Prima atestare a limbii române: 250 de ani de dispută

Prima atestare a limbii române este, de două secole și jumătate, un subiect de ceartă, nu o certitudine. Trei cuvinte strigate într-o noapte din munții Haemus au fost citite ca probă de limbă românească întâi în 1774, la Leipzig, și de atunci au trecut prin mâinile a zeci de istorici și lingviști, în amândouă direcțiile. Capitolul urmărește cine a susținut ce, când, și de câte ori și-au schimbat specialiștii părerea.

Cine a spus primul că torna, torna, fratre e limbă românească?

Johann Thunmann, în volumul întâi al lucrării Untersuchungen über die Geschichte der östlichen europäischen Völker, tipărită la Leipzig în 1774. La pagina 341 scrie, fără ocolișuri, că spre sfârșitul secolului al VI-lea se vorbea deja în Tracia vlahește, și adaugă imediat de unde știe: „găsesc despre asta, la Theophanes, o urmă importantă”. Urma este pasajul despre catâr și despre strigătul din noapte.

Thunmann repovestește scena după Theophanes, în câteva rânduri: chaganul avarilor ajunsese la zidurile lungi din fața Constantinopolului, iar doi generali romani, Comentiolus și Martinus, stăteau ascunși în muntele Haemus. Când au ieșit ca să cadă pe neașteptate peste avari, un animal de povară a căzut pe marș, iar cineva i-a strigat stăpânului lui, „în limba țării”, torna, torna, fratre.

Argumentul lui, la pagina 342, are trei pași: „Nu încape nicio îndoială că limba în care s-a făcut strigătul acesta a fost limba locuitorilor Haemusului sau ai Traciei. Fiindcă soldați italieni nu mai serveau în oștile bizantine: miezul lor era alcătuit din traci, macedoneni și iliri. Și, în sfârșit, stăpânul animalului de povară era, cu siguranță, de acasă nu departe de muntele Haemus.” Cele trei propoziții au ținut toată tabăra de după el.

Nota de la pagina 341, pe care o sare toată lumea

Sub text, în nota marcată cu litera k, Thunmann traduce cele trei cuvinte în germană și face o alegere pe care cercetarea de mai târziu a redescoperit-o de două ori: „Întoarce-te, sau răstoarnă-o, frate. Aceasta din urmă este, probabil, cea mai potrivită.” Adică, la 1774, lectura „răstoarnă” era deja pe masă, și era preferată.

Mai mult, în aceeași notă spune de unde are sprijinul: un informator pe nume Tzechani i-a raportat că vlahii mai spun și astăzi așa, când îi cer cuiva să ridice un animal căzut sau povara lui. O verificare pe vorbitori vii, exact lucrul pe care îl va reface, cu dicționarul în mână, Pericle Papahagi.

Cine a avut, de fapt, ideea întâi

Aici cele două lucrări de referință se contrazic. Nicolae Saramandu, în sinteza din 2001-2002, scrie la pagina 247 că „la un alt înțeles al lui torna s-a gândit cel dintâi Per. Papahagi (1925)”. Elisabeta Negrău, în studiul din 2024, pune nota altfel: ideea a fost formulată întâi de Thunmann, cu trimitere la pagina 342, iar Papahagi și Petre Ș. Năsturel se numără printre cei care au susținut-o.

Pagina deschisă dă dreptate celei de a doua. Aceeași lectură a fost găsită, așadar, de trei ori: de Thunmann în 1774, pe mărturia unui informator, de Pericle Papahagi în 1925, pe sensurile aromânei, și de I. Glodariu în 1964, pe Dicționarul dialectului aromân al lui Tache Papahagi, fără citarea lui Pericle Papahagi.

Cine a susținut teza în secolul al XIX-lea?

Lista, așa cum o strânge Saramandu la pagina 234, cuprinde istorici și filologi, români și străini: F. J. Sulzer în 1781, Gheorghe Șincai în 1853, W. Tomaschek în 1869, R. Roesler în 1871, C. Jireček în 1876, A. D. Xenopol în 1885, B. P. Hasdeu în 1892. Tabăra cealaltă, care vede în cele trei cuvinte latină și nimic mai mult, se formează în ultimele decenii ale secolului: J. L. Pić în 1880, J. Jung și A. Budinszky în 1881, D. Onciul în 1885.

