Sursa originală
Pe scurt
Atentatul din 20 iulie 1944 a fost încercarea unor ofițeri germani de a-l omorî pe Hitler și de a răsturna regimul nazist. Colonelul Claus von Stauffenberg a lăsat o servietă cu 975 de grame de exploziv în baraca de ședințe de la Wolfsschanze, lângă Rastenburg. Bomba a explodat la ora 12.42, a ucis patru oameni, dar Hitler a scăpat.
- 01Pe 20 iulie 1944, la ora 12.42, o bombă adusă de colonelul Claus Schenk Graf von Stauffenberg a explodat în baraca de ședințe a cartierului general „Wolfschanze”, lângă Rastenburg.
- 02Hitler a scăpat cu rănire ușoară. Patru dintre cei prezenți au murit, nouă au fost răniți grav.
- 03În servietă a intrat numai unul dintre cele două pachete de 975 de grame de exploziv; al doilea a fost găsit în pădure, pe drumul spre aerodrom.
- 04Expertul comisiei de anchetă a stabilit că, folosite amândouă, nimeni din încăpere nu ar fi supraviețuit.
- 05Explozivul nu era englezesc, cum a susținut propaganda, ci german, fabricat la uzina Reinsdorf a concernului WASAG.
- 06La Berlin, lovitura a pornit cu ore de întârziere, nu a cuprins stațiile de radio și s-a prăbușit până la miezul nopții.
- 07Cercetarea din arhivele de personal arată că lovitura a fost oprită nu de Gestapo, ci de trei ofițeri de stat major din biroul lui Olbricht.
- 08Au urmat peste 55 de procese, peste o sută de condamnări la moarte și 89 de oameni uciși la Plötzensee între august 1944 și aprilie 1945.
- 09Ancheta nazistă a identificat 132 de participanți și 650 de legături între ei, deși regimul a vorbit public despre „o mică clică”.
La 20 iulie 1944, la ora 12.42, o bombă a explodat într-o baracă din pădurea de la Rastenburg, în Prusia Orientală, la câțiva metri de Adolf Hitler. Patru oameni au murit, Hitler a ieșit cu arsuri și zgârieturi, iar lovitura de stat pregătită la Berlin s-a prăbușit în aproximativ opt ore. Atentatul din 20 iulie 1944 e cel mai bine documentat eșec al rezistenței germane, și tocmai de aceea merită citit pe documente, nu pe legende.
Cum arăta Germania în vara anului 1944?
Aliații debarcaseră în Normandia pe 6 iunie, Armata Roșie spărgea Grupul de Armate Centru, iar în sud frontul ajunsese la Prut. În proiectele lor de program, conspiratorii și-au scris primul scop fără ocolișuri: încheierea imediată a războiului.
Opoziția militară nu s-a născut atunci. Generalul Ludwig Beck, șeful Marelui Stat Major al armatei de uscat, încercase mai întâi memorandumurile; notițele lui din 16 iulie 1938, păstrate la arhiva militară din Freiburg în fondul N 28, arată un ofițer care își scrie îndoielile despre un război cu Cehoslovacia. În august 1938 a plecat din funcție și a devenit figura centrală a opoziției militare, în legătură permanentă cu Carl Friedrich Goerdeler, capul rezistenței civile.
Cealaltă rădăcină e la Statul Major al Grupului de Armate Centru. Potrivit Centrului de Documentare a Istoriei Național-Socialismului din München, preistoria propriu-zisă a lui 20 iulie începe în toamna anului 1941, când ofițerii din jurul lui Henning von Tresckow discutau cum se poate încheia războiul, atât din cauza înaintării care se împotmolea, cât și din cauza uciderii în masă a civililor evrei din teritoriile ocupate. Același centru numără aproximativ 40 de tentative documentate de asasinare a lui Hitler.
Eșecurile se adunaseră: bomba strecurată de Tresckow în avionul lui Hitler în martie 1943, care nu a detonat, și încercările maiorului Axel von dem Bussche sau ale căpitanului de cavalerie Eberhard von Breitenbuch. Stauffenberg însuși a avut trei porniri false numai în iulie 1944: pe 6 și pe 11 iulie la Berghof, lângă Berchtesgaden, și pe 15 iulie la cartierul general, unde a ajuns cu bomba în bagaj și nu a declanșat-o.
Ce scrie în documentele scrise în chiar acele zile?
Despre 20 iulie 1944 avem ceva rar pentru o conspirație: hârtii produse în timpul faptei și hârtii produse de anchetatori, la câteva zile distanță. Primele sunt telegramele trimise din clădirea comandamentului de pe Bendlerstrasse. Prima dintre ele, înregistrată HOKW 02150 și expediată la ora 16.45, e actul de naștere al loviturii: anunță moartea lui Hitler și continuă cu o minciună construită ca să pară legală:
O clică fără conștiință de conducători de partid străini de front a încercat, profitând de această situație, să lovească în spate frontul care luptă din greu și să pună mâna pe putere în scopuri egoiste.
Telegrama nr. 1 din Bendlerstrasse, 20 iulie 1944, ora 16.45, anexă la rapoartele Kaltenbrunner
Urmează dispozițiile: puterea executivă trece la comandanții teritoriali, iar lor li se subordonează toate unitățile Wehrmachtului, autoritățile publice, întreaga poliție, structurile partidului nazist, transporturile și aprovizionarea. Punctul 3 e scurt și spune tot: „Întreaga Waffen-SS se încadrează, cu efect imediat, în armata de uscat”. Semnătura e a feldmareșalului Erwin von Witzleben, ca „Comandant suprem al Wehrmachtului”, funcție pe care nu o exercitase nicio clipă.
A doua categorie o formează textele pregătite pentru după reușită. Proclamațiile către poporul german, scrise de Beck și Goerdeler, nu s-au păstrat în original: le avem reconstituite din dosarele comisiei speciale a Gestapoului, la Bundesarchiv Berlin, fondul NS 6. Citim cuvintele conspiratorilor prin arhiva celor care îi vânau.
