Cum se face o canonizare în Biserica Ortodoxă Română: cazul Arsenie Boca

Un dosar de canonizare nu începe la Sfântul Sinod și nu se încheie cu un vot. Pornește într-o eparhie, trece prin sinodul mitropolitan și prin Subcomisia sinodală pentru canonizarea sfinților români, iar la capăt se citește un tomos în biserică. Capitolul arată cum se face o canonizare în Biserica Ortodoxă Română, pe hotărâri cu număr și dată, cu dosarul părintelui Arsenie Boca drept exemplu.

Cine are dreptul să canonizeze un sfânt în România?

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, singur, fără aprobarea nimănui din afară. Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române îi dă la articolul 14, litera d, atribuția de a hotărî „în privința canonizării sfinților” și de a emite „tomosul de proclamare a canonizării”, iar pagina oficială a Patriarhiei Române, care enumeră atribuțiile Sinodului, o scrie în aceeași formă: „aprobă canonizarea sfinţilor şi emite tomosul sinodal de canonizare”.

Dreptul acesta vine din autocefalie. Preotul profesor Cosmin Panțuru, într-un studiu din Altarul Banatului, numărul 7-9 din 2020, reia argumentul canonistului Liviu Stan din studiul „Despre autocefalie”, apărut în revista Ortodoxia, numărul 3 din 1956: prin autocefalie o Biserică dobândește „calitatea și dreptul de a transmite prin sine însăși întreaga moștenire a Sfinților Apostoli”, adică deplina succesiune apostolică. Temeiul canonic cel mai vechi al autocefaliei este canonul 34 apostolic, care cere ca episcopii fiecărui neam să îl socotească pe cel dintâi dintre ei drept căpetenie și să nu facă nimic important fără părerea lui, dar nici el ceva fără părerea tuturor.

Are Patriarhia Ecumenică un drept universal de a canoniza?

Aici se desparte cercetarea. În februarie 1931, o comisie sinodală a Patriarhiei Ecumenice alcătuită din șapte mitropoliți, sub președinția mitropolitului Calinic de Cyzic, a dat un raport cu șase norme generale pentru recunoașterea sfinților. Prima spune că verificarea se face de un sinod alcătuit din toți mitropoliții, arhiepiscopii și episcopii Bisericii respective, deci de Sinodul deplin al Bisericii autocefale. Raportul a fost tipărit în revista Patriarhiei Ecumenice, Ορθοδοξία, numărul 6 din 1931, paginile 281-282, și tradus în englezește în același an de Paul Peeters, în The Christian East, numărul 12.

Canonistul Răzvan Perșa, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, arată însă că, începând din 1955, procedura s-a centralizat în mâinile patriarhului ecumenic, iar unii teologi greci au susținut ideea unei prerogative universale a Patriarhiei Ecumenice de a canoniza sfinți pentru toate Bisericile autocefale. În Biserica Ortodoxă a Greciei dosarul pleacă de la episcopul locului, trece prin Sfântul Sinod al Bisericii Greciei și ajunge la Patriarhia Ecumenică, instanța finală de proclamare. Rezultatul se măsoară: de la autocefalia din 1833 până astăzi, Sinodul Bisericii Greciei a făcut o singură canonizare proprie, aceea a Sfântului Grigorie al V-lea, patriarhul Constantinopolului, proclamată la 8 octombrie 1921. Biserica Ortodoxă Română a mers pe celălalt drum și a canonizat prin Sinodul său, începând cu anul 1955.

Canonizarea face un sfânt sau doar îl recunoaște?

Îl recunoaște. Concluzia studiului lui Perșa din 2023, întins pe 68 de pagini în revista Altarul Reîntregirii, este scrisă fără ocolișuri: „în tradiția Bisericii Ortodoxe nu se poate vorbi despre crearea unor sfinți sau facerea unor sfinți, ci doar de recunoașterea și proclamarea sfințeniei lor”. Cele două acte, adaugă el, „nu sunt acte administrative, ci acte de responsabilitate eclesială totală”, atât a credincioșilor, cât și a clerului.

