Primele cuvinte în limba română: ce spun documentele

Despre primele cuvinte în limba română se spune mai mult decât scrie în izvoare: că un soldat român ar fi strigat prima propoziție românească într-o noapte din anul 587, cu dată sigură și cu formă sigură. Capitolul ia afirmațiile una câte una și le pune față în față cu textele. Ce cade nu scade nimic din ce rămâne.

Ce se spune despre primele cuvinte în limba română

Afirmațiile care circulă despre episodul din munții Haemus se pot număra. Sunt șase, se amestecă între ele și apar, în forme scurtate, în presă, în manuale de popularizare și în clipurile de pe rețele.

• că torna, torna, fratre este prima propoziție scrisă în limba română;
• că vorbele au fost strigate de un soldat român din armata bizantină;
• că fapta s-a petrecut în anul 587, dată sigură;
• că forma expresiei este torna, torna, fratre;
• că romanii din izvor sunt strămoșii românilor, fiindcă așa îi numește cronicarul;
• că româna este, prin urmare, cea mai veche limbă romanică atestată.

Niciuna nu este invenție de pe rețele. Fiecare are în spate un nume și un an, iar unele au fost susținute de lingviști foarte buni. Ce s-a pierdut pe drum sunt rezervele: la autorii lor, afirmațiile vin cu „probabil”, cu „în devenire”, cu trimiteri la aparatul critic. În versiunea care se împărtășește mai departe, rezervele cad primele.

Capitolul ia afirmațiile despre primele cuvinte în limba română una câte una și le pune față în față cu textele. Metoda este aceeași peste tot: se caută propoziția din izvor, apoi se vede ce adaugă peste ea cercetătorul și ce adaugă peste cercetător repovestirea.

A strigat un soldat român din armata bizantină?

Nu. În izvoare, cel care strigă este un om din convoiul de bagaje, originea lui nu este scrisă nicăieri, iar numele „român” nu există în secolul al VI-lea.

La Theophylactus Simocatta, subiectul strigătului este la plural și fără nume: cei care veneau în urmă și vedeau animalul târând povara i-au poruncit stăpânului să se întoarcă îndărăt. La Theophanes Confesorul, cel care strigă este doar ἕτερος, altcineva. Elisabeta Negrău observă, în studiul ei din 2024, că Theophanes își strânge relatarea asupra a doi cărăuși, precizând că aveau în grijă catâri. Sunt, așadar, doi oameni în scenă: cel care mâna animalul, mergând înainte, și cel din spate, care a strigat. Niciunul nu este numit soldat de cronicar.

De unde vine totuși soldatul

Din literatura de specialitate, nu din presă. Robert Roesler, în 1871, scria despre „cuvintele citate ale soldatului”, iar lectura a rămas: și Petru Zugun, într-un articol din 2011, vorbește despre „un soldat trac anonim, romanizat, către neatentul camarad din față”. Deducția are un temei, fiindcă Strategikonul cere ca, atunci când slujitorii lipsesc, la convoi să fie puși chiar soldați, lucru arătat în capitolul al patrulea al dosarului. Temei, nu rând de izvor.

Cine erau oamenii convoiului rămâne și astăzi în dispută, iar dosarul a pus-o pe masă la capitolul al patrulea: slujitori cu ani de serviciu, după Negrău, sau localnici rechiziționați, după Petre Ș. Năsturel și I. Glodariu. Ce se poate spune fără dispută este că izvorul nu dă despre ei nici nume, nici unitate, nici loc de naștere.

Și cuvântul român

Acesta este punctul unde afirmația se rupe de tot. Oamenii din text sunt Ῥωμαῖοι, romani, adică supuși ai imperiului, de la Alexandria până la Dunăre. Numele românilor apare în izvoare cu secole mai târziu. A pune „român” în locul lui „roman” nu este o scurtătură, ci o altă afirmație, iar ea nu stă în niciunul dintre cele două texte grecești.

Este torna, torna, fratre prima propoziție în limba română?

Nu, și motivele sunt două: nu este o propoziție și nu este română.

Întâi, numărătoarea. Expresia are un verb la imperativ, repetat, și un substantiv de adresare. Lexical, sunt două cuvinte, nu trei, iar specialiștii le numără așa: titlul rezumatului studiului Elisabetei Negrău din 2024 spune limpede „the Latin words torna and frater”, iar concluzia ei este că „cele două cuvinte nu ar fi o dovadă îndeajuns de puternică” pentru o mostră de romanică balcanică în Tracia secolului al VI-lea. Un imperativ strigat și un vocativ nu alcătuiesc o propoziție în nicio gramatică.