Așezarea acestor nume pe tabere este tocmai pe dos de cum ar fi de așteptat la noi. Robert Roesler este autorul teoriei care spune că românii au venit de la sud de Dunăre, adică adversarul de serviciu al istoriografiei românești. În Romänische Studien, Leipzig, 1871, paginile 106-107, el scrie că la nord de Dunăre nu poate dovedi prezența vlahilor înainte de secolul al XIII-lea, în vreme ce la sud de fluviu istoriografia bizantină îi arată încă în secolul al VI-lea, ca locuitori ai ținuturilor Haemusului:

Cuvintele citate ale soldatului aparțin unei limbi romanice și dau o mărturie despre faptul că în oastea grecească serveau soldați a căror limbă maternă era un dialect romanic.

R. Roesler, Romänische Studien, Leipzig, 1871, p. 107

Pentru Roesler, cele trei cuvinte erau folositoare tocmai fiindcă fuseseră rostite la sud de Dunăre. Pentru A. D. Xenopol, care în 1885 publică la Paris un volum intitulat Les Roumains au moyen-âge. Une énigme historique, răspuns direct la Roesler, ele erau folositoare în sens contrar. Formularea lui, la pagina 40, este cea mai categorică din tot dosarul: „Oricum ar fi, aceste cuvinte sunt, fără discuție, valahe. Astăzi s-ar spune: torna, torna, frate!”

Iar D. Onciul, cel care în 1885 publică în Convorbiri literare un studiu numit chiar Teoria lui Roesler și o demontează, se așază în tabăra latinei. Nicio potrivire, prin urmare, între poziția cuiva în disputa mare și poziția lui în disputa mică. Este primul lucru pe care îl arată istoria acestei controverse: pasajul nu aparține niciunei tabere.

Multă vreme, cearta s-a purtat pe un an greșit

Mai este un amănunt care leagă toată literatura veche. Roesler în 1871, Jireček în 1876, Xenopol în 1885, Densusianu în 1901 și Papahagi în 1925 datează episodul în anul 579, luat din socoteala anilor lumii de la Theophanes, prin edițiile de dinainte de De Boor. Cronologia folosită astăzi, 587, a fost stabilită de Michael Whitby și a fost discutată în primul capitol al dosarului. Prima jumătate a disputei s-a purtat, deci, sub o dată falsă, cu o abatere de opt ani.

De ce a dat Jireček înapoi, după ce scrisese „cea dintâi urmă”?

Pentru că, la șaptesprezece ani distanță, a ajuns la concluzia că are de a face cu un termen de comandă, nu cu o limbă. Răsturnarea din 1893 a fost tratată în capitolul al cincilea; aici interesează ce scrisese el mai înainte, fiindcă textul din 1876 se citează des și se citește rar.

În Geschichte der Bulgaren, apărută la Praga în 1876, pagina 112, el invocă mai întâi mărturia lui Priskos, din 448, potrivit căreia în ținuturile dintre Adriatica, Marea Egee și Marea Neagră latina trecea drept limbă de cancelarie și limbă de casă. Apoi vine fraza citată de toată lumea: „Cea dintâi urmă a limbii românești apare în anul 579.” Și continuă cu o afirmație mult mai tare: „Pe atunci, soldați vorbitori de românește alcătuiau cea mai mare parte a oștii bizantine trimise împotriva avarilor în Tracia.”

Două amănunte de pe aceeași pagină arată cât de departe mersese. După ce repovestește incidentul, scrie că „apoi izvoarele tac despre români vreme de patru sute de ani”, iar în nota de jos trimite la ediția de la Bonn, volumul I, pagina 394, și notează alături formele celor două dialecte, aromâna turna și dacoromâna intorna. Comparația dialectală era deja la el, în 1876.