Deosebirea nu este una de vocabular. Bizantinii foloseau pentru acest act termenul ἀνακήρυξις, proclamare, iar nu un termen care să însemne facere. Dacă Biserica proclamă ceva ce socotește deja dat, atunci întârzierile, retrimiterile și examinările repetate nu sunt piedici birocratice, ci chiar forma în care se exprimă răspunderea aceea. Perșa scrie limpede ce scop au criteriile: exprimarea responsabilității sinodale, „iar nu impunerea unei juridicizări excesive în viața Bisericii”.

Cum se face o canonizare, pas cu pas: drumul dosarului

Cum se face o canonizare se poate citi, pas cu pas, într-o hotărâre cu număr. Prin hotărârea Sfântului Sinod nr. 5085 din 19 decembrie 2002 s-a adoptat „Metodologia de examinare și cercetare în vederea canonizării sfinților”, redactată în cinci puncte. Ea stabilește de unde pornește dosarul, prin câte mâini trece și cine semnează la capăt.

Drumul hârtiilor

Propunerea trebuie întâi însușită de o eparhie, care o dă în cercetare și examinare unor „organisme eparhiale și persoane competente (profesori, cercetători, istorici, canoniști)”. Eparhia întocmește și proiectele slujbelor și un referat-sinteză cu motivele argumentate, iar rezultatele studiilor „vor fi publicate în presa eparhială și în alte reviste bisericești”. De acolo dosarul merge la Cancelaria Sfântului Sinod, care, cu aprobarea Patriarhului, îl trimite Sinodului mitropolitan. Statutul dă sinodului mitropolitan, la articolul 113, alineatul 3, atribuția de a analiza și aviza solicitările venite de la eparhiile sufragane privind canonizarea de sfinți, împreună cu proiectele de texte liturgice și icoane. Dosarul însușit de sinodul mitropolitan se întoarce la Cancelarie, care îl trimite Subcomisiei sinodale pentru canonizarea sfinților români, pentru studiere și aviz final, iar referatul acesteia ajunge în plenul Sfântului Sinod, care hotărăște.

Metodologia prevede și întoarcerea. Dacă sinodul mitropolitan, Subcomisia sinodală sau plenul constată că dosarul trebuie completat, el se restituie cu recomandări eparhiei care a făcut propunerea, după care drumul se reia de la capăt. Exact asta s-a întâmplat și în dosarul de la Sibiu: propunerea pentru părintele Arsenie Boca, înaintată în 2019 de Mitropolia Ardealului, a fost retrimisă o dată spre reanalizare, cum s-a arătat în capitolele anterioare ale dosarului.

Ce cuprinde dosarul

Lista actelor pregătitoare a fost sintetizată de preotul profesor Liviu Stan în studiul său din revista Ortodoxia, numărul 2 din 1950, la pagina 303, și de atunci a rămas scheletul procedurii: instituirea unei comisii de studii și investigație; întocmirea și prezentarea raportului către Sfântul Sinod; aprobarea raportului de către Sinod; hotărârea de a proceda la canonizarea solemnă; întocmirea vieții și a slujbei sau a canonului, cu aprobarea Sinodului; întocmirea icoanei; fixarea tipicului pentru canonizarea solemnă; și întocmirea unui act sinodal de canonizare.

Ce s-a adăugat în vremea noastră sunt birourile care răspund pentru fiecare piesă. Prin decizia sinodală nr. 6370 din 29 octombrie 2010 s-a stabilit ca în metodologie să intre și obligativitatea aprobării icoanelor de către Comisia de Pictură a Patriarhiei Române, înainte de prezentarea lor către Sfântul Sinod. Textele liturgice trec, la rândul lor, prin Departamentul Carte de Cult. Un dosar nu este, prin urmare, o pledoarie: este un pachet de documente în care fiecare bucată are un avizator cu nume.

Cât durează o canonizare?

De la zece luni până la niciodată. Cele patru exemple de mai jos sunt luate din acte și arată toată plaja.

