Soldați scoși din 1918: ce găsesc, de fapt, arheologii pe fronturile Marelui Război

Arheologia Primului Război Mondial lucrează cu un trecut despre care avem, deopotrivă, munți de hârtie și oameni îngropați fără nume. În 2011, dintr-o galerie prăbușită în 1918 în Alsacia, au fost scoși 21 de soldați germani. Ce arată rapoartele de săpătură.

Un război care s-a săpat în pământ, și de aceea a lăsat arheologie

Între 1914 și 1918, pe o fâșie care traversa Europa de la Marea Nordului până în Alpi și mai departe, spre Carpați, armatele au încetat să se mai bată în câmp deschis și au început să se îngroape. Aceasta e, pentru arheolog, deosebirea de fond dintre Marele Război și războaiele dinaintea lui. O bătălie de o zi lasă în pământ cartușe, oase și poate o groapă comună. Un front care stă pe loc patru ani lasă un strat întreg: tranșee de primă linie, tranșee de legătură, adăposturi săpate la șase metri sub pământ, cuiburi de mitralieră turnate în beton, bucătării, latrine, ateliere, depozite de muniție, cimitire improvizate și, peste toate, cratere.

Scara e greu de cuprins. Numai pe frontul din jurul orașului Ypres, în Belgia, cercetătorii Universității din Gent estimează că între 80.000 și 90.000 de soldați au rămas în pământ, fără mormânt cunoscut. Pentru armata britanică, socoteala se poate face aproape ca un bilanț contabil: pe monumentele dispăruților din zonă sunt înscrise circa 103.000 de nume, din care 47.500 au primit, până la urmă, o piatră cu inscripția „Known unto God”, adică un mormânt fără nume. Diferența, aproximativ 55.500 de oameni, se află încă sub câmpurile de sfeclă și de hamei din Flandra de Vest.

De aici vine și interesul publicului, și sursa neînțelegerilor. O știre despre un soldat găsit „neatins de la război” are toate ingredientele unei povești bune: pământul care păstrează, timpul care se oprește, omul care primește, într-un târziu, un nume. Între ce se vede într-un clip de câteva minute și ce scrie într-un raport de săpătură există însă o distanță pe care nimeni nu o parcurge pentru cititor.

Mai e un motiv pentru care subiectul merită timp. Arheologia Primului Război Mondial nu e o curiozitate de nișă: e singurul domeniu în care se lucrează cu un trecut despre care avem, în același timp, munți de hârtie și oameni îngropați fără nume. Nicio altă epocă nu oferă această combinație. Confruntarea dintre registrul de companie și scheletul din tranșee e un laborator pentru întrebarea de fond a meseriei: ce poate spune pământul pe care documentul nu îl spune?

Ce a fost, de fapt, găsit la Carspach în 2011?

Cel mai limpede caz din toată istoria disciplinei se află în Alsacia, la Carspach, la vest de Altkirch, în Sundgau. Acolo, în toamna anului 2011, Pôle d’Archéologie Interdépartemental Rhénan a făcut o săpătură preventivă înaintea unor lucrări rutiere, sub conducerea arheologului Michaël Landolt, între septembrie și decembrie. Obiectivul era o galerie germană numită Kilianstollen.

Datele tehnice vin din studiul publicat în 2014 de Matthieu Le Bailly, Michaël Landolt, Leslie Mauchamp și Benjamin Dufour în revista PLoS ONE. Galeria avea circa 125 de metri, săpată la o adâncime între 3,5 și 6 metri, construită în iarna 1915/1916 și legată de a doua tranșee a primei linii germane. Nu era o lucrare de atac, ci un adăpost de mare capacitate, locul în care oamenii se retrăgeau în timpul bombardamentelor.

La 18 martie 1918, după o pregătire de artilerie franceză, porțiunea sudică a galeriei, cea mai apropiată de suprafață, s-a prăbușit peste 34 de soldați. Treisprezece au fost scoși. Douăzeci și unu nu au putut fi salvați și au rămas acolo unde îi prinsese pământul. Erau militari ai Regimentului 94 de infanterie de rezervă.

De ce acest sit și nu altul

În rezumatul publicat de autori pentru comunicarea din 2016 semnată de Amélie Pélissier, Benoît Bertrand, Matthieu Le Bailly și Michaël Landolt, formula care descrie situl e aceasta: o catastrofă umană surprinsă ca un instantaneu, „sans intervention anthropique entre le moment du décès des soldats jusqu’à leur exhumation”, adică fără nicio intervenție omenească între moartea soldaților și scoaterea lor la lumină, și, în plus, cu identitatea morților cunoscută. Aceleași rânduri numesc galeria un laborator experimental, în care fiecare disciplină își putea verifica metodele pe un caz cu răspunsul deja știut.