Ce spune dicționarul etimologic al limbilor romanice

Al doilea motiv se verifică într-un singur loc, și acela este cel mai autorizat. Dictionnaire Étymologique Roman, dicționarul etimologic al limbilor romanice lucrat de un colectiv internațional în jurul laboratorului ATILF al CNRS, are un articol pentru protoromanicul */ˈɸratr‑e/. În nota 1 a listei de forme, redactorii scriu, în franceză, exact ce ne trebuie.

Enunțul torna, torna, frater/fratre nu pare să dea prima atestare a protoromânescului *frate.

Dictionnaire Étymologique Roman, articolul */ˈɸratr‑e/, nota 1, versiunea din 4 decembrie 2025

Nota trimite mai departe la sinteza lui Haralambie Mihăescu asupra controversei, paginile 420-429 din La romanité dans le Sud-Est de l’Europe, volum pe care nu l-am deschis. Dar afirmația este a dicționarului, nu a lui Mihăescu, iar dicționarul este instrumentul după care se scriu astăzi etimologiile romanice.

Același articol dă și prima atestare a formei românești: dacoromân frate, din 1500 sau 1510, după data manuscrisului Psaltirii Hurmuzaki. Pentru aromână, data este 1770, lexiconul lui Kavalliotis, unde cuvântul e scris cu litere grecești, φράτε.

Proba dicționarului de limbă veche

Mai este o verificare, și e cea mai scurtă. G. Mihăilă a publicat în 1974, la Editura Enciclopedică Română, un Dicționar al limbii române vechi, care acoperă intervalul de la sfârșitul secolului al X-lea până la începutul secolului al XVI-lea. Cele trei cuvinte din Haemus nu sunt în el. Mihăilă explică de ce, într-o notă de la pagina 219: strigătul „este totuși în latina populară târzie”. Pe amănuntul acesta îl dau după nota 4 a articolului lui Zugun, care îl semnalează și îl numește o procedură corectă.

Cel mai vechi text păstrat în limba română este, în schimb, documentat până la zi. Este scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către Johannes Benkner, judele Brașovului, păstrată în arhiva Brașovului și lipsită de dată. Alexandru Mareș arată, într-un text publicat în 2021 în revista Limba Română a Institutului de Lingvistică al Academiei Române, cum s-a ajuns la datare: Nicolae Iorga, care a publicat-o cel dintâi, în 1901, a pus-o în 1521, după campania lui Soliman Magnificul împotriva Ungariei, iar Matei Cazacu a strâns data în 1968, cu două informații noi. Împăratul a plecat din Sofia pe 22 iunie 1521, iar oastea turcească s-a despărțit în două corpuri pe 27 iunie. Scrisoarea cade, prin urmare, cel mai probabil pe 29 sau 30 iunie 1521.

Între noaptea din Haemus și scrisoarea lui Neacșu sunt 934 de ani. Atât ține, în documente, golul dintre cele două capete ale acestei povești.

Cât de sigură este data 587?

Nu este sigură, pentru simplul motiv că nu stă scrisă în izvor. Anul 587 este rezultatul unei reconstituiri, iar reconstituirea se face altfel de la un specialist la altul.

Theophanes așază episodul în anul lumii 6079, adică într-un an socotit, nu într-o dată consemnată de un martor. De aici încolo numărătoarea depinde de cum se citesc indicațiile cronologice ale lui Theophylactus, iar capitolul care deschide dosarul a dat lista pozițiilor, de la 584 la 587.

Trei specialiști de astăzi, trei ani

Partea care se vede mai bine la lucrările recente este că dezacordul nu s-a stins. Petru Zugun, în 2011, scrie în text „anul 586” și, mai încolo, „586/587”. Vojin Nedeljković, în studiul din 2016 publicat în revista Academiei Sârbe de Științe și Arte, așază marșul de noapte în campania din 593, cu șase ani mai târziu. Elisabeta Negrău, în 2024, scrie 587, dar nota 1 a articolului spune de unde ia anul: Michael Whitby a datat evenimentul în 587, legându-l de o campanie de doi ani, 586-587, la paginile 145-150 ale monografiei lui din 1988.

