Poienari și Hălmagiu, noiembrie 1848: raportul, troița și cei șapte preoți

La intrarea în Hălmagiu, județul Arad, o troiță ridicată în 1934 pomenește șapte preoți spânzurați acolo în revoluțiile lui Horea și ale lui Iancu. Documentul maghiar al evenimentului, raportul comisarului Sánta Lajos din 8 noiembrie 1848, povestește altfel. Iar cel care a cerut primul corectarea inscripției a fost protopopul care a scris monografia ținutului.

Ce s-a întâmplat la Poienari în noiembrie 1848?

O ambuscadă, nu o bătălie. În primele zile ale lui noiembrie 1848, o coloană de represiune a intrat în ținutul Hălmagiului dinspre Arad: circa 250 de soldați instruiți cu un tun, aproape 100 de husari și vreo 300 de gardiști din Bihor, în total șase sau șapte sute de oameni cu artilerie. Comanda militară o avea maiorul Gál László, iar alături de el mergeau doi comisari civili, Boczkó și Sánta Lajos. Când coloana a ieșit din Hălmagiu spre Baia de Criș, pe dealurile dinspre Poienari o aștepta o mulțime de țărani înarmați cu lănci și cu coase puse pe toporiști, foarte puțini dintre ei cu puști.

Poienari este astăzi sat în comuna Hălmagiu, județul Arad; Șteia, satul preotului Pavel Feier, este sat în comuna Tomești, județul Hunedoara, la câțiva kilometri, pe același Criș Alb. În documentul maghiar satul apare scris „Pojénár”. Expresia „bătălia de la Poienari” nu se găsește în lucrările de specialitate consultate pentru acest articol. Marea înfrângere a Zarandului în toamna aceea a fost alta, la Târnava, la 8 noiembrie 1848.

Ce scrie comisarul maghiar în raportul lui

Raportul lui Sánta Lajos către comisarul Vörös Antal, la Arad, a fost publicat de Silviu Dragomir în 1928, după Arhiva Kossuth de la Viena, în original maghiar și în traducere. Este mărturia învingătorului, scrisă la câteva ore după fapte, și tocmai de aceea greu de ocolit.

Când am ieșit din Hălmagiu am observat cu mirare, că de pe dealul din față, la o distanță de abia 200 de pași, mai mult ca două mii de Moți, comandați de maiorii lor, trag asupra noastră. La porunca comandantului taberei noastre, maiorul Gál László, încunjurând dealul am făcut atac. Am izbutit să-i împrăștiem, deoarece puși pe fugă cu doauă focuri de tun și din puștile avangardei noastre, soldații noștri au pus mâna pe doi preoți români, cei mai însemnați agitatori, care în aceeaș zi au și fost spânzurați. Două sate, care nu au vrut să se predeie, Hălmăjel și Poienari le-am mistuit cu foc.

Sánta Lajos, comisar al taberei, raport datat Baia de Criș, 8 noiembrie 1848, ora 1 și jumătate după miezul nopții

Deci: două lovituri de tun, o învăluire a dealului, risipirea mulțimii, doi preoți prinși și spânzurați în aceeași zi, două sate arse. Cronica protopopiatului Hălmagiului, scrisă la cald și păstrată în revista Transilvania, adaugă amănuntul tactic: o parte din coloană a pătruns prin pădurea Poienarilor, numită Bălanul, ca să încercuiască mulțimea, în vreme ce restul a descărcat tunul de două ori. Satul Țohești a fost prădat și ars, la Poienari au fost aprinse șase case, iar doi săteni, Ioan Dușan de 45 de ani și Ioan Macrodin de 55 de ani, au fost împușcați în fața caselor lor.

Cine a fost spânzurat la podul Băneștilor?

Execuțiile nu s-au făcut în mijlocul satului, ci la podul Băneștilor, la intrarea în Hălmagiu, unde, scrie Traian Mager, „din vechime era locul spânzurătorilor”. Acolo au murit, într-un șir de zile, tribunul Alexandru Chendi din Abrud, trimis de prefectul Ioan Buteanu să ia comanda cetelor din ținut, Antonie Uhlirich, un tânăr de 32 de ani pe care cronica îl numește neamț, Nicolae Todea de 24 de ani, preotul Pavel Feier din Șteia, preotul din Poienari și fiul lui, țăranul Oprea din Șteia și preotul Eftimie Popovici din Hălmăgel.

Capul de acuzare se citește în sentința tribunalului marțial, publicată de Ioan Chindriș și Gelu Neamțu și reluată de Ioachim Lazăr: cei prinși erau învinuiți că, „pe baza proclamației date de Avram Iancu, au îndemnat în comunele lor și în împrejurimi pe valahi la răscoală împotriva ungurilor”, fiind socotiți instigatori și trădători de țară. Satele în care proclamația fusese citită erau Pleșcuța, Poienari, Șteia și Vața de Sus. Dosarele Episcopiei Aradului arată că preoții au fost dați pe mână de un localnic.