Asta e, de fapt, miezul poveștii care circulă azi pe rețele. Nu e vorba de un soldat „neatins” în sensul unui corp păstrat ca prin minune, ci de un context neatins: un spațiu închis brusc, pe care nimeni nu l-a deschis, nu l-a jefuit și nu l-a reamenajat timp de peste nouăzeci de ani. Pentru arheolog, contextul intact valorează mai mult decât obiectul spectaculos, fiindcă numai contextul leagă obiectul de om.

Site-ul oficial al Ministerului francez al Forțelor Armate, în dosarul despre arheologia conflictelor contemporane, dă și cifra care explică de ce identificările au mers bine aici: 18 dintre cele 21 de corpuri aveau plăcuța de identitate. Același text numește situl „la Pompeï de la Grande Guerre”, comparația care a plecat apoi, fără nuanțe, în titlurile din presă.

Ce spun documentele și obiectele scoase din pământ?

Un sit din Primul Război Mondial se citește cu trei izvoare puse unul lângă altul: hârtia armatei, obiectul din pământ și corpul omului. Niciunul nu ajunge singur.

Hârtia

Pentru Carspach, identitatea morților era cunoscută din evidențele germane, iar 18 dintre cei 21 purtau plăcuța de identitate. De aceea situl a devenit un etalon. Pentru Fromelles, în nordul Franței, raportul echipei de la Oxford Archaeology arată situația inversă: fișele de serviciu existau, dar nu se puteau lipi de oase. Programul numit OPTIMISE a lucrat cu datele a 248 de soldați și cu 1.268 de fișe de serviciu, dintre care 1.258 australiene și 10 britanice, și nu identifica nimeni: doar ordona lista candidaților posibili, de la cel mai probabil în jos. Autorii avertizează că multe fișe britanice au ars în bombardamentele asupra Londrei, iar unii recruți își declaraseră altă vârstă.

Obiectul

La Fromelles, cea mai folositoare piesă nu a fost plăcuța de identitate, ci catarama de centură: 65 la sută dintre soldați purtau catarame australiene, ceea ce separa dintr-o privire naționalitatea. Plăcuțele au contat numai acolo unde poziția lor era sigură, fiindcă majoritatea oamenilor aveau una singură, iar din cele de rezervă s-au păstrat trei, nu toate lizibile. Raportul dă și un exemplu care arată de ce obiectul nu e o carte de identitate: o pipă marcată 1859B avea inițiale scrise peste alte inițiale, semn limpede de obiect trecut din mână în mână. Regula care a ieșit de aici e că poziția obiectului pe corp cântărește mai mult decât inscripția de pe el. O proteză dentară purta, în schimb, numele celui care o comandase.

Corpul

Cifrele publicate în 2020 de Nicholas Márquez-Grant, Roland Wessling și colegii lor în revista Mètode Science Studies Journal arată ce se poate citi pe oase. Dintre cei 250 de soldați de la Fromelles, 231, adică 92,4 la sută, aveau traumatisme produse în jurul momentului morții, iar 30 la sută purtau urme de traumatisme mai vechi, dinainte de luptă. Jumătate din grup, 54 la sută, avea lucrări dentare. Vârsta celor mai mulți era între 18 și 25 de ani, iar statura medie 172 de centimetri. Într-un mormânt comun german de la Wijtschate, în Belgia, cu 22 de oameni, cel puțin zece aveau schije rămase în os, iar cel puțin douăzeci prezentau noduli Schmorl, o uzură a coloanei legată de efort fizic greu.

Și paraziții intestinali sunt un izvor. La Carspach s-au luat probe de sediment din cavitatea abdominală a trei soldați: un caporal de 22 de ani, un soldat de 20 de ani și un sergent de 35 de ani. Doi din trei au ieșit pozitivi. Numărătoarea a dat 180 de ouă de limbric, șase de capilarid, două de tricocefal și unul de tenie. Ouăle de capilarid s-au dovedit asemănătoare cu cele ale paraziților de rozătoare, ceea ce trimite direct la șobolanii din tranșee. Autorii scriu în rezumat că explicația stă în „poor sanitary conditions in the trenches”, în necunoașterea paraziților și în prezența masivă a animalelor comensale.

Cum a apărut arheologia Marelui Război, de la un scriitor dispărut la un departament la Ypres?

Disciplina nu s-a născut dintr-un program de cercetare, ci din buldozere și din familii care voiau un răspuns.