Lucruri monstruoase s-au petrecut în ultimii ani sub ochii noștri. Hitler a jertfit armate întregi, fără conștiință și împotriva sfatului specialiștilor, setei lui de glorie, trufiei lui de putere, ideii lui fixe și blasfematoare de a fi unealta aleasă a „Providenței”.
Proiect de proclamație către poporul german, vara 1944, reconstituit din dosarele comisiei speciale a Gestapoului
O a doua variantă a aceluiași apel numește crimele: „Nenumărați germani, dar și oameni ai altor popoare, se chinuie de ani în lagăre de concentrare. Prin crime în masă, săvârșite cu cruzime, bunul nostru nume a fost pângărit.” Pasajul contează în dezbaterea despre motive, fiindcă e scris înainte de faptă, nu după.
A treia categorie e ancheta. Raportul comisiei speciale 20.7.1944, datat 26 iulie, începe sec: „La 20.7.1944, în jurul orei 12.50, în «Wolfschanze», zona de securitate A, baraca de oaspeți, în timpul ședinței de informare, a avut loc o detonație. Führerul a suferit, deși se afla în imediata apropiere a centrului detonației, numai rănire ușoară.” Raportul măsoară camera, 12,5 metri pe 5, și gaura de 55 de centimetri din pardoseală.
A patra categorie e propaganda. În noaptea de 20 spre 21 iulie, Hitler a vorbit la radio și a fixat interpretarea pe care regimul avea să o apere până la capătul războiului: „O clică cu totul mică de ofițeri ambițioși, lipsiți de conștiință și totodată criminali și proști a urzit un complot ca să mă înlăture.”
Cine a pregătit lovitura și ce era, de fapt, „Walküre”?
Numele nu a fost inventat de conspiratori. „Walküre” era un plan oficial de mobilizare, elaborat în statele majore ale armatei de rezervă pentru tulburări interne sau revolte ale muncitorilor forțați. Tresckow și Stauffenberg l-au modificat din 1943, ca să îl folosească invers: armata de rezervă urma să ocupe pozițiile-cheie sub pretextul unei lovituri venite din cercurile partidului, arestând figurile centrale din SS și din conducerea nazistă. Varianta revizuită de Stauffenberg e datată 31 iulie 1943 și se păstrează la Bundesarchiv.
Cercul celor care știau era mic și, în același timp, mult mai larg decât o cameră de ofițeri. Pe latura militară: generalul Friedrich Olbricht, șeful Oficiului General al Armatei, colonelul Albrecht Ritter Mertz von Quirnheim, generalul Erich Fellgiebel, Paul von Hase, comandantul militar al Berlinului, și Carl-Heinrich von Stülpnagel, comandantul militar în Franța. Pe latura civilă: Goerdeler, Ulrich von Hassell, Johannes Popitz, cercul de la Kreisau și sindicaliști ca Wilhelm Leuschner și Julius Leber.
Drumul lui Stauffenberg merită spus exact. Memorialul Rezistenței Germane din Berlin notează că abia în timpul războiului a recunoscut caracterul criminal al politicii naziste și că s-a desprins mai lent decât ceilalți conspiratori de fascinația pe care o exercitaseră asupra lui succesele militare ale lui Hitler. Rănit grav în Tunisia, în primăvara anului 1943, a pierdut un ochi, mâna dreaptă și două degete de la mâna stângă. Din 20 iunie 1944 era șef de stat major la generalul-colonel Friedrich Fromm, funcție care îi dădea acces la ședințele lui Hitler.
Scopurile sunt documentate în proiectele de program, iar memorialul le rezumă astfel: încheierea imediată a războiului, oprirea crimelor regimului, restabilirea statului de drept și judecarea criminalilor de război prin proces legal. Din 1943, Aliații cereau însă capitulare necondiționată.
Ce s-a întâmplat, minut cu minut, în baraca de la Wolfsschanze?
Cronologia de mai jos vine din reconstituirea lui Peter Hoffmann și din raportul comisiei speciale. Stauffenberg a plecat dimineața devreme de pe aerodromul berlinez Rangsdorf, cu ofițerul său de ordonanță, locotenentul Werner von Haeften, și a aterizat la ora 10.15 lângă cartierul general. Spre ora 11 a intrat la ședința cu generalul Buhle, apoi grupul s-a mutat în clădirea feldmareșalului Keitel. Între 11 și 12, plutonierul major Vogel l-a remarcat pe Haeften umblând nervos pe coridor și a văzut pe podea un obiect învelit în foaie de cort; Haeften a spus că îi trebuie colonelului Stauffenberg pentru prezentarea la Führer.
Un telefon al valetului lui Hitler a anunțat că ședința se ține mai devreme, la 12.30. Stauffenberg avea nevoie de un pretext ca să rămână singur cu Haeften câteva minute, iar pretextul a fost cămașa: a cerut să se poată spăla și schimba, și maiorul John von Freyend i-a arătat dormitorul său. Acolo, cei doi au lucrat la încărcătură. Ușa s-a deschis de două ori: prima dată Vogel i-a văzut în treacăt, iar ei au închis-o; a doua oară, trimis să le spună să se grăbească, Vogel a împins ușa direct în spatele lui Stauffenberg și l-a văzut cum încă umbla la obiect. Acest amănunt e cheia întregii zile.
În camera de ședințe, Stauffenberg a fost anunțat de Keitel și salutat de Hitler. S-a dus la masa de hărți, a pus servieta sub masă, la dreapta, lângă colonelul Brandt, și a părăsit după puțin timp camera. Explozia a avut loc la ora 12.42, potrivit Centrului de Documentare de la München, care numără patru morți și nouă răniți grav; raportul comisiei speciale scrie „în jurul orei 12.50”, iar diferența nu a fost închisă definitiv.
Raportul enumeră victimele. Trei dintre cei grav răniți, generalul Korten, colonelul Brandt și stenograful Berger, „au murit între timp de pe urma rănilor”, scrie documentul din 26 iulie. Al patrulea mort e generalul-locotenent Rudolf Schmundt, șeful Oficiului de Personal al Armatei, trecut în raport printre răniții grav, care a murit mai târziu în spitalul militar Carlshof de lângă Rastenburg, după cum consemnează „Neue Deutsche Biographie”. Ușor răniți au fost, între alții, generalul-locotenent Heusinger și contraamiralul von Puttkammer.
