Căderea lui Despot Vodă la Suceava, noiembrie 1563

În primele zile ale lui noiembrie 1563, în cetatea Sucevei, un domn al Moldovei se închisese cu mercenarii lui unguri, în vreme ce țara îl aștepta afară. Despot Vodă, adică Ioan Iacob Heraclid, domnise doi ani și apucase să bată monedă cu chipul său, să își toarne o coroană regală și să deschidă la Cotnari o școală latină. Poarta îi hotărâse însă soarta cu unsprezece zile mai înainte, printr-un act păstrat în arhive.

Cine a fost Despot Vodă?

Un grec cu pretenții de os domnesc și cu o carieră strânsă din diplome. Se dădea coborâtor din despoții Heraclizi, stăpâni la Samos și la Paros, iar pretenția i-a fost trecută pe hârtie de doi împărați: Carol Quintul i-a dat diplomă de nobilitate la 22 octombrie 1555, Ferdinand de Habsburg alta la 9 aprilie 1560. Pecetea lui, publicată de Nicolae Iorga, purta legenda grecească „Pecetea Heraclidului Despot de Paros, de Samos, al Moldovei și celelalte”.

Ajuns domn în noiembrie 1561, nu s-a purtat ca un vasal al nimănui. A refuzat coroana veche a țării și a poruncit alta, „regală”, din aur curat. A bătut un taler de argint de 44 de milimetri, cu legenda „HERACLES DESPOTE. PATRIS PATRIE”, iar într-un act din 11 septembrie 1562 se intitula „Ioan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, părintele patriei”.

De ce s-a întors țara împotriva lui?

Fiindcă, în vara lui 1563, rămăsese fără sprijinitori. Habsburgii, aliații lui de la început, îl părăsiseră după tratatul cu Poarta, ratificat la 1 iunie 1562: un aliat la granița Transilvaniei nu le mai era de folos. La 14 februarie 1563, la insistențele boierilor, luase Hotinul din mâna polonezului Albert Łaski, care i-l ținea pentru un împrumut de 10.000 de galbeni, și pusese acolo doi pârcălabi moldoveni. Łaski, nemulțumit, l-a sprijinit atunci pe cneazul Dimitrie Wiśniowiecki, venit să ia tronul.

Boierii moldoveni aveau și ei nemulțumirile lor. Proiectul unei căsătorii cu fata lui Martin Zborowski, castelanul Cracoviei, i-a hotărât să îl înlăture. Cu un an mai devreme, o altă încercare matrimonială dăduse greș: solia lui Petru cel Tânăr al Țării Românești ceruse, la 13 aprilie 1562, „pace și bună vecinătate”, nunta fusese pusă pe 15 august și amânată apoi, iar la urmă „mireasa promisă mai înainte nu i-au dat-o”. În clipa în care boierii s-au mișcat, domnul era singur.

Ce spun documentele despre asediul Sucevei

Cel mai greu document din toată povestea nu vine de la Suceava, ci de la Constantinopol. Alexandru Lăpușneanu, domnul alungat în 1561, fusese investit din nou la Poartă încă la 25 octombrie 1563, cum arată un act turcesc publicat de Mihai Maxim. Când Despot Vodă încă se apăra în cetate, locul lui era deja dat altuia. Pe loc, scaunul l-a luat Ștefan Tomșa, proclamat de țară „un nou Ștefan-Vodă”, iar ajutoarele din Transilvania pentru cucerirea Sucevei nu au întârziat.

Asediul se citește în izvoare mai ales printr-un episod: trădarea căpitanului de pedestrași Petru Dervici, numit în izvoarele maghiare Petru Dévay. Învinuit de „viclenie” în folosul pretendentului, a fost omorât. Cronica lui Azarie pune sabia chiar în mâna domnului.

O, Petre, i-a zis, am înțeles despre tine că vrei să predai cu viclenie cetatea și să fii mijlocitor al morții noastre, însă tu vei pieri înaintea noastră. Și îndată a scos sabia și a fost tăiat acolo.

Cronica lui Azarie, în Cronicile slavo-române

Izvoarele maghiare dau altă variantă: l-ar fi executat un alt căpitan ungur, Martin Farkas. Grigore Ureche arată de ce ceilalți mercenari nu s-au răzvrătit: înțeleseseră că șeful lor „au viclenit pre domnul său și s-au lăcomit de au luat bani de la Tomșa vodă”. Când situația din cetate a ajuns fără ieșire, domnul le-a vorbit despre onoare.

Vitejilor, băgați de seamă ce faceți. Vă conjur în numele lui Dumnezeu gândiți-vă la cinstea voastră, căci după astfel de faptă cum veți mai mânca pâinea în Ungaria? De ar fi să ieșiți de aici numai în cămașă, tot apărați viața stăpânului vostru.

Despot Vodă, după Călători străini despre Țările Române, vol. II

Cât de mărunt arăta episodul de departe se vede din altă hârtie. În mai 1564, kalga tătar Mehmet Giray scria țarului Ivan al IV-lea o scrisoare, publicată de Eugen Cernenchi, în care toată domnia încape în două propoziții: „Și volohii au luat un om din Țara Maghiară, cu numele Ivan, și l-au făcut voievod. Iar peste un an-doi pe Ivan voievod l-au ucis”.