1991, Saint-Rémy-la-Calonne

În 1991, în departamentul Meuse, a fost deschisă o groapă cu 21 de soldați francezi căzuți la 22 septembrie 1914. Printre ei era locotenentul Henri-Alban Fournier, cunoscut ca Alain-Fournier, autorul romanului „Le Grand Meaulnes”, apărut în 1913. Identificarea corpului a fost făcută de arheologul Frédéric Adam, ajutat de istoricii adunați în jurul lui Michel Algrain. Concluzia săpăturii a fost că toți au murit într-o luptă de întâlnire, un „combat de rencontre”, și a încheiat 77 de ani de zvonuri despre felul în care murise scriitorul. Pentru profesia franceză, acesta a fost momentul în care s-a văzut ce poate face o săpătură pe un subiect considerat deja epuizat de arhive.

Anii 1990, autostrăzile

Dosarul Inrap despre arheologia Marelui Război spune limpede de unde a venit impulsul: din arheologia preventivă de pe traseele marilor lucrări, autostrăzi și linii de tren de mare viteză, în nordul și estul Franței, la începutul anilor 1990. A fost nevoie de aproape două decenii ca să se pună la punct metodele. Direcția științifică a dosarului e semnată de Gilles Prilaux, Yves Desfossés și Alain Jacques, trei dintre numele care au deschis domeniul. Site-ul Ministerului Forțelor Armate adaugă la listă pe Michaël Landolt, Stéphanie Jacquemot și Yves Roumégoux și recunoaște reticența de la început: profesia considera că obiectele sunt inutile sau periculoase, iar arhivele și muzeele militare par să acopere deja subiectul.

10 noiembrie 2003, Ypres

Pasul instituțional s-a făcut în Belgia. La 10 noiembrie 2003, la Ypres, s-a deschis primul departament din lume dedicat arheologiei Primului Război Mondial, în cadrul Institutului pentru Patrimoniul Arheologic al Comunității Flamande, anunțat de ministrul Paul van Grembergen. Textul de prezentare, semnat de Marc Dewilde, Pedro Pype, Mathieu de Meyer, Frederik Demeyere, Wouter Lammens, Janiek Degryse, Frederik Wyffels și Nicholas J. Saunders în galeria de proiecte a revistei Antiquity, îl numește „the first ever department dedicated to First World War Archaeology”. Motivul concret era un proiect de prelungire a autostrăzii A19 peste creasta Pilckem, în mijlocul fostului salient de la Ypres, acolo unde se luptase greu în iulie și august 1917. Institutul făcea recunoașteri în zonă din 2002. Din nouă zone alese pe traseu, două au fost sondate și două săpate integral, iar șapte oameni au fost recuperați. Tranșeele și adăposturile sunt descrise acolo ca „very well preserved”, iar doi dintre cei găsiți aveau echipamentul complet.

În Franța, recunoașterea oficială a venit mai târziu: abia în 2016 arheologia conflictelor recente a intrat în programarea națională a cercetării arheologice, iar siturile Primului Război Mondial au fost trecute limpede în codul patrimoniului.

De ce s-au certat arheologii pe aceste săpături?

Disputa nu e despre cifre, ci despre dreptul de a săpa. Ea are două capete, și amândouă sunt susținute de cercetători serioși.

Argumentul pentru

Poziția favorabilă săpăturii a fost formulată cel mai limpede de Iain Banks, în studiul publicat în 2014 în Journal of Conflict Archaeology despre războiul subteran de pe frontul de vest. Banks scrie: „Archaeology provides the visual and concrete that makes comprehensible the words of documents”, iar despre metodele care ar putea înlocui excavarea e categoric: „there is no real substitute for excavation, however”. Argumentul lui nu e sentimental. Pe situl minei numite Red Dragon, la Givenchy-lès-la-Bassée, el a făcut prospecțiuni de rezistivitate cu un aparat Geoscan RM15, pe caroiaje de 20 de metri, cu măsurători la fiecare metru, cincisprezece caroiaje, aproximativ 6.000 de metri pătrați. Magnetometria a trebuit exclusă, fiindcă pământul e plin de muniție. Adâncimea utilă de detecție era de circa un metru, prea puțin pentru interiorul craterului. Concluzia metodologică merită citată întreagă: rezultatele geofizice sunt „ghost images”, iar termenul corect rămâne „anomaly”, spune el, „until it has been proven through excavation”.

Argumentul contra

Același Banks trage însă și linia care nu se trece. Mina Red Dragon a explodat la 22 iunie 1916, la ora 2:50, și a lăsat un crater de aproximativ 45 de metri în diametru. Sub el au rămas doi săpători britanici, Hackett și Collins, pentru care operațiunea de salvare din 1916 a eșuat. Verdictul lui e fără echivoc: „there is no good reason to disturb the remains of Sappers Hackett and Collins”. Monumentul ridicat la Givenchy e orientat, printr-o deschidere în formă de T, către locul presupus al galeriei. Cu alte cuvinte, un arheolog care argumentează convingător pentru săpătură poate, în același timp, să ceară ca un anumit loc să rămână nesăpat.