Un amănunt de aparat, care merită spus

Nota 9 a sintezei lui Saramandu dă referința ca „Jireček 1878: 112”, în vreme ce bibliografia aceluiași articol listează Jireček 1876, Geschichte der Bulgaren, Praga. Pagina 112 este corectă, cartea este cea din 1876, iar formula germană citată, die erste Spur des Rumänischen, apare pe pagină cu ortografia proprie a autorului, Rumunischen. Mărunțișuri, dar tocmai ele se propagă din citare în citare.

Articolul din 1893 este în Archiv für slavische Philologie, volumul XV, la paginile 98-99. Nu am deschis acest volum: referința se sprijină pe trei citări independente, a lui Saramandu în 2001-2002, a Elisabetei Negrău în 2024 și, cea mai veche, a lui Ovid Densusianu în 1901, care trimite la Archiv XV, 99, la numai opt ani de la apariția articolului.

Cum a trecut Densusianu de partea latinei?

Printr-un raționament pe care îl putem urmări pas cu pas, fiindcă l-a scris pe două pagini. În Histoire de la langue roumaine, volumul I, Paris, 1901, paragraful 156 începe cu un avertisment: filologii români au căutat la cronicarii bizantini relicve de limbă, dar „ce s-a descoperit la ei pentru studiul limbii române se reduce la puțin lucru; vom vedea chiar că s-a exagerat adesea importanța a ceea ce s-a cules de acolo”.

Prima mișcare a lui este, surprinzător, în apărarea tezei românești. Gustav Weigand susținuse, în Enciclopedia română, volumul I, pagina 230, că torna nu poate fi formă românească, pentru că verbului turnare i-ar lipsi sensul „a se întoarce”. Densusianu îi răspunde, la pagina 390, că afirmația este inexactă, fiindcă româna veche și macedoromâna cunosc verbul exact cu sensul dat de Theophanes.

A doua mișcare îi răstoarnă prima. Torna, scrie el, era un cuvânt al limbii oficiale a armatei bizantine, dat alături de cede și de sta în tratatul de strategie atribuit împăratului Mauricius, iar trimiterea lui nu este la o ediție modernă, ci la cea a lui Scheffer, Arriani tactica et Mauricii artis militaris libri XII, Uppsala, 1664, paginile 83 și 435. În aceste condiții, conchide, cuvântul nu mai poate fi socotit românesc, ci doar termen de comandă din latina epocii bizantine.

Despre fratre, judecata lui este mai nuanțată decât se reține de obicei: „are, fără îndoială, mai multă valoare decât torna, dar nici el nu poate fi socotit ca fundamental românesc; este o formă latină vulgară, încă netransformată în românescul frate”. Tot la Densusianu apare, pentru prima dată, termenul romanică balcanică, de care se ocupă capitolul următor.

Ce au adăugat Kolias, Keramopoullos și Gyóni, între 1938 și 1942?

Au mutat discuția de la cuvinte la expresiile care le însoțesc. G. Kolias, în anuarul societății de studii bizantine din Atena, volumul XIV, 1938, paginile 294-299, a susținut că prin „limba locului” și „limba părintească” bizantinii înțelegeau latina în general. Argumentul a fost tratat în capitolul al treilea; aici contează efectul: Mihăescu scrie că prin contribuția lui s-a produs o spărtură adâncă în vechea concepție, iar linia a fost urmată de Gyóni în 1942, de Tagliavini în 1952, de Beševliev în 1964 și de Mihăescu însuși în 1976.

Cel mai curios episod al acestei perioade este însă o descoperire pierdută. În 1939, istoricul grec A. Keramopoullos, într-o carte despre aromâni apărută la Atena, observă în nota de la pagina 40 că torna are două înțelesuri deodată, unul în graiul oamenilor și altul în limbajul comenzii, și adaugă argumentul cu frater, care, dovedind familiaritatea camarazilor, interzice aici ideea unui termen de comandă. Petre Ș. Năsturel va ajunge la aceeași soluție în 1956, fără să îi cunoască lucrarea.