• 1931, propunerile ardelene. La 20 ianuarie 1931, în Consistoriul plenar mitropolitan convocat de mitropolitul Nicolae Bălan, istoricul Ioan Lupaș a cerut canonizarea preoților și mirenilor care au apărat ortodoxia în veacul al XVIII-lea. În ședința a 7-a a Sfântului Sinod, din 29 octombrie 1931, propunerile au fost analizate, dar procesul s-a sistat, iar în perioada interbelică nu a urmat nicio canonizare.
• 1950-1955, aproape cinci ani. Pornit în ședința sinodală din 28 februarie 1950, pe temeiul nr. 3622/950, procesul s-a încheiat în ședința solemnă de la 10 octombrie 1955.
• Arsenie Boca, cinci ani și jumătate. Propunerea a plecat din Mitropolia Ardealului în 2019, hotărârea Sfântului Sinod a venit în ședințele de lucru din 11-12 iulie 2024, iar proclamarea în anul următor.
• Cele 16 femei cu viață sfântă, vreo zece luni. Începerea demersurilor a fost aprobată în ședința de primăvară a Sinodului din 2025, canonizarea a fost hotărâtă la 1 iulie 2025, iar proclamarea generală s-a făcut la Catedrala Patriarhală din București la 6 februarie 2026.

Durata nu măsoară, deci, cât de bun este un dosar. Măsoară cât a mai rămas de verificat în el, iar uneori măsoară și vremurile: canonizările din 1950 au fost proclamate în 1955, în plin regim stalinist, și tocmai de aceea au durat.

Ce criterii a cerut Sfântul Sinod pentru mărturisitorii din închisori?

Opt, scrise într-o singură hotărâre. Prin hotărârea sinodală nr. 78, adoptată în ședința din 25 februarie 2021 și emisă cu numărul 78 din 7 iulie 2021, Sfântul Sinod a propus ca, la împlinirea a 100 de ani de patriarhat, „să fie canonizate 12 persoane cu viață sfântă și dreaptă credință, câte 2 persoane pentru fiecare mare provincie istorică, inclusiv Basarabia”. În același act stau și condițiile cerute.

• să fi fost mărturisitori și mari duhovnici misionari cu viață sfântă;
• să nu fi avut apartenență la partide, grupări sau mișcări politice;
• să își fi desfășurat misiunea în timpul prigoanei comuniste;
• să le fie atestată dreapta credință;
• să fi fost în deplină ascultare față de Biserică;
• să fi avut o viață sfântă;
• să existe o cinstire și o evlavie adusă de credincioși, adică memoria vie;
• să nu fi fost sancționați disciplinar bisericesc.

Cei doisprezece propuși au fost, pe provincii: arhimandritul Sofian Boghiu și preotul Dumitru Stăniloae pentru Muntenia; ieroschimonahul Paisie Olaru și arhimandritul Cleopa Ilie pentru Moldova; arhimandriții Dometie Manolache și Serafim Popescu pentru Transilvania; arhimandritul Gherasim Iscu și protosinghelul Visarion Toia pentru Oltenia; protosinghelul Calistrat Bobu și preotul Ilarion Felea pentru Banat; preotul Alexandru Baltaga și protopopul Gheorghe Ivanov pentru Basarabia. Lista aceasta nu îl cuprinde pe Arsenie Boca, fiindcă dosarul lui venise pe drumul lui propriu, de la Sibiu, cu doi ani mai înainte. Hotărârea din 11-12 iulie 2024 a privit, în cele din urmă, 16 cuvioși și mărturisitori, iar el a fost între ei.

Lista s-a mișcat pe drum, și felul în care s-a mișcat spune ceva despre criterii. Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sălajului, în ședința din 24 martie 2021, a propus încă două nume: părintele Liviu Galaction Munteanu și părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia. Prin hotărârea sinodală nr. 4081 din 23 iulie 2021, Sinodul l-a adăugat pe primul și a respins propunerea pentru Nicolae Steinhardt, pe motivul că viitoarele canonizări din 2025 se refereau la „preoții mărturisitori și marii duhovnici misionari români”, iar Steinhardt era monah, nu preot. Prin hotărârea nr. 11.448 din 17 decembrie 2021 s-a constatat că toate sinoadele mitropolitane respectaseră calendarul pentru cele 13 persoane, cu o excepție: pentru protopopul Gheorghe Ivanov s-a cerut o perioadă mai lungă de cercetare, iar în ședința din 25-26 octombrie 2023 Sinodul a aprobat, în locul lui, începerea demersurilor pentru protosinghelul Iraclie Flocea, născut la 11 mai 1893 și mutat la Domnul la 16 august 1964.