Avionul lui Stauffenberg a decolat spre ora 13.15 și a aterizat la Rangsdorf două ore și jumătate mai târziu. Între timp, generalul Fellgiebel a anunțat Berlinul și a blocat legăturile de comunicații. Mesajul lui către generalul-locotenent Thiele a fost de o ambiguitate ucigătoare: s-a petrecut ceva îngrozitor, Führerul trăiește.
De ce a supraviețuit Hitler atentatului din 20 iulie 1944?
Răspunsul scurt e că în servietă a intrat jumătate din explozivul adus. La plecare, pe drumul din pădure, Haeften a aruncat un obiect din mașină; șoferul a văzut gestul în oglinda retrovizoare, a atras atenția anchetatorilor, iar pachetul a fost găsit. Raportul din 26 iulie îl descrie cu precizie de laborator: un bulgăre de exploziv de 975 de grame, două capse de inițiere de câte 20 de grame și un focos englezesc chimico-mecanic reglat pentru 30 de minute. Materialul se numea „Plastit W” și era compus din 64 la sută hexogen, 24 la sută dinitrotoluen și 9 la sută mononitronaftalină.
Expertul în explozivi al comisiei, dr. Albert Widmann, a ajuns la concluzia care decide subiectul: dacă s-ar fi folosit ambele pachete, niciunul dintre participanții la ședință nu ar fi scăpat cu viață. Mărimea nu era un obstacol, fiindcă 975 de grame dau un bulgăre de vreo 5 pe 10 pe 15 centimetri, iar două asemenea pachete încăpeau în servietă.
De ce a rămas atunci unul pe masă? Hoffmann elimină ipotezele pe rând. Dacă Stauffenberg ar fi vrut să folosească un singur pachet, nu se explică de ce fusese adus al doilea, pregătit și el pentru două focoase; dacă ar fi vrut să îl pună în servietă nearmat, lipsa de timp explică neamorsarea, nu faptul că pachetul nu a fost băgat în servietă. Rămâne un singur element documentat: întreruperea plutonierului Vogel. Armarea cerea strivirea controlată a unei fiole de acid cu un clește îndoit pentru cele trei degete ale mâinii stângi. Întreruperea trebuie să fi creat convingerea că au fost văzuți, iar în încordarea de atunci s-a produs greșeala fatală.
Că voia să îi omoare pe toți cei din cameră, nu doar pe Hitler, reiese din propriile lui vorbe la întoarcerea la Berlin: „detonația a fost ca și cum ar fi lovit acolo un obuz de 15 centimetri: acolo cu greu mai poate fi cineva în viață”.
Două povești despre 20 iulie care nu rezistă la documente
Întâi, explozivul. Propaganda lui Goebbels a răspândit versiunea potrivit căreia materialul era englezesc, iar Roland Freisler a susținut-o în proces; miza era politică, fiindcă explozivul străin îl lega pe atentator de inamic. Ancheta proprie a regimului a arătat altceva: Widmann a identificat uzina și data fabricării, iar șarja nu era trecută în registrul de producție, ci doar în caietul chimistului. Materialul era o copie germană, produsă la uzina Reinsdorf a concernului WASAG. Englezești erau focoasele și încărcăturile de tetril.
Apoi, baraca. Varianta cea mai răspândită spune că ședința a fost mutată brusc, din cauza căldurii, dintr-un buncăr într-o baracă ușoară, care a lăsat suflul să iasă pe ferestre. Hoffmann arată că o asemenea mutare nu a avut loc. Cartierul general se întorsese la „Wolfschanze” pe 14 iulie 1944, iar buncărul Führerului era în lucru: la cei doi metri existenți de beton se mai adăugau cinci metri peste tavan. De aceea Hitler locuia în buncărul de oaspeți, cu încăperi prea mici pentru ședințe. Stauffenberg fusese în baracă pe 15 iulie și nu a fost luat prin surprindere.
Cum s-a prăbușit lovitura de stat la Berlin, între ora 16 și miezul nopții?
Planul prevedea ca măsurile de alarmă să fie declanșate dimineața, înaintea atentatului. Așa se procedase pe 15 iulie și, fiindcă atentatul nu a avut loc, Fromm l-a certat zdravăn pe Olbricht; consecința a fost că pe 20 iulie procedeul nu a mai putut fi repetat la ora gândită. De la ora 14, Mertz von Quirnheim a început să trimită ordinele pregătitoare, iar spre ora 16 el și Olbricht au declanșat „Walküre”. Spre 16.30 a ajuns Stauffenberg și i-a declarat lui Fromm că Hitler e mort. Fromm vorbise însă cu Keitel, știa că Hitler supraviețuise și a refuzat orice participare; când l-a declarat arestat pe șeful său de stat major, a fost el însuși arestat și închis în cabinetul său.
De la ora 17, radioul transmitea că Hitler supraviețuise unui atentat. În comandamentele de district militar, mesajele cifrate au avut nevoie de timp ca să fie descifrate, și rezultatul a fost grotesc: telegrama care începea cu „Führerul Adolf Hitler e mort” sosea odată cu buletinul de radio care spunea contrariul. Comandanții au preferat, în majoritate, să nu se miște, iar conspiratorii nu au pus mâna pe stațiile de radio. Doar la Paris planul a mers o vreme: Carl-Heinrich von Stülpnagel a arestat, potrivit Muzeului German de Istorie, peste 1.200 de membri ai aparatului de siguranță.
La Berlin, unitatea cea mai importantă era batalionul de gardă, condus de maiorul Otto Ernst Remer. Adjutantul lui, locotenentul în rezervă Hans Wilhelm Hagen, referent în civilie la Ministerul Propagandei, a intrat la bănuieli devreme și l-a dus pe Remer la Goebbels, care i-a făcut legătura telefonică cu Hitler. Era aproximativ ora 19. Și totuși, deși de la locuința lui Goebbels până la Bendlerblock se merge pe jos vreo zece minute, primii soldați ai batalionului au apărut în curte abia înainte de miezul nopții, exact la timp ca să formeze plutonul de execuție.