Este al doilea șir de descoperiri independente din acest dosar: soluția dublului înțeles a fost găsită de Nicolae Iorga în 1905, de Keramopoullos în 1939 și de Năsturel în 1956, de fiecare dată fără știrea celui dinainte. Că trei oameni, în trei limbi, au ajuns la același rezultat spune ceva în favoarea soluției; că niciunul nu l-a citit pe celălalt spune altceva, despre cum circula bibliografia.

Cine și-a schimbat părerea în cealaltă direcție?

Alexandru Rosetti, în 1960, într-un articol din volumul omagial închinat lui Constantin Daicoviciu, la paginile 467-468. Concluzia lui este scurtă: „Torna, torna, fratre aparțin, deci, limbii române; ei corespund unor termeni latini de comandă din armata bizantină.” Partea interesantă stă în notă, acolo unde spune limpede că, adoptând interpretarea lui Philippide, o abandonează pe cea a lui Densusianu, care socotea cuvintele termeni latini de comandă, nu ale limbii române.

Avem, prin urmare, două răsturnări publice de poziție, în direcții opuse, la șaizeci și șapte de ani distanță: Jireček în 1893, de la română către comandă, și Rosetti în 1960, invers. Ambele au fost făcute în scris, cu trimitere la propria lucrare anterioară. Este cea mai cinstită trăsătură a acestei dispute.

Pe aceeași parte se așază și G. Ivănescu, în Istoria limbii române, Iași, 1980, care scrie la pagina 177 că „primele indicații despre limba română ca limbă aparte sunt din secolul al VI-lea”, întemeindu-se pe cele două cronici. Saramandu explică și o absență: Ivănescu își încheiase cartea câțiva ani înainte de apariție, de aceea nu se referă la sinteza lui Mihăescu din 1976.

Și o a treia schimbare, mai puțin observată. Ion Coteanu susținuse în 1969, în Morfologia numelui în protoromână, paginile 21-22, că prin „limba țării” trebuie să înțelegem aromâna. În 1981, în Structura și evoluția limbii române, paginile 75-76, renunță la precizare și se alătură celor care au văzut aici prima mostră de limbă română. Saramandu respinge, la rândul lui, lectura strict aromână.

Argumentul care s-a întors împotriva autorului lui

În 1925, Pericle Papahagi publică în Revue historique du Sud-Est Européen, volumul II, paginile 187-190, observația cea mai productivă din tot dosarul. Latinescul tornare are până astăzi în aromână, pe lângă sensul „a se întoarce”, și sensul „a răsturna”, iar expresia mula toarnă, catârul răstoarnă povara, se spune curent. Dacă acesta era înțelesul strigătului, scena se citește altfel: omul din urmă nu îi cerea catârgiului să se întoarcă, îl avertiza că animalul răstoarnă sarcina.

Observația este bună și a rămas. Ce nu a rămas este inferența pe care a clădit-o peste ea. Papahagi a mers până la capăt: conchide, la pagina 190, că „nu încape îndoială că idiomul vorbit de soldații și de catârgiii generalilor Martin și Comentiolus era dialectul macedoromân de mai târziu”, iar la pagina 191 scrie că deosebirea de sens este o dovadă că limba română s-a format și în Balcani, în vreme ce lipsa acestui sens în dacoromână dovedește continuitatea dacoromânilor în Dacia Traiană.

Argumentul se sprijinea pe o absență, iar absența nu exista. Saramandu îl desface cu dicționarul: turna este atestat regional în dacoromână cu sensul „a răsturna” și cu sensul „a doborî, a trânti”, și dă exemplele din Dicționarul limbii române, tomul XI, partea a treia, paginile 738-739: „izbuti să-l îndoiască oleacă și mai să-l toarne jos”, „l-am și turnat la pământ”, „se toarnă oaia la pământ… se tunde după cum se știe”. Sensurile aromânei nu pot fi, deci, aduse ca argument pentru o deosebire care urcă la perioada de formare a limbii.

