- 01Cultura Cucuteni se stinge pe teritoriul României în jurul anilor 3600-3500 î.Hr., dar sfârșitul nu are o dată unică și nu s-a produs simultan pe toată întinderea culturii. Studii recente arată că marile așezări s-au golit cu peste două secole înainte, că agricultura nu fusese lovită de secetă și că amestecul cu populațiile de stepă a fost treptat. Explicația care câștigă teren este una socială, nu o catastrofă climatică sau o invazie.
Timp de aproape o mie de ani, între Carpați și Nipru, oamenii au construit aceleași case de lut și au pictat aceleași vase. Apoi, în câteva secole, ceramica pictată dispare, satele mari se golesc și peisajul arheologic devine de nerecunoscut. Ce s-a întâmplat este una dintre întrebările la care cercetarea a răspuns cel mai diferit în ultimii douăzeci de ani.
Când se termină, de fapt, cultura Cucuteni
Prima precizie necesară este că nu există o dată. Cronologia bazată pe datări radiocarbon, sintetizată de Cornelia-Magda Lazarovici de la Institutul de Arheologie din Iași, așază cultura Cucuteni între 4600 și 3600 sau 3500 î.Hr., date calibrate, cu faza B între 3800 și 3600 sau 3500 î.Hr. După ea urmează, pe același teritoriu, cultura Horodiștea-Erbiceni, cunoscută și sub numele de Gordinești, plasată între 3500 și 3150 î.Hr.
A doua precizie ține de calitatea datelor. Pentru cultura Cucuteni sinteza folosește 70 de datări radiocarbon, pentru Precucuteni șapte, dar pentru Horodiștea-Erbiceni doar șase. Cu alte cuvinte, începutul culturii este mult mai bine fixat decât sfârșitul ei, iar cifra 3500 î.Hr., care circulă peste tot, este o margine aproximativă, nu un prag exact.
A treia precizie este geografică. Pe teritoriul României ceramica pictată iese din uz în jurul acelei margini, în timp ce în Ucraina comunitățile tripoliene continuă încă vreo câteva secole. Sfârșitul nu s-a produs simultan pe toată întinderea culturii, iar cine caută un an anume caută ceva ce nu există.
Mega-așezările se golesc înainte de sfârșit
Cea mai importantă noutate a ultimilor ani nu vine din România, ci din studiul mega-așezărilor tripoliene din Ucraina. În 2024, Robert Hofmann, Nils Müller-Scheeßel și Johannes Müller, de la Universitatea din Kiel, au publicat în revista Antiquity o analiză a circa 7.000 de case din 38 de așezări. Au măsurat diferențele de mărime dintre locuințe cu ajutorul coeficientului Gini, indicatorul folosit de obicei pentru inegalitatea veniturilor, unde zero înseamnă egalitate perfectă.
Rezultatul e neașteptat. Între 4200 și 3800 î.Hr., perioada în care așezările cresc până la 320 de hectare și adăpostesc în jur de 10.000 de oameni, coeficientul Gini scade de la aproximativ 0,25 la 0,2. Cu cât comunitățile devin mai mari, cu atât casele seamănă mai mult între ele. După 3800 î.Hr. tendința se inversează și inegalitatea urcă peste 0,3, de data aceasta în așezările risipite.
Concluzia autorilor este că oamenii au părăsit marile aglomerări exact atunci când mecanismele care țineau diferențele sub control au început să cedeze. În această lectură, mega-așezările nu au fost distruse, ci abandonate, iar motivul e mai degrabă social decât exterior.
Clima și solul, ipoteza clasică pusă la încercare
Explicația care a circulat decenii întregi sună altfel: o răcire sau o uscare a climei și epuizarea solurilor ar fi făcut imposibilă hrănirea unor comunități atât de mari. Ipoteza a fost testată direct de o echipă condusă de Wiebke Kirleis, de la aceeași universitate din Kiel, împreună cu cercetători din Ucraina, printre care Galyna Pashkevych și Mykhailo Videiko. Studiul lor, publicat în Vegetation History and Archaeobotany în 2023, a analizat resturi vegetale carbonizate din 34 de așezări Cucuteni-Tripolie și a măsurat izotopii stabili din boabele de cereale.