Trei lucrări de specialitate apărute în treisprezece ani, trei ani diferiți pentru aceeași noapte. Niciunul dintre autori nu greșește: fiecare spune limpede pe ce se sprijină. Ce nu se poate face este să iei unul dintre ei și să îl prezinți ca pe o dată sigură.

Amănuntul are importanță tocmai pentru felul în care circulă povestea. O afirmație care se împărtășește mai departe are nevoie de un an rotund, iar anul este exact ce izvorul nu dă.

Au fost romanii din izvor români?

Nu, și proba cea mai curată stă la același autor, în altă carte a aceleiași lucrări. La Theophylactus, cartea a V-a, capitolul 6, paragraful 7, persanul Mebodes „le poruncește romanilor să strige chemarea de luptă și să vorbească în limba lor”, τῇ πατρίῳ φωνῇ, adică în limba părintească, exact expresia pe care Theophanes o folosește pentru strigătul din Haemus.

Vojin Nedeljković arată ce limbă era aceea. Chemarea de luptă putea fi în latinește, scrie el, dar pentru Mebodes limba romanilor era limpede greaca, iar dovada vine din paragrafele imediat următoare: solul persan trimite la Antiohia o scrisoare „cu litere romane”, iar Theophylactus socotește că merită să dea textul ei cuvânt cu cuvânt. Textul citat este în greacă.

Ce înseamnă limba părintească la autorii epocii

Studiul lui Nedeljković, intitulat chiar Justinian’s πάτριος φωνή, urmărește expresia în Novelele lui Iustinian și în izvoarele grecești dinainte și de după. Concluzia lui are două jumătăți, iar amândouă sunt utile aici. În Novele, πάτριος φωνή înseamnă latina. Dar la întrebarea dacă a devenit vreodată un nume al latinei independent de context, răspunsul autorului este, cu vorbele lui, negativ: de obicei expresia numește limba maternă a unui om sau a unui popor străin, prin opoziție cu greaca autorului și a cititorilor lui.

Despre episodul nostru, același autor scrie că întâmplarea s-a petrecut între soldați romani aflați în expediție, despre care avem puține temeiuri să credem că erau localnici, și că prin ἐπιχώριος γλῶττα Theophylactus pare să înțeleagă latina obișnuită, curentă, nu pe cea a locului.

Cinstit este să spunem și cealaltă parte, fiindcă ea nu a fost retrasă. Petre Ș. Năsturel, I. Glodariu și, după ei, Nicolae Saramandu citesc cele două expresii ca numind graiul populației romanizate din partea locului; concluzia lui Saramandu stă la pagina 248 a sintezei din 2001-2002. Cele două lecturi au fost puse față în față, cu textul grecesc alături, în capitolul al treilea al dosarului. Ce se poate spune aici este mai limitat și mai sigur: expresia nu numește, singură, un popor.

Elisabeta Negrău adaugă o observație care răstoarnă așteptarea. Bizantinii se socoteau ei înșiși adevărații romani și despărțeau numele acesta de limba latină, pe care o legau de popoarele romanice apusene, numite de ei latini. Pentru un om din Constantinopol, roman era el, nu vorbitorul de latină de pe Dunăre.

De ce scrie toată lumea fratre și nu frater?

Pentru că așa a intrat forma în românește, printr-o traducere din 1925, și de acolo a trecut în studii, în manuale și pe rețele.

Petru Zugun a făcut verificarea care lipsea și a spus-o fără ocolișuri la pagina 153 a articolului din 2011: comparând traducerile românești cu originalele puse în paralel, „în traducere apare forma fratre, pe când originalul conține forma frater de vocativ”. Explicația frecvenței o dă tot el: creditul acordat necritic lui A. Philippide, primul traducător român al pasajelor, iar apoi presa, care a impus forma într-o arie largă. Că în textul stabilit de Carl de Boor stă φράτερ, iar φράτρε stă în aparat, s-a arătat în capitolul al treilea, cu sigla și cu rândul.

Ce fel de formă este fratre

Dictionnaire Étymologique Roman desparte două tipuri formale ale aceluiași cuvânt protoromanic. Tipul originar, cu două vibrante, se continuă într-o arie compactă, central-apuseană: sardă logudoreză fratre, dalmată vegliotă frutro, italiană veche fratre, atestată între 1235 și 1352, retoromană frar, franceză frère, occitană fraire, catalană veche frare, spaniolă veche fradre. Tipul disimilat, cu o singură vibrantă, atinge ariile laterale: sardă frate, dacoromână frate, istroromână fråte, meglenoromână frati, aromână frate.

