. Alții, între care David Carpenter, susțin că scrisoarea nu poate fi luată drept dovadă a supraviețuirii, iar unii o văd mai degrabă ca pe o tentativă de presiune asupra tânărului rege. Istoricii clasici ai secolului al XIX-lea, William Stubbs și Thomas Frederick Tout, respinseseră deja ideea evadării.
Ce putem spune cu dovezile de azi
Moartea lui Eduard al II-lea este un caz aproape școlar pentru felul în care se naște un mit istoric. Documentul de bază este scurt și oficial: un mesaj care anunță că fostul rege a murit la Berkeley în noaptea de 21 septembrie 1327. Peste el s-au adăugat, în câțiva ani, versiuni tot mai dramatice, scrise după ce echilibrul politic se schimbase. Varianta care a rămas în memoria populară este cea mai târzie și cea mai puțin sigură.
Între o moarte naturală, un asasinat discret și o evadare urmată de o viață de pustnic în Italia, dovezile de care dispunem nu permit o concluzie fermă. Singurul lucru cert este că, după 21 septembrie 1327, Isabela și Mortimer nu mai aveau un rege detronat de care să se teamă, iar în catedrala din Gloucester se află până azi un mormânt care poartă numele lui Eduard al II-lea.
Surse
- Wikipedia, Edward II, https://en.wikipedia.org/wiki/Edward_II
- Wikipedia, Fieschi Letter, https://en.wikipedia.org/wiki/Fieschi_Letter
- Times Higher Education, A red-hot poker? It was just a red herring, https://www.timeshighereducation.com/features/a-red-hot-poker-it-was-just-a-red-herring/176011.article
- Mike Dash, A Blast From The Past, despre morțile lui Edmund Ironside, Eduard al II-lea și Iacob I, https://mikedashhistory.com/2011/03/17/they-dont-like-it-up-em-revisiting-the-sordid-deaths-of-edmund-ironside-edward-ii-and-james-i-of-scotland/
- Wikipedia, Geoffrey the Baker, https://en.wikipedia.org/wiki/Geoffrey_the_Baker
- Detronarea din ianuarie 1327 și încoronarea lui Eduard al III-lea pe 1 februarie 1327.
- Detenția la Berkeley sub paza lui Thomas de Berkeley și John Maltravers.
- Anunțul oficial al morții în noaptea de 21 septembrie 1327, primit de Eduard al III-lea pe 23 septembrie.
- Înmormântarea la Gloucester pe 20 decembrie 1327, cu prima efigie funerară cunoscută din Anglia.
- Dacă Eduard al II-lea a murit de moarte naturală, a fost ucis sau, după scrisoarea Fieschi, a supraviețuit.
- Cum a apărut povestea vătraiului înroșit: calomnie politică după 1330 sau o citire greșită a unui termen latin.
- Ce valoare are scrisoarea Fieschi și cu ce scop a fost scrisă.
Evenimentul nu are legătură directă cu spațiul românesc. Este însă unul dintre exemplele clasice de istoriografie europeană despre felul în care cronicile medievale transformă un fapt politic într-o legendă, un proces care se regăsește și în cronicile românești, unde morțile violente ale domnilor sunt adesea povestite abia după ce se schimbă puterea.
Laurențiu Dicu
Fondator, editor, pasionat de istorie
Vezi pagina autorului →