Merită spus ce rămâne, fiindcă rămâne ceva. Papahagi a adus în dosar un înțeles pe care nimeni nu îl mai folosise de la Thunmann încoace și care schimbă lectura scenei. Faptul că teza națională clădită peste el nu stă în picioare nu scade nimic din observația de dialectolog. Un sens de dicționar este un fapt; ce se construiește peste el se verifică separat.

De ce a spus nu cel mai important bizantinist român?

Haralambie Mihăescu, în studiul Torna, torna, fratre publicat în 1976 în revista Byzantina de la Salonic, volumul VIII, paginile 23-35, a spus nu, însă nu pe temeiul la care te-ai aștepta. El nu a negat că vorbele sunt din limba vorbită. Dimpotrivă: urmând pe Dölger și pe A. Mócsy, arată că frater se folosea informal, cu valoare afectivă, și nu apare niciodată în textele bizantine ca termen tehnic militar, de unde pune la îndoială opinia după care cele trei cuvinte „erau termeni de comandă și nimic mai mult. De fapt, erau cuvinte din limba vorbită”.

Argumentul lui de sprijin este unul de distribuție: „Nicăieri, după Theophanes, adică după anul 815 și până în greaca modernă, nu se întâlnesc cuvintele torna, torna, fratre, împrejurare care le întărește individualitatea și ne determină să le considerăm drept originale, ca o formulă la îndemâna persoanelor care vorbeau latina, și nu ca împrumuturi din latină intrate în limba greacă.”

Și totuși refuză concluzia, pentru un motiv de geografie culturală: Tracia se afla în sfera culturii grecești și a lăsat mult mai multe inscripții grecești decât latinești, iar romanizarea nu a pătruns acolo decât sporadic. Întrebat dacă acestea sunt cel mai vechi document de limbă românească, răspunde: „Ar fi, cu siguranță, temerar să vedem în două sau trei cuvinte latinești un început de limbă romanică.”

Saramandu îi reproșează două omisiuni: Mihăescu nu face nicio referire la touldon, convoiul de bagaje, și ignoră contribuția lui Glodariu din 1964. Pe linia scepticilor merge și I. Fischer, în Latina dunăreană, 1985, care la pagina 22 scrie că textele dovedesc că „pe teritoriul fostelor provincii, latina devenise limba maternă a locuitorilor”, dar taie discuția cu o frază: „Discuția asupra presupusului caracter românesc al frazei este oțioasă; corectat sau nu, textul este latin și întâmplarea relatată ar fi putut avea loc pe tot cuprinsul Imperiului.”

Unde se află astăzi disputa despre prima atestare a limbii române?

Pe o linie de despărțire care s-a mutat. Nimeni nu mai susține că cele trei cuvinte ar fi românești în înțelesul de astăzi; disputa este acum despre a cui latină este latina aceea. Pe o parte stă concluzia lui Saramandu: cele trei cuvinte probează existența unei populații romanizate în peninsulă în secolul al VI-lea, iar prin „limba locului” se înțelege limba vorbită de această populație, adică romanica balcanică, din care provine româna.

Saramandu a revenit la subiect de cinci ori, iar lista lucrărilor lui, publicată de Institutul de Lingvistică al Academiei Române, le arată pe toate: o broșură de 22 de pagini în 2001, studiul din Fonetică și dialectologie, XX-XXI, 2001-2002, versiunea franceză din Revue des études sud-est européennes, XL, 2002, paginile 41-60, capitolul din volumul Romanitatea orientală, 2004, și, în 2012, un text intitulat Torna, torna, fratre într-o interpretare recentă, apărut în volumul omagial pentru Nicolae-Șerban Tanașoca. Pe acesta din urmă nu l-am citit; îl știu din lista oficială, unde titlul spune limpede că este un răspuns.