Românescul frate vine din tipul disimilat. Iar disimilarea nu este un fenomen românesc târziu: dicționarul notează că forma corespunzătoare din latina scrisă, frates la plural, este atestată din anul 361, într-o inscripție din corpusul Corpus Inscriptionum Latinarum, volumul al VIII-lea. Numărul inscripției diferă de la o citare la alta, și merită spus: dicționarul dă CIL 8, 21766, iar nota 92 a studiului Elisabetei Negrău dă CIL VIII, suplimentul al III-lea, numărul 21728, la pagina 2061 a volumului publicat de Theodor Mommsen în 1904. Volumul nu l-am deschis; dau amândouă trimiterile așa cum stau în lucrările care le invocă.

Disputa care nu s-a încheiat: nominativ sau acuzativ

Peste acest punct specialiștii se despart, iar despărțirea este recentă. Zugun susține, în 2011, că româna a continuat nominativul latin, ca în imperator care dă împărat și caput care dă cap, și că explicarea lui frate printr-o formă cu două vibrante nu este deloc necesară.

Alina-Mihaela Bursuc, redactoarea articolului din dicționarul romanic, răspunde altfel în studiul publicat în 2015 în revista Dacoromania a Institutului de Lingvistică și Istorie Literară din Cluj: ipoteza acuzativului este mult mai bine argumentată, iar ipoteza moștenirii nominativului trebuie înlăturată, pentru un motiv care vine din sardă. Sarda frate nu poate coborî din nominativul latin, fiindcă acela ar fi dat în sardă o formă de tipul frater(e). Argumentul se sprijină pe lucrările lui Max Leopold Wagner și pe formula a treia a lui Maurice Grammont pentru disimilarea la distanță.

Ce nu hotărăște nici dicționarul se cuvine spus la fel de limpede. Amândouă tipurile sunt atribuite protoromanicii comune, mai vechi decât despărțirea sardei, iar cronologia dintre ele nu se poate stabili pe cale geolingvistică; numai reconstrucția internă arată tipul disimilat ca fiind secundar, de vreme ce frate face micro-paradigmă cu pater și mater, care au o singură vibrantă. O formă fratre în Balcanii secolului al VI-lea nu este, deci, imposibilă. Este neatestată acolo.

Este româna cea mai veche limbă romanică atestată?

Nu. Dintre limbile romanice, româna are cele mai târzii atestări scrise, iar cifrele se pot citi în același dicționar, pe același cuvânt.

Dictionnaire Étymologique Roman dă, pentru continuatorii lui frate, prima atestare a fiecărui idiom. Puse în ordine, ele arată așa:

• franceză, din 842, în forma fradre;
• sardă, din 1066 sau 1074, în forma frate;
• retoromană, de la sfârșitul secolului al XI-lea, frar;
• occitană, din 1123, fraire;
• sardă logudoreză, din al doilea sfert al secolului al XII-lea, fratre;
• italiană veche, din 1213, frate, și fratre între 1235 și 1352;
• dacoromână, din 1500 sau 1510, după data manuscrisului Psaltirii Hurmuzaki.

Ce este textul din 842

Data cea mai veche din listă trimite la Jurămintele de la Strasbourg. În anul 842, Ludovic Germanicul și Carol cel Pleșuv au pecetluit prin jurământ un pact militar împotriva fratelui lor Lothar, fiecare jurând în limba oștenilor celuilalt: unul în romanică, celălalt în tudescă. Textele s-au păstrat fiindcă Nithard, nepot al lui Carol cel Mare și văr al celor trei frați, le-a trecut ca atare în lucrarea lui latinească despre fiii lui Ludovic cel Pios, compusă între 841 și 844. Petr Dytrt, în volumul de texte pentru istoria Franței publicat în 2013 de Editura Universității Masaryk din Brno, le numește cele mai vechi mărturii cunoscute ale limbii romanice.

Și aici amănuntul de transmitere seamănă cu al nostru. Lucrarea lui Nithard, mort în 844 lângă Angoulême, se păstrează într-un manuscris aflat astăzi la Biblioteca Națională a Franței, cu cota latin 9768, copiat mult mai târziu. Nici cel mai vechi text romanic nu ne vine de la mâna autorului lui.