Spre ora 21, locotenent-colonelul Franz Herber a cerut de la Olbricht un răspuns clar despre ce se joacă. Potrivit relatării lui Friedrich Georgi, ginerele lui Olbricht, era cam ora 22.30 când pe coridoare s-a tras cu arme. Stauffenberg a fost rănit, iar ofițerii loiali regimului l-au eliberat pe Fromm. Spre miezul nopții, Fromm a declarat că un „tribunal de campanie” i-a condamnat la moarte pe Olbricht, Stauffenberg, Mertz și Haeften, iar cei patru au fost împușcați în curte. Lui Beck i s-a dat posibilitatea sinuciderii, iar după ce nu s-a nimerit mortal, lovitura de grație i-a fost dată de un membru al gărzii.
Cine a oprit, de fapt, lovitura de stat?
Vreme de decenii, răspunsul implicit a fost că statul polițist nazist și-a jucat pur și simplu rolul. Winfried Heinemann arată, pe dosarele de personal din arhiva militară de la Freiburg, că așa nu s-a întâmplat: nici trupele de rezervă ale diviziei SS „Leibstandarte”, nici Gestapoul, nici unitățile Luftwaffe din Berlin, cu atât mai puțin partidul, nu au făcut nimic pentru sprijinirea regimului.
Oamenii care au înăbușit lovitura au fost trei ofițeri de stat major din propriul Oficiu General al Armatei condus de Olbricht: locotenent-colonelii Franz Herber, Bolko von der Heyde și Karl Pridun. Herber, responsabil de dotarea cu arme, e cel care a adunat grupul de ofițeri înarmați și i-a imobilizat pe Stauffenberg, pe Mertz și pe Olbricht, așa cum a povestit el însuși deja a doua zi. Von der Heyde, coleg de promoție cu Stauffenberg, era șef al secției de conducere la Olbricht, iar în biroul lui s-a pus la cale contralovitura.
Ironia stă în dosare. Aprecierile de serviciu ale tuturor trei fuseseră semnate, în primăvara anului 1944, de Stauffenberg: despre Herber a scris că e „un național-socialist convins”, iar despre Pridun, pe 30 martie 1944, că are „o ținută național-socialistă ireproșabilă”. Heinemann atrage atenția că asemenea formule nu spun aproape nimic, fiindcă din noiembrie 1942 Oficiul de Personal al Armatei ordonase ca fiecare apreciere să conțină exact o astfel de mențiune. Niciunul dintre cei trei nu se remarcase printr-un angajament ideologic special. Lovitura a fost oprită nu de aparatul de represiune, ci de colegi de birou care au calculat că se duc la fund împreună cu șefii lor.
Ce s-a întâmplat cu conspiratorii și cu familiile lor?
La ordinul lui Hitler, un „tribunal de onoare” al armatei de uscat i-a exclus din Wehrmacht pe ofițerii implicați, ceea ce însemna că puteau fi judecați de Tribunalul Popular, și nu de Curtea Marțială a Reichului. A urmat o serie de peste 55 de procese, încheiate cu peste o sută de condamnări la moarte, potrivit memorialului din închisoarea Plötzensee. Primul s-a ținut pe 7 și 8 august 1944, împotriva feldmareșalului von Witzleben și a altor șapte acuzați, printre care Peter Yorck von Wartenburg, Erich Hoepner și Paul von Hase; toți au fost condamnați la moarte și spânzurați în aceeași zi. Pe 7 și 8 septembrie au urmat civilii, printre ei Goerdeler și Ulrich von Hassell.
Roland Freisler a ținut el însuși cele mai multe procese, iar acuzații nu își puteau alege apărătorii. Potrivit Muzeului German de Istorie, o dispoziție a lui Hitler cerea ca cei condamnați să fie spânzurați în două ore de la pronunțare, „ca vitele la tăiere”.
Cifrele din literatură diferă, și e corect să se spună de ce. Memorialul Plötzensee numără 89 de oameni din cercurile de la 20 iulie, uciși acolo între 8 august 1944 și 9 aprilie 1945. Centrul de Documentare de la München dă, pentru întreaga perioadă, 700 de arestări și 110 execuții. Studiul Bundestagului vorbește despre aproximativ 200 de persoane judecate pentru trădare și o mie de arestări. Cifrele nu se contrazic: una numără morții dintr-o închisoare, alta execuțiile din toată țara, a treia dosarele deschise.
Represiunea s-a extins la familii, sub numele de „Sippenhaft”. La sfârșitul lui iulie 1944, casa de copii „Bremen” a asistenței sociale naziste din Bad Sachsa a fost evacuată în grabă, la indicația Direcției Centrale de Securitate a Reichului, și pregătită pentru până la două sute de copii ai celor implicați în lovitură. Ei au primit nume noi, frații au fost adesea despărțiți, iar folosirea numelor adevărate a fost interzisă; Memorialul Rezistenței Germane scrie că există indicii potrivit cărora cel puțin cei mai mici urmau să fie dați spre adopție. Mulți s-au putut întoarce la mamele lor abia în toamna anului 1945.
A fost atentatul din 20 iulie 1944 opera unei „mici clici”?
Formula lui Hitler din noaptea de 20 spre 21 iulie a fost repetată atât de des încât a supraviețuit regimului care a inventat-o. Problema e că regimul însuși știa că nu e adevărată, și o știa în scris. Linda von Keyserlingk-Rehbein a aplicat metoda analizei de rețea exact pe rezultatele anchetei naziste, într-o teză de doctorat de peste 700 de pagini apărută în 2018 în seria de analize a Memorialului Rezistenței Germane. Rezultatul numeric e limpede: regimul a clasificat 132 de persoane drept participanți la 20 iulie 1944 și a stabilit 650 de contacte între ele. Comisia specială a Gestapoului a crescut, pentru asta, până la 400 de angajați.