Izotopii înregistrează cât de bine a fost aprovizionată cu apă planta în timpul creșterii, așa că pot fi citeți ca un jurnal al vremii din anii în care au crescut acele boabe. Valorile obținute arată că agricultura nu a fost lovită de secetă severă și că regimul natural al apei era pe deplin potrivit pentru cultura cerealelor. În schimb, datele arată limpede o transformare a peisajului: pădurea se retrage, pajiștea deschisă și stepa avansează, iar proporția de colilie carbonizată crește în timp, semn de gospodărire activă a pășunilor.
Autorii ajung la concluzia că declinul mega-așezărilor a fost provocat de centralizarea puterii politice și nu de factori de mediu. Este o concluzie care merge în același sens cu studiul despre inegalitate, dar merită spus că amândouă vin din aceeași școală de cercetare, ceea ce e un motiv de prudență până la verificări independente.
Ce spune ADN-ul despre oamenii stepei
Scenariul invaziei călăreților din stepă, popularizat în a doua jumătate a secolului XX, a fost și el verificat cu mijloace noi. În 2020, un studiu semnat de Immel și colaboratorii a publicat în Scientific Reports genomurile a patru femei din două așezări Cucuteni-Tripolie târzii din Republica Moldova, datate între 3500 și 3100 î.Hr.: trei adulte dintr-un mormânt colectiv de la Pocrovca V și un copil de la Gordinești I.
Trei dintre cele patru poartă o componentă genetică legată de populațiile de stepă, în proporții diferite; pentru una dintre femeile de la Pocrovca, modelul cu trei surse dă între 8 și 18 la sută. Interpretarea autorilor este că avem de-a face cu contacte de lungă durată și cu un amestec treptat, și nu cu migrația masivă și războinică a unor călăreți descrisă de ipotezele mai vechi. Aceleași date arată și schimburi între comunitățile Cucuteni-Tripolie târzii și grupurile timpurii ale culturii Iamnaia.
Este important de reținut ce nu spun aceste rezultate. Patru genomuri din două situri nu pot descrie o populație întreagă, iar faptul că amestecul a fost treptat nu exclude conflicte locale. Spun doar că dovada geneticii, așa cum arăta ea în 2020, nu susține o cucerire bruscă.
Ce vine după, pe teritoriul de azi al României
În Moldova de astăzi, după stingerea ceramicii pictate, locul culturii Cucuteni este luat de Horodiștea-Erbiceni, plasată de datările radiocarbon între 3500 și 3150 î.Hr. Este o lume cu alte proporții: așezări mai mici, mai mobile, fără ceramica pictată în stilul de dinainte.
La est și la sud-est, în nord-vestul Mării Negre, se dezvoltă cultura Usatovo, documentată astăzi în peste cincizeci de situri din Ucraina, România și Bulgaria, cu așezări mari la Maiaki și Usatovo și cu înmormântări sub movile. Alexey Nikitin și Svitlana Ivanova, care i-au studiat originea și cronologia într-un articol din 2022, o descriu ca pe un amestec de moșteniri culturale și biologice, în care se întâlnesc grupuri de stepă și comunități tripoliene în expansiune. Cronologia tradițională o așază între aproximativ 3550 și 2750 î.Hr., dar cei doi autori propun un început mai timpuriu, după corectarea efectului de rezervor care poate îmbătrâni artificial probele. Usatovo este la rândul ei absorbită de grupurile Iamnaia la începutul mileniului III î.Hr.
Peste tot se vede aceeași schimbare de accent: mai puțină ceramică pictată, mai multe morminte sub movilă, o economie în care creșterea animalelor cântărește mai mult. Este pragul dinspre epoca bronzului.
Brusc sau lent, și unde nu cad de acord specialiștii
Tabloul de ansamblu care se conturează acum descrie un proces întins pe câteva secole, nu o catastrofă. Nu există un strat de distrugere generală, nu există gropi comune și nici urme de depopulare bruscă, iar transformarea începe cu golirea marilor așezări, cu peste două secole înainte de dispariția ceramicii pictate.
Dezacordurile rămân însă reale. O parte dintre cercetători consideră că explicația socială, adică eșecul mecanismelor de echilibrare și concentrarea puterii, este suficientă. Alții susțin că presiunea grupurilor de stepă a fost factorul decisiv și că datele genetice arată doar cum a început procesul, nu cum s-a încheiat. Altă parte insistă că defrișarea masivă și transformarea pădurii în pășune au avut, pe termen lung, consecințe pe care izotopii din boabele de cereale nu le pot măsura.