De unde vine cifra de șapte preoți?

Dintr-o inscripție de monument, nu dintr-un document. Troița de la Hălmagiu, datată pe piatră 4 noiembrie 1934, pomenește „preoții martirizați în revoluțiile lui Horia și Iancu, dintre care șapte inși” și le dă numele: Ioan Jude bătrânul și Ioan Jude tânărul, amândoi din Poienari, Eufimie Popoviciu din Hălmăgel, Pavel Feier din Șteia, Sinesie Grozav din Aciuța, Pavel Fărcaș din Pleșcuța și unul anonim. Textul spune că toți „au fost spânzurați în acest loc”.

Cel care a arătat că inscripția greșește nu a fost un critic din afară, ci monografistul ținutului. În cartea lui din 1938, Traian Mager scrie limpede: „Textul acesta, dictat de un necunoscător al istoriei regionale, corespunde numai în parte adevărului istoric și el trebuie schimbat ori completat măcar”. Motivul: doi dintre cei șapte, Sinesie Grozav și Pavel Fărcaș, au fost spânzurați la Iosășel, în comitatul Arad, nu la Hălmagiu, iar numele lor se află și pe troița de acolo. Mager adaugă că numele celor pomeniți se cunoșteau „până acum numai din tradiție orală”.

Și mai mult, el cere ca pe piatră să fie trecut numele care lipsea: „socotim că numele tribunului Alexandru Chendi nu poate să lipsească de pe o troiță comemorativă ridicată tocmai pe locul de supliciu al martirului”. Troița, datată 1934, nu a putut fi inaugurată atunci din lipsă de bani; Mager a lansat în 1935 un apel de subscripție, iar capitolul din carte se numește „Troița de la Hălmagiu, 1936”.

A fost Pavel Feier comandant de ceată?

Nu, și aici stă a doua nepotrivire. Comanda lăncierilor din ținutul Hălmagiului o avea tribunul Alexandru Chendi, numit de prefectul Ioan Buteanu, care la rândul lui fusese pus prefect al Zarandului de Comitetul Național Român. Pavel Feier era preotul din Șteia, unul dintre cei care citiseră proclamația lui Avram Iancu, prins în satul lui în raziile de după angajament. Rolul lui a fost al unui om al bisericii care s-a pus în rândul sătenilor, nu al unui comandant, iar asta nu îl face mai mic: pentru fapta aceea a fost judecat de o curte marțială și spânzurat.

Numărul morților din acele zile este, la rândul lui, nesigur, însă nu în sensul micșorării. Pentru bătălia de la Târnava, din 8 noiembrie, prefectul Simion Balint raporta 800 de morți, comisarul maghiar Vörös Antal peste o mie, Dragomir 1.200, iar rapoartele oficiale întocmite în 1850 pentru subcercurile Ribiței și Hălmagiului doar 283. Cronica protopopiatului vorbește despre 75 de sate românești arse și devastate în Zarand, iar ministrul de război maghiar a fost nevoit să ordone o anchetă.

Ce rămâne, după ce povestea se corectează

Rămâne recunoașterea adversarului, care este dovada cea mai grea. La 13 noiembrie 1848, contele Bethlen Gábor, comite suprem al comitatului Zarand, raporta Comisiunii de apărare a țării despre propriile trupe, cu o sinceritate pe care nicio cronică românească nu putea să o producă.

Căci de ce am nega, armata lipsită de disciplină și plină de furie, dar alminteri vitează, nu numai că a prădat în chip îngrozitor, dar a jefuit și a jăcmănit pretutindeni. Paginile istoriei nu se vor rușina de învingerile armatei noastre, dar după ce își termină acțiunea, ca un nor ce trece cu repeziciune s-a retras iarăș deodată.

Contele Bethlen Gábor, comite suprem al Zarandului, raport din 13 noiembrie 1848

Rămâne, apoi, ce nu se schimbă prin corectarea unei inscripții. La podul Băneștilor au murit oameni care puteau alege altfel și nu au ales: un tribun venit de la Abrud ca să ia comanda unor săteni cu coase, preoți care citiseră în biserică o proclamație știind ce riscă, un plugar din Șteia. Că erau patru preoți și nu șapte, și că doi au murit la Iosășel, nu scade nimic din asta. Absența unei dovezi se numește absență, nu contrariu.

Și rămâne un exemplu rar de igienă a memoriei. În 1938, un protopop a tipărit într-o carte proprie că monumentul din satul lui dă o cifră greșită, a arătat unde greșește și a cerut public să fie îndreptat. Troița nu a fost dărâmată și nici morții nu au fost uitați; s-a cerut doar ca piatra să spună ce spun documentele. Istoria cu dovezi arată, cel mai adesea, exact așa.