A doua afirmație a regimului, aceea că în miezul conspirației ar fi fost mai ales militari, e contrazisă și ea de propriile rezultate ale anchetei. Printre actorii cel mai puternic conectați din centrul rețelei se numărau doar trei militari de carieră activi: Stauffenberg, Olbricht și Mertz von Quirnheim. Restul centrului era civil: Leuschner și Leber dinspre sindicate, Goerdeler, Hassell și Popitz dinspre conservatori, iar din cercul de la Kreisau, Moltke și Adam von Trott zu Solz. Ludwig Beck, care din 1938 nu mai era militar activ, ținea firele în mână din nucleu.
Rețeaua a avut și un succes care se trece ușor cu vederea: nu a fost descoperită de Gestapo până în iulie 1944, deși fusese construită de-a lungul anilor, sub supraveghere și cu riscul permanent al denunțului. „Mica clică” nu e, prin urmare, o eroare de informare, ci o decizie de comunicare: regimul a ținut la ea până la finalul războiului, deși anchetatorii lui scriseseră altceva în rapoarte.
Cum s-a schimbat verdictul istoricilor despre 20 iulie 1944?
Istoria cercetării despre 20 iulie 1944 e, în bună parte, istoria unei reabilitări disputate. Imediat după război, verdictul lui Hitler mai funcționa: participanții fuseseră excluși din Wehrmacht și, după întemeierea Republicii Federale, nu au fost la început reabilitați oficial, notează Bundesarchiv. Cât de scindată era societatea, o arată un sondaj: Elisabeth Noelle și Erich Peter Neumann constatau în 1954 că „aproape jumătate din toți oamenii care pot discuta despre 20 iulie au spus despre conspiratori numai lucruri defavorabile, mai ales că e vorba de trădare”, iar conspiratorilor li se mai reproșa lașitatea și, ocazional, egoismul.
Cotitura a venit din sala de judecată. Procurorul general de la Braunschweig, Fritz Bauer, social-democrat și evreu trecut prin lagăr, l-a trimis în judecată în martie 1952 pe fostul maior Otto Ernst Remer, care îi defăimase public pe conspiratori drept trădători plătiți din străinătate. Procesul a durat o săptămână și a devenit, în formularea istoricului Norbert Frei, un act normativ care a creat fundamentele ancorării lui 20 iulie în conștiința istorică a Republicii Federale. Instanța a reținut că oamenii de la 20 iulie „în chip aproape complet unanim nu au fost trădători de patrie” și că au acționat „din fierbinte dragoste de patrie”. Remer a primit trei luni de închisoare și a fugit în străinătate.
În 1960, Hans Rothfels scria că numai o concepție deformatoare a istoriei mai poate îndrăzni să vorbească despre „o mică clică de ofițeri ambițioși”, cum făcuse Hitler în seara acelei zile și cum preluaseră de la el și Aliații. Din a doua jumătate a anilor șaizeci, pendulul s-a mișcat în sens opus: istorici precum Hans Mommsen s-au ocupat critic de conținutul democratic al planurilor conservatoare de reordonare. Studiul Bundestagului formulează și riscul acestei corecturi: din rezistenți au fost făcuți, retroactiv, antidemocrați și imperialiști.
Lucrarea de referință a rămas „Widerstand, Staatsstreich, Attentat” a lui Peter Hoffmann, apărută la München în 1969. Heinemann observa în 2020 că ultima lucrare standard cuprinzătoare are cincizeci de ani și că nici a 75-a aniversare nu a determinat pe nimeni să pună pe masă o operă de aceeași amploare.
Anul 2019 a adus două dispute care arată unde se află astăzi discuția. În Germania, biografia lui Stauffenberg scrisă de Thomas Karlauf a stârnit spiritele cu teza potrivit căreia acțiunea lui a fost motivată de „ideologia faptei”, răspândită în cercul poetului Stefan George, și de considerații militare de oportunitate; cartea a fost respinsă în recenzii de Johannes Tuchel, în „Die Welt”, și de Jens Jessen, în „Die Zeit”, în martie 2019. Pe plan internațional a atras atenția reproșul lui Matthew Olex-Szczytowski, publicat în revista „War in History”, potrivit căruia Stauffenberg ar fi venit deja în 1939, în Polonia, în contact cu crime de război ale Wehrmachtului. Heinemann observă că ambele dezbateri s-au învârtit în jurul evaluării morale retrospective a persoanelor implicate, ca și cum rezistența ar fi fost cercetată până la capăt.
Cum știm ce știm despre ziua de 20 iulie 1944?
Rapoartele Kaltenbrunner rămân una dintre sursele centrale pentru rezistența național-conservatoare, și tocmai de aceea au nevoie de critică de izvor, cum a arătat Arnim Ramm în 2003: ele sunt scrise de o instituție care avea și ea ceva de ascuns. Tot pe filiera prigonitorilor ajung la noi și proclamațiile conspiratorilor, reconstituite din dosarele comisiei speciale.
Dosarele de personal sunt sursa care a produs cea mai mare noutate a ultimilor ani. Fișele de cadre ale ofițerilor, păstrate la Freiburg în fondul Pers 6, au permis identificarea celor trei ofițeri care au înăbușit lovitura și corectarea datei la care Stauffenberg a devenit colonel, pe care Hoffmann o putuse doar aproxima. Sunt documente administrative banale, scrise fără gând la istorie, și exact de aceea foarte utile.
Mărturiile de martor au fost strânse la douăzeci sau treizeci de ani de la fapte, iar pe ele se sprijină cronologia minut cu minut; ele sunt memorie, nu document. Expertiza tehnică e, în schimb, neobișnuit de bogată: raportul expertului în explozivi, radiografiile răniților și cernerea molozului, care a dus la găsirea a două resorturi de focos și a unei fălci de clește.
Analiza de rețea, în fine, e o metodă împrumutată din științele sociale și aplicată pe dosare de poliție; ea nu produce fapte noi, dar permite măsurarea centralității unei persoane în loc să o afirme. Limita onestă a tuturor acestor surse o formulează recenzentul Christoph Studt: la o acțiune conspirativă, fiecare participant știe doar atât cât trebuie să știe, iar cât mai puține informații sunt încredințate hârtiei.
Ce știm sigur și ce rămâne deschis
După optzeci și doi de ani, o listă cinstită arată așa.