Punctul slab al tuturor acestor poziții este același: prea puține datări radiocarbon pentru ultimele etape, mai ales pe teritoriul României, și prea puține genomuri pentru o populație care a numărat zeci de mii de oameni. Până când aceste două serii de date cresc, orice explicație rămâne o ipoteză de lucru.
Surse
- R. Hofmann, N. Müller-Scheeßel, J. Müller, „Trypillia mega-sites: a social levelling concept?”, Antiquity 98/398, 2024, DOI 10.15184/aqy.2024.18, https://www.cambridge.org/core/journals/antiquity/article/trypillia-megasites-a-social-levelling-concept/A0048EA63DA8D0B00A513BFD7C24A679
- W. Kirleis, M. Dal Corso, G. Pashkevych et al., „A complex subsistence regime revealed for Cucuteni-Trypillia sites”, Vegetation History and Archaeobotany, 2023, DOI 10.1007/s00334-023-00936-y, https://link.springer.com/article/10.1007/s00334-023-00936-y
- Immel et al., „Gene-flow from steppe individuals into Cucuteni-Trypillia associated populations”, Scientific Reports, 2020, DOI 10.1038/s41598-020-61190-0, https://www.nature.com/articles/s41598-020-61190-0
- Cornelia-Magda Lazarovici, „New data regarding the chronology of the Precucuteni, Cucuteni and Horodiștea-Erbiceni cultures”, https://www.academia.edu/1440486/New_data_regarding_the_chronology_of_the_Precucuteni_Cucuteni_and_Horodi%C5%9Ftea_Erbiceni_cultures
- A. G. Nikitin, S. Ivanova, „The Origins and Chronology of the Usatove Culture”, Archaeologia Lituana 23, 2022, https://www.academia.edu/111556591/The_Origins_and_Chronology_of_the_Usatove_Culture
- Cronologia radiocarbon așază cultura Cucuteni între 4600 și 3600 sau 3500 î.Hr., iar cultura Horodiștea-Erbiceni, care îi urmează, între 3500 și 3150 î.Hr. Analiza a circa 7.000 de case din 38 de așezări, publicată în Antiquity în 2024, arată că inegalitatea dintre locuințe scade între 4200 și 3800 î.Hr. și crește după 3800 î.Hr., când marile așezări se golesc. Izotopii stabili din boabele de cereale, măsurați pe material din 34 de așezări, arată că agricultura nu a suferit de secetă severă, deși pădurea a fost înlocuită treptat de pajiște și stepă. Genomurile a patru femei din așezări Cucuteni-Tripolie târzii din Republica Moldova, datate 3500-3100 î.Hr., arată componente genetice de stepă în proporții diferite, într-un caz între 8 și 18 la sută. Nu există straturi de distrugere generală sau gropi comune care să indice o cucerire.
- Sfârșitul culturii este mult mai slab datat decât începutul ei: sinteza cronologică de referință se sprijină pe 70 de datări radiocarbon pentru Cucuteni, dar doar pe șase pentru perioada următoare. Nu se poate stabili cât a cântărit fiecare factor, iar cele două studii care susțin explicația socială provin din aceeași școală de cercetare și așteaptă verificări independente. Patru genomuri sunt prea puține pentru a descrie o populație de zeci de mii de oameni, iar consecințele pe termen lung ale defrișării rămân greu de măsurat.
Pe teritoriul de azi al României, sfârșitul culturii Cucuteni înseamnă dispariția ceramicii pictate din Moldova și apariția culturii Horodiștea-Erbiceni, cu așezări mai mici și mai mobile, între 3500 și 3150 î.Hr. Este intervalul în care spațiul carpato-dunărean intră în pragul epocii bronzului, cu morminte sub movilă și cu o economie în care creșterea animalelor cântărește mai mult decât înainte. Situri ale culturii Usatovo, care se dezvoltă în nord-vestul Mării Negre în aceeași perioadă, sunt documentate și pe teritoriul României, alături de cele din Ucraina și Bulgaria, ceea ce arată că transformările de la gurile Dunării au atins direct și regiunile noastre.