Cum a murit Despot Vodă?

Că a fost omorât la Suceava, în noiembrie 1563, după ce cetatea i-a fost silită să deschidă porțile, nu se discută. Amănuntele se discută, și e cinstit să se spună. Varianta care circulă, și pe care o dă și calendarul acestei zile, îl așază pe câmpul Areni, lângă Suceava, la 5 noiembrie 1563, lovit cu buzduganul de mâna lui Ștefan Tomșa, iar capul trimis la Constantinopol.

În studiile academice care ne-au fost la îndemână, amănuntele nu se potrivesc. Cătălin Pungă scrie despre sfârșitul domniei că Despot „se afla singur și a căzut răpus de securea călăului”, fără buzdugan și fără câmpul Arenilor. Nici izvoarele narative pe care le-am putut citi nu fixează ziua. Locul și luna sunt sigure; ziua și unealta stau pe o tradiție istoriografică pe care nu am putut-o urmări până la izvorul ei.

Ce a rămas din școala de la Cotnari?

Aproape nimic, și tocmai asta o face interesantă. În 1563, Despot Vodă a întemeiat la Cotnari o școală superioară latină, sub conducerea învățatului Johann Sommer, german din Pirna. Au predat acolo profesori protestanți din Polonia și din Germania, între care Caspar Peucer, Jan Lusinski și Hermodorus Lestarchos. Se învățau greaca și latina, probabil după manualele lui Philipp Melanchthon, ca să poată fi apoi citiți Aristotel, Hermogenes, Quintilian și Cicero.

Era o școală întreținută de domn, cu puțini elevi și cu un fel de internat, iar orele se anunțau cu clopotul bisericii, ca la Bologna și Padova. În forma voită de întemeietor nu a ținut decât câteva luni. A fost reactivată în prima domnie a lui Petru Șchiopul, între 1574 și 1578, apoi a mai existat cu întreruperi, ca școală slavo-română, până la 1670.

Un singur lucru a ieșit din Cotnari și a ținut până azi. Johann Sommer, directorul școlii, a scris cea mai veche biografie a domnului său, Vita Jacobi Despotae Moldavorum, tipărită la Wittenberg în 1587, iar textul a fost editat în românește de Traian Diaconescu, în 1998, împreună cu cel al lui Antonio Maria Graziani. Cel care ne-a lăsat cea mai bogată povestire a vieții lui Despot a fost, așadar, omul lui de casă, iar istoricii o citesc cu măsura cuvenită.

Mitul și dovada: a fost Despot Vodă un aventurier fără țintă?

Chipul care circulă este acela al unui aventurier grec cu o genealogie închipuită, urcat pe tron cu bani împrumutați. Partea de adevăr există: diplomele i-au fost date pe baza unei descendențe pe care nimeni nu a putut-o dovedi. Partea care lipsește din chip este planul.

La înscăunarea sa, în 1561, Despot a rostit o proclamație în care așeza laolaltă originea romană a românilor și unirea politică a celor două țări de la răsărit de Carpați. „Dorința mea nu este alta decât aceea de a libera de tiranie țara și a o readuce în starea în care a fost în timpul iluștrilor mei părinți”, spunea, și făgăduia să dobândească locurile Moldovei stăpânite de păgân, „și nu numai acelea, dar și Țara Romanescă și toată Grecia”, împreună „cu voi oameni sănătoși și războinici, coborâtori din valoroșii romani care au făcut să tremure lumea”.

Pentru Adolf Armbruster, aici se petrece ceva nou în istoria ideilor de la noi: „Se realizează așadar, pentru prima oară, o asociere politică a ideii romanității românilor cu cea a unității naționale”. Titulatura merge în aceeași direcție, fiindcă se întinde peste amândouă țările: „Heraclides Iacobus Basilicus Dei gratia Despotas Sami etc regni Moldaviae princeps, palatinus Walachiae, gentis utriusque dominus et haeres”.

Istoricii mai rezervați răspund că o cuvântare de înscăunare are o țintă apropiată, nu una îndepărtată: Despot știa că țara avea să fie primitoare la pomenirea strămoșilor romani, iar declarația a fost o captatio benevolentiae. Argumentul nu se poate respinge cu documente, fiindcă nimeni nu citește în gândul unui om mort de patru veacuri și jumătate.

Ce rămâne, dincolo de dispută, se pune în cuvinte simple. Un domn al Moldovei a scris în 1561, cu aproape patru decenii înaintea lui Mihai Viteazul, ideea originii romane a românilor legată de ideea unirii lor, a bătut monedă pe care stau laolaltă capul de bour al Moldovei, vulturul Munteniei și turnurile Transilvaniei, și a deschis o școală latină într-o țară care nu avea una. Planul nu devine poveste fiindcă a dat greș, iar omul nu devine vizionar doar fiindcă l-a scris.