- Sigur: pe 20 iulie 1944, în baraca de ședințe de la „Wolfschanze”, lângă Rastenburg, a explodat o încărcătură adusă de colonelul Claus Schenk Graf von Stauffenberg. Hitler a supraviețuit cu rănire ușoară, patru dintre cei prezenți au murit și nouă au fost răniți grav.
- Sigur: autorul a fost identificat obiectiv încă în prima săptămână, pe mărturia șoferului și pe urmele găsite la locul faptei.
- Sigur: al doilea pachet de 975 de grame de exploziv a fost găsit pe drumul spre aerodrom, iar expertul comisiei a stabilit că, folosite amândouă, nimeni din încăpere nu ar fi scăpat.
- Sigur: explozivul era de fabricație germană, iar la Berlin lovitura a fost declanșată cu întârziere, nu a cuprins stațiile de radio și s-a prăbușit în aproximativ opt ore.
- Sigur: au urmat peste 55 de procese și peste o sută de condamnări la moarte; 89 de oameni au fost uciși la Plötzensee între 8 august 1944 și 9 aprilie 1945.
- Deschis: minutul exact al exploziei. Majoritatea literaturii dă ora 12.42; raportul comisiei speciale scrie „în jurul orei 12.50”.
- Deschis: dacă focosul folosit era cel de 30 de minute sau unul de 10 minute; anchetatorii nu au putut stabili întârzierea din resturi.
- Deschis: de ce anume a rămas al doilea pachet pe masă. Explicația prin întreruperea plutonierului Vogel e cea mai bine argumentată, dar e o deducție, nu un document.
- Deschis: o istorie completă și critică a evenimentelor zilei, pe care Heinemann o numea în 2020 un deziderat real al cercetării.
Mai există o întrebare care nu se rezolvă în arhivă: dacă reușita atentatului ar fi schimbat sfârșitul războiului. Hoffmann răspunde fără consolări. Göring sau Himmler puteau strica totul dacă nu erau uciși simultan, ceea ce nu era realizabil; iar chiar dacă preluarea puterii ar fi reușit, războiul era pierdut. „Stauffenberg a acționat, așadar, cu conștiința că poate se jertfește pentru un gest, dar și cu speranța că, într-un fel sau altul, scurtează războiul și reduce astfel moartea și distrugerea”, scrie Hoffmann.
Ce se întâmpla în România în vara anului 1944?
La șaisprezece zile după explozie, în același cartier general din Prusia Orientală, a ajuns mareșalul Ion Antonescu. Întrevederea de la Rastenburg din 5 august 1944 a fost ultima întâlnire la nivel înalt dintre Hitler și conducătorul României. Istoricul Ottmar Trașcă, de la Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române, arată pe baza arhivelor germane că discuția s-a încheiat fără clarificarea pe care Berlinul o spera. Și totuși, Hitler și colaboratorii lui apropiați au rămas convinși că reușiseră să îl păstreze aliat.
Convingerea a durat până la 23 august. Un raport al serviciului de informații militare german, datat chiar 5 august 1944, suna astfel: „Ca și mai înainte, instrumentele puterii politice se află exclusiv în mâinile mareșalului și ale armatei române. Opoziția nu e sprijinită de nicio mișcare dispusă să lupte și capabilă să ia puterea de la mareșal.” Avertismente au existat, dar ministrul plenipotențiar la București, Manfred von Killinger, a calificat informațiile drept „zvonuri răuvoitoare” și a răspuns, pe 16 august, că situația e sub control: „Nu trebuie să ne pierdem calmul.”
Comparația trebuie făcută cu grijă, fiindcă nu sunt evenimente de același fel: pe 20 iulie un grup de ofițeri a încercat să preia puterea executivă din interiorul aparatului militar, cu un dictator care supraviețuise, iar pe 23 august șeful statului a destituit, legal, prim-ministrul. Profesorul Ioan Scurtu amintește cronologia: pe 20 august, trupele sovietice au spart frontul româno-german pe aliniamentul Iași-Chișinău; pe 23 august, regele l-a destituit pe mareșal, s-a format guvernul generalului Constantin Sănătescu, iar actul a fost anunțat prin Proclamația regală transmisă la radio în aceeași seară.
Partea cea mai instructivă e ce a făcut Germania. Generalul-locotenent Alfred Gerstenberg considera că lovitura era opera unui grup mic, condus de rege, fără sprijinul populației și al armatei, iar Hitler a optat pentru soluția lui și a ordonat, în noaptea de 23 spre 24 august, înăbușirea puciului și ocuparea capitalei. Generalul Erik Hansen a insistat pe la ora 3, printr-o radiogramă către generalul-colonel Alfred Jodl, împotriva planului; potrivit mărturiei lui, Jodl „a ascultat explicațiile mele în silență”. La ora 5, Keitel a reconfirmat decizia, iar Gerstenberg a atacat la 7.30. Atacul a fost oprit în nordul capitalei de trupele generalului Iosif Teodorescu; la 11.30, Gerstenberg raporta că „rezistența e foarte puternică și nu putem intra în oraș”. Bombardamentul Luftwaffe asupra a 150 de puncte din capitală a oferit autorităților române un pretext pentru declararea războiului împotriva Reichului, pe 25 august 1944.
Două detalii pun față în față cele două zile mai bine decât orice comentariu. La Berlin, conspiratorii nu au pus mâna pe stațiile de radio, iar telegrama lor sosea în garnizoane odată cu buletinul radio care o dezmințea. La București, proclamația a fost citită la radio în aceeași seară, iar armata a executat fără ezitare ordinul de încetare a focului. Diferența nu e de curaj, e de control asupra celor câteva lucruri care decid o lovitură de stat.
Și aici se cuvine spus ceva ce nu convine niciunei tabere: o lovitură de stat reușită nu e același lucru cu o lovitură de stat care obține ce a vrut. Ioan Scurtu arată că ieșirea României din război a fost un act unilateral, că nu exista niciun armistițiu și că țara s-a aflat formal în stare de război cu Națiunile Unite până la 12 septembrie 1944; și că foarte mulți ostași români, după unele cifre circa 160.000, au fost luați prizonieri de sovietici.