Ce nu urmează din atestarea târzie

Urmează un singur lucru: că în spațiul românesc s-a început târziu să se scrie românește. Nu urmează nimic despre vechimea limbii vorbite, și cu atât mai puțin despre oamenii care o vorbeau. Absența unui text se numește absență.

Motivul se vede chiar în scrisoarea din 1521. Alexandru Mareș arată că Neacșu era cunoscător de slavonă și stăpânea formularul epistolar al vremii: adresarea, urarea finală și câteva cuvinte din corpul textului sunt în slavonă, restul în română, într-o cursivă îngrijită, apropiată de a scribilor de cancelarie. Limba scrisului, la noi, era slavona; româna a trecut în scris când a avut cine și pentru ce să o scrie. Scrisoarea aceea, conchide Mareș, confirmă existența unei tradiții de scriere românească având deja o oarecare vechime.

Poziția minoritară, după care torna, torna, fratre ar fi primul text romanic, înaintea celui din 842, a fost dată în capitolul al șaptelea, împreună cu argumentul pe care se sprijină.

Ce rămâne în picioare din noaptea aceea

Rămâne mai mult decât s-ar crede după un capitol de demontări, iar partea asta nu se sare. Dacă primele cuvinte în limba română nu se află în noaptea din 587, altceva se află acolo, și nu e puțin.

Rămâne un fapt de limbă. Haralambie Mihăescu, cel mai bun bizantinist român al subiectului, a respins în 1976 teza românească, dar nu pe temeiul la care te-ai aștepta: el scrie apăsat că cele trei cuvinte nu erau termeni de comandă și nimic mai mult, „de fapt, erau cuvinte din limba vorbită”. Oricum se judecă restul, avem o mostră de latină vorbită, prinsă într-o cronică, într-un veac din care nu avem mai nimic de felul acesta.

Rămâne o mărturie despre transmitere. Theophanes a scris cuvântul cu grafie latinească, φράτερ, nu cu forma grecească φράτηρ, iar Negrău arată că toate manuscrisele vechi, de secol IX, scriu la fel. De aici concluzia ei: cronicarul nu a inventat expresia, fiindcă pentru asta i-ar fi trebuit o cunoaștere a foneticii latine pe care nu o avea. Judecat cu mijloacele vremii lui, un călugăr din Constantinopol care, pe la 810, copiază corect două cuvinte latinești într-un oraș unde, cum arată aceeași autoare, latina nu mai era folosită de vreo două sute de ani în cancelarie, a făcut o ispravă mică de filologie.

Rămâne și concluzia celui care a scris sinteza românească a dosarului. Nicolae Saramandu conchide că cele două cuvinte probează existența unei populații romanizate în Peninsula Balcanică în secolul al VI-lea și că „limba locului” era romanica balcanică, din care provine româna. Negrău conchide, în 2024, pe dos. Disputa este deschisă și se cuvine lăsată deschisă, nu tranșată de noi.

Și rămân oamenii. Zece mii strânși la Anchialos, dintre care șase mii socotiți buni de luptă, urcați pe poteci de munte, cu catâri încărcați, într-o noapte de toamnă, ca să cadă în zori peste tabăra unui han. Faptul că strigătul lor nu se poate numi românesc nu îi face mai mici. Un cronicar a găsit vorba lor vrednică de însemnat, iar ea a ajuns până la noi. Puține cuvinte spuse de oameni fără nume au avut norocul acesta.

Încheierea cea mai cinstită o dă tocmai cel mai aspru dintre critici. Eroarea de traducere a lui Philippide, scrie Zugun la capătul articolului lui, „a stimulat studiul latinei populare balcanice, contribuind la cunoașterea unor momente importante din evoluția ei spre româna comună”. O poveste crescută peste un document a pus în mișcare, totuși, o bibliotecă.

Ce rămâne deschis

Rămâne deschis ce s-a strigat. Theophylactus, singurul autor apropiat de eveniment, refuză să dea cuvântul și spune că strigătul a sunat asemănător cu altceva; torna, retorna și detorna sunt toate posibile.

Rămâne deschis cine erau cărăușii, slujitori ai soldaților sau localnici, și rămâne deschis anul, între 584 și 593, după cum se citește cronologia.

Și rămâne deschisă întrebarea de fond, dacă în Tracia secolului al VI-lea se vorbea un grai romanic al locului sau latina obișnuită a unei armate în marș. Capitolul care încheie dosarul pune laolaltă ce este text de izvor, ce este deducție și ce este dispută, cu edițiile și paginile la care se poate verifica fiecare.