Perșa observă și o schimbare de sens a procedurii. Metodologia din 2002 pornea de la eparhie spre mitropolie și apoi spre întreaga Biserică; metodologia pusă în lucrare în 2021 pornește de la Sfântul Sinod spre mitropolii și eparhii, iar de acolo urcă din nou. Observația este a cercetătorului, nu o schimbare anunțată de Sinod ca atare.

De ce nu se canonizează cineva pentru merite naționale?

Pentru că sfințenia nu are o variantă civilă. Argumentul a fost formulat în 1942, în revista Candela de la Cernăuți, de N. Popescu-Prahova, într-un studiu de 68 de pagini despre canonizarea în Biserica Ortodoxă. Autorul pornea chiar de la propunerile adunărilor eparhiale ardelene din deceniul anterior, deci era de partea canonizărilor, și tocmai de aceea a ținut să despartă temeiurile.

A admite o astfel de canonizare ar însemna să recunoaștem că, alături de sfințenia în sensul tradițional și universal al cuvântului, ar putea să mai existe și o sfințenie «laică» […] Nu există, însă, o sfințenie «laică».

N. Popescu-Prahova, Candela, 1942

El mergea mai departe și arăta urmarea practică: odată început, procesul nu s-ar opri la câteva figuri proeminente din istoria națională, ci ar trece și asupra altor suverani politici. În sprijin dădea două exemple din vremea lui, și anume că unii istorici îl numeau impropriu sfânt pe Ștefan cel Mare, iar alții dădeau același epitet regelui Carol I. Istoria i-a răspuns pe jumătate: Ștefan cel Mare a fost canonizat în 1992, dar pe temeiuri bisericești, iar nu pentru merite naționale, în vreme ce Carol I nu a fost propus niciodată.

Că presiunea de care se temea nu era închipuită se vede din altă parte. Istoricul Adrian Nicolae Petcu a arătat, într-un studiu din revista Tabor, numărul 12 din 2023, că în timpul guvernării național-legionare din 1940-1941 a existat o presiune reală asupra patriarhului Nicodim din partea legionarilor, pentru canonizarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Nu s-a întâmplat. Entuziasmul unei mulțimi și greutatea unui guvern nu figurează în nicio metodologie.

Ce cere un canonist de la un dosar din perioada comunistă?

Treisprezece verificări, pe care Perșa le enumeră la finalul studiului din 2023, ca propuneri pentru dosarele viitoare, nu ca norme în vigoare. Ele arată, mai bine decât orice altceva, cât de greu este un dosar pentru veacul al XX-lea.

• obiectivitate academică în studierea arhivelor statului și ale Bisericii;
• atitudinea și convingerile politice din perioada dictaturilor interbelice;
• apartenența sau neapartenența la mișcarea legionară și la ideologiile naziste între 1938 și 1945;
• eventualele convingeri antisemite până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial;
• apartenența la partide sau grupări politice între 1945 și 1948;
• colaborarea cu instituțiile represive comuniste și natura ei;
• modul de viețuire în detenție și o eventuală colaborare cu mecanismele represive din penitenciare;
• contextul istoric și social al epocii;
• lipsa sancțiunilor disciplinare bisericești;
• mărturia și impactul exemplului lor asupra comunității bisericești;
• manifestarea iertării și a compasiunii față de persecutori;
• recunoașterea lor ca mărturisitori de către cei care au suferit împreună cu ei;
• cercetarea temeinică a minunilor atribuite.