Oamenii de la 20 iulie voiau să oprească războiul și crimele și să restabilească statul de drept. Ce ar fi obținut efectiv, dacă bomba ar fi făcut ce trebuia să facă, nu se poate deduce din documente. Ce se poate spune, pe documente, e că în vara aceea două încercări de ieșire din război au fost judecate la fel de prost de Berlin: una a fost numită „o mică clică”, deși ancheta proprie număra 132 de nume, iar cealaltă „zvonuri răuvoitoare”, cu o săptămână înainte să se întâmple.
Surse
- Winfried Heinemann, „Das Ende des Staatsstreichs. Die Niederschlagung des 20. Juli 1944 im Bendlerblock”, Vierteljahrshefte für Zeitgeschichte 68 (2020), nr. 1, p. 1-24 (ISSN 0042-5702), DOI 10.1515/vfzg-2020-0001, https://www.ifz-muenchen.de/heftarchiv/2020_1_1_heinemann.pdf
- Peter Hoffmann, „Warum misslang das Attentat vom 20. Juli 1944?”, Vierteljahrshefte für Zeitgeschichte 32 (1984), nr. 3, p. 441-462 (ISSN 0042-5702), https://www.ifz-muenchen.de/heftarchiv/1984_3_4_hoffmann.pdf
- Ottmar Trașcă, „The Third Reich and the Act of 23 August 1944”, Transylvanian Review, vol. XXXIII, nr. 3 (toamna 2024), Centrul de Studii Transilvane, Academia Română, https://centruldestudiitransilvane.ro/wp-content/uploads/2024/11/TR_3_2024_Trasca.pdf
- Hans Rothfels, „20. Juli 1944”, însoțit de documente publicate pentru prima dată: raportul comisiei speciale 20.7.1944 din 26 iulie 1944, telegramele din Bendlerstrasse, proclamațiile pregătite și discursul radiofonic al lui Hitler, în Aus Politik und Zeitgeschichte B 29/60, 20 iulie 1960, https://www.bpb.de/system/files/apuz_files/1960-29/APuZ_1960_29.pdf
- Christoph Studt (Universitatea din Bonn), recenzie la Linda von Keyserlingk-Rehbein, „Nur eine «ganz kleine Clique»? Die NS-Ermittlungen über das Netzwerk vom 20. Juli 1944”, Lukas Verlag, Berlin 2018, 707 p., în sehepunkte 19 (2019), nr. 10, https://www.sehepunkte.de/2019/10/31650.html
- Deutscher Bundestag, Wissenschaftliche Dienste, „Erbe und Rezeption des 20. Juli 1944”, studiu pentru a 60-a aniversare, 2004, https://www.bundestag.de/resource/blob/514254/7d44c366b8b2c0ff7557c13b5f10afba/Erbe-und-Rezeption-des-20-Juli-1944-data.pdf
- Gedenkstätte Deutscher Widerstand, Berlin, temele 8-11 ale expoziției permanente: drumurile spre 20 iulie 1944, Stauffenberg și atentatul, scopurile loviturii, desfășurarea loviturii, https://www.gdw-berlin.de/en/recess/topics/11-the-attempted-coup-of-july-20-1944
- Gedenkstätte Plötzensee, Berlin, „20 iulie 1944”: procesele la Tribunalul Popular și execuțiile din închisoarea Plötzensee, https://www.gedenkstaette-ploetzensee.de/en/executions-in-ploetzensee-prison/july-20-1944
- Bundesarchiv, galerie istorică „Eine gewissenlose Clique frontfremder Parteiführer. Der 20. Juli 1944”, cu documente din fondurile NS 6, RH 7 și fișele de personal, https://www.bundesarchiv.de/themen-entdecken/online-entdecken/geschichtsgalerien/eine-gewissenlose-clique-frontfremder-parteifuehrer-der-20-juli-1944/
- Bundesarchiv, „Attentat auf Adolf Hitler”, documente de istorie contemporană și ghid de cercetare, https://www.bundesarchiv.de/themen-entdecken/online-entdecken/dokumente-zur-zeitgeschichte/attentat-auf-adolf-hitler/
- Dieter Pohl, „Zwanzigster Juli 1944. Attentat Stauffenbergs auf Hitler”, în nsdoku.lexikon, editat de NS-Dokumentationszentrum München, https://www.nsdoku.de/lexikon/artikel/zwanzigster-juli-1944-attentat-stauffenbergs-922
- Burkhard Asmuss, „Das Attentat auf Adolf Hitler vom 20. Juli 1944”, LeMO, Deutsches Historisches Museum, Berlin, https://www.dhm.de/lemo/kapitel/der-zweite-weltkrieg/widerstand-im-zweiten-weltkrieg/attentat-vom-20-juli.html
- Stiftung 20. Juli 1944 și Gedenkstätte Deutscher Widerstand, „Was das NS-Regime über den 20. Juli wusste”: analiza de rețea a anchetei naziste, https://stiftung-20-juli-1944.de/widerstand/das-netzwerk
- Gedenkstätte Deutscher Widerstand, expoziția „Unsere wahre Identität sollte vernichtet werden. Die nach dem 20. Juli 1944 nach Bad Sachsa verschleppten Kinder”, https://www.gdw-berlin.de/en/offers/exhibitions/exhibition/view-aus/102-unsere-wahre-identitaet-sollte-vernichtet-werden-die-nach-dem-20-juli-1944-nach-bad-sachsa-verschleppten-kinder
- „Schmundt, Rudolf”, în Neue Deutsche Biographie, vol. 23 (2007), Deutsche Biographie, Bayerische Akademie der Wissenschaften, https://www.deutsche-biographie.de/sfz114258.html
- Ioan Scurtu, „Un act istoric controversat: 23 august 1944”, studiu publicat de autor, https://ioanscurtu.ro/un-act-istoric-controversat-23-august-1944/
✓ Ce știm sigur
- Data, locul și ora aproximativă a exploziei: baraca de ședințe de la „Wolfschanze”, lângă Rastenburg, 20 iulie 1944.
- Autorul: colonelul Claus Schenk Graf von Stauffenberg, identificat de anchetă în prima săptămână.