Pe cealaltă parte, tabăra sceptică de astăzi nu mai este românească. Michael și Mary Whitby tranșează chestiunea în nota 37 a traducerii lor din 1986: confuzia romanilor „a fost pricinuită de strigarea lui torna, torna, o comandă militară obișnuită pentru întoarcere”, cu trimitere la Strategikon și la propriile studii din Byzantion, volumul 52 din 1982, paginile 426-427, unde expresia este așezată în latina târzie populară. B. Baldwin, în 1997, tot în Byzantion, o socotește un idiom latin târziu aflat poate pe punctul de a deveni o limbă romanică balcanică.

Cea mai aspră voce românească este a lui Petru Zugun, în Limba română, anul LX, numărul 2 din 2011. Argumentele lui de fond au fost date în capitolul al cincilea; aici contează verdictul: „În îndemnul strigat acum peste un mileniu și jumătate, totul, deci, este latinesc și nimic nu este românesc, nici forme, nici sensuri specifice.” Pe comentariile care susțin statutul românesc le compară cu împăratul gol din povestea lui Andersen. Încheie însă cu o notă care nu este deloc distructivă: eroarea de traducere a lui Philippide, scrie el, „a stimulat studiul latinei populare balcanice, contribuind la cunoașterea unor momente importante din evoluția ei spre româna comună”.

Cea mai nouă intervenție, studiul Elisabetei Negrău din 2024, duce scepticismul până la manuscrise și conchide, în rezumatul propriu, că cele două cuvinte nu sunt o dovadă îndeajuns de puternică pentru o mostră de romanică balcanică timpurie în Tracia secolului al VI-lea.

Ce rămâne deschis după două secole și jumătate

Rămâne deschisă întrebarea de fond, și rămâne deschisă din motive care nu sunt numai filologice. Michael Whitby o spune limpede în cartea lui din 1988, paginile 131-132, despre materialul arheologic al aceleiași regiuni și al aceluiași secol:

Presupozițiile contradictorii ale unor arheologi bulgari și români ridică probleme suplimentare pentru cel care studiază istoria antichității târzii. Arheologii bulgari tind să sublinieze dovezile prăbușirii imperiului roman în jurul anului 600 și găsesc doar semne limitate de continuitate după aceea. Arheologii români, în schimb, scot în evidență dovezile continuității locuirii până la mijlocul secolului al VII-lea.

Michael Whitby, The Emperor Maurice and his Historian, Oxford, 1988, p. 131-132

Whitby adaugă imediat și limita propriei competențe, spunând că se sprijină pe sinteze și pe rezumatele în limbi străine din revistele de arheologie bulgare și românești. Felul acesta de a-și măsura propria poziție este tocmai ce lipsește din reluările populare ale subiectului.

Cât de mare este dosarul se vede la numărătoare. Bibliografia sintezei lui Saramandu are cincizeci și șase de intrări. Nota 2 a studiului Elisabetei Negrău mai adaugă titluri care lipsesc de acolo: G. Nandriș în 1951, G. C. Lepschy în 1965, cu un articol despre Justus Lipsius și limba vulgară din secolul al VI-lea, G. Mihăilă în 1981 și 2002, M. Avram în Enciclopedia limbilor romanice din 1989, V. Barbu, cu o trecere în revistă în două părți în Limba română din 1990, și K. Dumitrașcu, cu precizări bibliografice în 2006. Un articol din 1981 al lui Valeriu Rusu, înregistrat în Crossref, nu apare în niciuna dintre cele două bibliografii; din el nu am decât citarea.

Mai departe în timp decât Thunmann nu se poate urca ușor. Saramandu scrie, în prima notă a sintezei, că pasajul era cunoscut învățaților încă de la începutul secolului al XVI-lea, și trimite la Coșeriu și la Černjak. Niciuna dintre aceste două trimiteri nu a fost verificată de noi la sursă.

Ce putem spune cu certitudine despre prima atestare a limbii române este puțin și este exact: trei cuvinte latinești, rostite în Haemus, consemnate de un cronicar la câteva decenii de la întâmplare și de un al doilea la peste două sute de ani, despre care izvorul spune că erau în limba locului. Dacă limba aceea se poate numi română, romanică balcanică sau pur și simplu latină târzie este o chestiune de definiție, nu de document, și de ea se ocupă capitolul următor.