Primul punct are o precizare care merită citită de oricine deschide un dosar de Securitate: studierea materialelor de arhivă „nu trebuie să reprezinte doar o transpunere a unui «adevăr istoric» fabricat de instituțiile represive comuniste”, ci un act de interpretare a surselor și a mecanismelor din spatele lor. Este exact grila așezată în capitolul al treilea al dosarului nostru, formulată de un canonist, pentru uzul Bisericii.

Al șaselea punct este cel mai aspru și trebuie dat întreg, cu tot ce limitează. Perșa scrie că, la o primă analiză a documentelor Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, 6 din cei 12 propuși pentru canonizare au dosar de rețea, deci au fost colaboratori ai Securității, și cere emiterea unei adeverințe de către CNSAS pentru fiecare. Cifra privește grupul celor doisprezece din hotărârea 78/2021, iar studiul nu spune care dintre ei; Arsenie Boca nu era între aceștia. Ce înseamnă, de fapt, un dosar de rețea și de ce o semnătură smulsă nu este același lucru cu o delațiune s-a arătat în capitolul al treilea. Iar examinarea propriu-zisă a făcut-o Biserica, prin comisiile ei, care au avut dosarele în mână; canonistul scrie din afară, pe documentele publicate.

Cum se încheie o canonizare: ultimul parastas, tomosul și icoana

Cu o slujbă, nu cu un comunicat. Tipicul a fost sintetizat tot de Liviu Stan, în 1950, în șase etape: aducerea sfintelor moaște, ungerea cu Sfântul Mir și așezarea lor într-o raclă deschisă; ultimul parastas; Vecernie și priveghere de noapte; Liturghia arhierească din ziua canonizării solemne; procesiune cu moaștele sau cu icoana sfântului; așezarea raclei sau a icoanei în biserică. După aceea vin actele ulterioare: publicarea oficială a actului sinodal, comunicarea canonizării către celelalte Biserici Ortodoxe autocefale, publicarea vieții și a slujbei, înscrierea sărbătorii în calendarul bisericesc și în cărțile de cult, aplicarea hotărârii privind hramurile și răspândirea icoanei.

Că rânduiala aceasta este încă în lucrare se vede din programul tipărit de Patriarhia Română pentru proclamarea generală a celor 16 Sfinte Femei Românce. Joi, 5 februarie 2026, la ora 17.00, la Catedrala Patriarhală, după încheierea Vecerniei, s-a săvârșit „ultima slujbă de pomenire” pentru ele. Vineri, 6 februarie, programul a început la 7.45, cu purtarea în procesiune a moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ale Sfinților Împărați Constantin și Elena și ale Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina, la care s-au adăugat cele ale Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina, aduse de la Reședința Patriarhală și așezate în Baldachinul Sfinților. Între 8.30 și 12.30 s-a săvârșit Sfânta Liturghie, iar spre final, înainte de încheierea ei, a avut loc solemnitatea proclamării.

Norma din 1931 a Patriarhiei Ecumenice cerea ca actul proclamării să se semneze solemn în biserică de toți membrii Sinodului prezenți, cu Evanghelia pusă la mijloc și cu tropare anume cântate. Cine privește înregistrarea unei proclamări de astăzi vede, așadar, o rânduială scrisă în 1931, repusă în lucrare în 1955 și ținută până acum.

Apoi urmează proclamarea locală, în eparhia unde sfântul este cinstit. Pentru Arsenie Boca, ea s-a făcut la 28 noiembrie, ziua trecerii lui la cele veșnice, după Sfânta Liturghie săvârșită la Altarul de vară al Mănăstirii „Sfântul Evanghelist Ioan” de la Prislop, în județul Hunedoara, cu un sobor de ierarhi în frunte cu mitropolitul Laurențiu al Ardealului. Titulatura hotărâtă de Sinod este Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, iar ziua de cinstire este 28 noiembrie.

Câți sfinți români sunt în calendar?