- Bilanțul: patru morți și nouă răniți grav; Hitler a supraviețuit cu rănire ușoară.
- Al doilea pachet de 975 de grame de exploziv, găsit pe drumul spre aerodrom, cu focos de 30 de minute intact.
- Explozivul era „Plastit W”, de fabricație germană; englezești erau doar focoasele și încărcăturile de tetril.
- Cronologia prăbușirii loviturii la Berlin, între declanșarea „Walküre” spre ora 16 și execuțiile din curtea Bendlerblock spre miezul nopții.
- Cifrele represiunii: peste 55 de procese, peste o sută de condamnări la moarte, 89 de uciși la Plötzensee, până la două sute de copii duși la Bad Sachsa.
- Rezultatele anchetei naziste: 132 de persoane clasificate drept participanți și 650 de contacte stabilite între ele.
? Ce rămâne neclar
- Minutul exact al exploziei: 12.42 în majoritatea literaturii, „în jurul orei 12.50” în raportul comisiei speciale din 26 iulie 1944.
- Dacă focosul folosit era cel de 30 de minute sau unul de 10 minute; anchetatorii nu au putut stabili întârzierea din resturile găsite.
- De ce anume a rămas al doilea pachet de exploziv pe masă; explicația prin întreruperea plutonierului Vogel e o deducție, nu un document.
- Dacă servieta a fost mutată după plecarea lui Stauffenberg; gestul nu poate fi exclus, dar anchetatorii nu au găsit motive să îl presupună.
- O istorie completă și critică a evenimentelor zilei, folosind toate izvoarele accesibile azi, pe care Winfried Heinemann o numea în 2020 un deziderat al cercetării.
Contextul românesc
La șaisprezece zile după explozie, pe 5 august 1944, mareșalul Ion Antonescu a ajuns în același cartier general de la Rastenburg, pentru ultima lui întrevedere cu Hitler. Istoricul Ottmar Trașcă, de la Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române, arată pe arhivele germane că discuția s-a încheiat fără răspunsul limpede pe care Berlinul îl aștepta, dar că germanii au plecat convinși că România rămâne aliată. Pe 23 august 1944, la București, o lovitură de stat a reușit exact acolo unde cea de la 20 iulie eșuase: la radio și în ordinele date armatei. Riposta germană ordonată de Hitler a fost oprită în nordul capitalei pe 24 august.
Întrebări frecvente
Câți oameni au murit în atentatul din 20 iulie 1944?
Patru. Raportul comisiei speciale a Gestapoului din 26 iulie 1944 îi dă pe generalul Korten, colonelul Brandt și stenograful Berger drept morți de pe urma rănilor, iar generalul-locotenent Schmundt a murit mai târziu, în spitalul militar Carlshof de lângă Rastenburg. Alți nouă participanți au fost răniți grav.
Cât exploziv a folosit Stauffenberg la Wolfsschanze?
Un singur pachet de aproximativ 975 de grame de „Plastit W”. Al doilea pachet, de aceeași mărime, a fost aruncat din mașină de locotenentul Werner von Haeften și găsit pe drumul spre aerodrom. Expertul comisiei a stabilit că, folosite amândouă, nimeni din încăpere nu ar fi scăpat cu viață.
Explozivul de la atentatul împotriva lui Hitler era englezesc?
Nu. Propaganda lui Goebbels a susținut asta, iar Roland Freisler a repetat-o în proces, dar ancheta regimului a arătat că materialul era produs în Germania, la uzina Reinsdorf a concernului WASAG, în primăvara anului 1944. Englezești erau doar focoasele chimico-mecanice și încărcăturile de tetril.
Cine a oprit lovitura de stat din Bendlerblock?
Nu Gestapoul și nu batalionul de gardă al maiorului Remer, care a ajuns în curte abia spre miezul nopții. Winfried Heinemann a arătat în 2020, pe dosarele de personal din arhiva militară de la Freiburg, că grupul de ofițeri înarmați a fost adunat de locotenent-colonelul Franz Herber, din propriul birou al generalului Olbricht.
Câți oameni au fost condamnați la moarte după 20 iulie 1944?
Peste o sută, în mai mult de 55 de procese la Tribunalul Popular, potrivit memorialului Plötzensee. În închisoarea Plötzensee au fost uciși 89 de oameni din cercurile lui 20 iulie, între 8 august 1944 și 9 aprilie 1945. Centrul de Documentare de la München dă 700 de arestări și 110 execuții până la finalul războiului.
Ce era, de fapt, planul „Walküre”?
Un plan oficial de mobilizare al armatei de rezervă, pregătit pentru revolte ale muncitorilor forțați sau tulburări interne. Henning von Tresckow și Claus von Stauffenberg l-au modificat din 1943, ca să îl folosească pentru răsturnarea regimului. Varianta revizuită de Stauffenberg e datată 31 iulie 1943 și se păstrează la Bundesarchiv.
Ce legătură are 20 iulie 1944 cu România?
Pe 5 august 1944, la Rastenburg, mareșalul Ion Antonescu a avut ultima întrevedere cu Hitler, la șaisprezece zile după explozie. Ottmar Trașcă arată că discuția s-a încheiat fără răspunsul limpede pe care Berlinul îl aștepta, dar germanii au plecat convinși că România rămâne aliată, convingere ținută până la 23 august.
Povestea întreagă a lui Dracula, pe izvoare
Cartea urmărește drumul de la Vlad Țepeș, domnul din documente, la contele din roman, cu izvoarele puse cap la cap. O primești întreagă, în PDF, dacă te abonezi la scrisoarea de sâmbătă, sau o cumperi de pe Amazon.
Linkul către Amazon este link de afiliat: dacă cumperi prin el, Historix primește un comision mic, fără niciun cost în plus pentru tine.
Ți-a plăcut? Primește ce e mai bun, o dată pe săptămână
Sâmbătă dimineața trimitem ce s-a publicat pe Historix, cu un rând despre ce merită citit. Fără reclame și fără senzaționalism. Vezi ce conține scrisoarea.
Laurențiu Dicu
Fondator, editor, pasionat de istorie
Vezi pagina autorului →