O sută cincizeci și doi, la data hotărârii 78 din 7 iulie 2021, care dă și defalcarea: 152 de sfinți români și protoromâni, prăznuiți în 79 de zile pe tot parcursul anului bisericesc, dintre care 84 de mucenici, 37 de cuvioși, 28 de ierarhi, 2 voievozi care nu sunt și martiri și un singur mirean. Patru dintre ei sunt sfinte cuvioase, iar tocmai de aici se înțelege de ce anul 2026 a fost închinat sfintelor femei din calendar. Pe veacuri, repartiția este inegală: 76 au trecut la Domnul în secolele III-VI, apoi câte unul în secolele IX și XI, 2 în secolul al XIII-lea, 3 în al XIV-lea, 5 în al XV-lea, 6 în al XVI-lea, 19 în al XVII-lea, 28 în al XVIII-lea, 7 în al XIX-lea și 4 în secolul al XX-lea.

Ziua de temelie a calendarului de astăzi este 19 iunie 1992. În ședința de lucru de atunci, continuată sâmbătă, 20 iunie, Sfântul Sinod a aprobat, pe baza celor 17 referate ale Comisiei sinodale de canonizare, canonizarea a 19 sfinți români cu cinstire în toată Biserica Ortodoxă Română, generalizarea cultului celor șapte canonizați în 1950-1955, care se bucurau până atunci numai de cinstire locală în unele eparhii, înscrierea în calendar a 38 de sfinți cinstiți de alte Biserici și care au viețuit, au propovăduit sau au suferit martiriul în spațiul carpato-danubiano-pontic, și instituirea Duminicii Sfinților Români, în a doua duminică după Pogorârea Duhului Sfânt. Proclamarea solemnă s-a făcut duminică, 21 iunie 1992, la biserica Sfântul Spiridon-Nou din București.

Cifra pentru 1992 diferă de la un cercetător la altul, și diferența e instructivă. Bogdan-Ionuț Dinoiu, în Journal of Romanian Literary Studies, numărul 24 din 2021, numără separat cele trei hotărâri: 19 canonizări, 7 generalizări și 38 de înscrieri în calendar. Perșa, în 2023, scrie despre 62 de personalități canonizate în ședința din 20 iunie 1992. Deosebirea vine din ce se socotește canonizare și ce se socotește înscriere în calendar sau generalizare a unui cult care exista deja. Cine citează o cifră pentru 1992 ar face bine să spună și ce a numărat.

După 1992, ritmul a fost neregulat, iar Perșa îl dă pe ani: un sfânt în 2002, 2 în 2003, 3 în 2005, 2 în 2006, 5 în 2007, 12 în 2008, 2 în 2009, unul în 2010, 2 în 2011, 9 în 2016, 2 în 2017, unul în 2018, unul în 2021, 8 în 2022 și 9 în 2023. Nu există, deci, o cotă anuală. Există dosare care se încheie și dosare care nu.

Ce rămâne deschis

Dosarele în sine. Studiile-document, referatele de specialitate și avizele nu au ediție publică; ele se păstrează la Cancelaria Sfântului Sinod și în arhivele centrelor eparhiale. Metodologia din 2002 cere ca rezultatele cercetărilor să fie publicate în presa eparhială și în revistele bisericești, iar acolo se poate căuta ce a ieșit la lumină din fiecare dosar.

Rămâne deschisă și întrebarea dacă toate cele treisprezece verificări propuse în 2023 au fost aplicate fiecărui dosar din 2024. Din afară nu se poate citi, fiindcă referatele nu sunt publice, iar absența unui document publicat nu spune nimic despre ce s-a cercetat înăuntru.

Ce poate verifica singur un cititor este, în schimb, destul de mult: Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, la articolele 14 și 113; pagina Patriarhiei cu atribuțiile Sfântului Sinod; comunicatele Biroului de Presă al Patriarhiei Române, care dau data fiecărei hotărâri; și edițiile de documente la care trimite literatura de specialitate, între care volumul de acte și tomosuri sinodale privind canonizarea sfinților români din perioada 1950-2020, tipărit la Editura Basilica în 2020. Cu acestea în mână, oricine poate vedea cum se face o canonizare și poate reface drumul unui dosar fără să creadă pe cuvânt nici Biserica, nici pe noi.