Argumentul etic, și amatorii

Nicholas J. Saunders a formulat problema generală într-un studiu apărut în revista Antiquity în 2002. Din rezumatul publicat, singura parte pe care am putut-o citi, articolul pornește de la observația „The First World War is beginning to receive archaeological attention” și enumeră greutățile: recuperarea și reînhumarea morților de confesiuni diferite, săpătura printre muniție periculoasă și administrarea unor peisaje cu mai multe voci, care sunt în același timp patrimoniu și destinație turistică.

La asta se adaugă o tensiune practică, pe care textul belgian din 2004 o spune pe față. Săpăturile ilegale ale colecționarilor de echipament militar sunt numite acolo o problemă serioasă, „illicit digging by collectors of military equipment”. În același text, însă, amatorii și muzeele private apar drept „a rich repository of specialised knowledge”, adică un depozit bogat de cunoaștere specializată. Rolul declarat al noului departament era să coordoneze și să monitorizeze, nu să excludă. Cine caută în această dispută o parte bună și o parte rea nu o va găsi.

Ce poate dovedi un nasture și ce poate dovedi o probă de ADN?

Aici se decide totul. Un soldat scos din pământ are șase categorii de dovezi atașate, iar fiecare are o slăbiciune anume.

• Plăcuța de identitate. Cea mai directă, dar numai dacă poziția ei pe corp e sigură. La Carspach, 18 din 21 de corpuri aveau plăcuța, iar aceasta a fost cheia identificărilor. La Fromelles, cei mai mulți soldați aveau o singură plăcuță, iar din plăcuțele de rezervă s-au păstrat trei, nu toate lizibile.
• Echipamentul. Separă naționalitatea și unitatea. Catarama australiană la 65 la sută din grupul de la Fromelles a fost dovada care a împărțit mormântul pe armate.
• Obiectul personal. Util, dar mobil. Pipa 1859B, cu inițiale scrise peste alte inițiale, e exemplul standard pentru obiectul care și-a schimbat stăpânul.
• Antropologia. Vârsta se estimează bine sub 21 de ani și în jurul vârstei de 30, dar peste 35 de ani intervalele se lărgesc, uneori cu decenii. Statura s-a potrivit în general în limita a trei sau patru centimetri față de fișa de recrutare.
• Dentiția. Obturațiile de aur, protezele și cariile s-au potrivit uneori cu fișele medicale militare. Rămâne o dovadă de sprijin.
• ADN-ul. Se obține, dar nu decide singur.

Cât cântărește, de fapt, ADN-ul

Raportul de la Fromelles dă cifrele care răstoarnă imaginea populară. Profiluri utilizabile au fost obținute pentru toți cei 250 de soldați, pe linie paternă, cu markeri Y-STR, și pe linie maternă, cu ADN mitocondrial. ADN-ul autozomal nu s-a folosit: după atâtea generații, markerii sunt, în formularea autorilor, diluați și recombinați. Cele mai bune potriviri au ajuns la 1 la 1.915 pentru ADN mitocondrial și până la 1 la 3.387 pentru Y-STR. Combinate, cele două linii pot urca până la 1 la 6,4 milioane, dar cu o singură linie rămân de regulă sub 1 la 500. Standardul de probă nu e cel penal: autorii recunosc că nu se poate atinge „beyond reasonable doubt” și lucrează cu „clear and convincing evidence that indicates that an ID is substantially more likely than not”. Maxima internă a echipei a fost „at least three legs on the stool”, adică minimum trei seturi de date care converg, fără nicio contradicție.

Studiul din 2020 al lui Márquez-Grant și al colegilor lui adaugă partea de laborator. În patru ani, laboratorul LGC a lucrat 27 de seturi de rămășițe de soldați britanici din Primul Război Mondial, provenite din 12 situri din Belgia și nordul Franței. Rata de succes a extragerii a fost de 100 la sută pentru regiunea de control a ADN-ului mitocondrial și de 96 la sută pentru markerii Y-STR. Cu toate acestea, identificarea a reușit în zece cazuri din 27. Explicația nu e tehnică, ci genealogică: „it is incredibly rare to find a close second degree relative”, scriu autorii, iar fără o rudă apropiată profilul nu are cu ce să fie comparat. Concluzia lor despre rolul ADN-ului e la fel de clară: „it is not the deciding piece of evidence in historical cases”.

Rămân și limitele pe care nimeni nu le poate înlătura. Autorii raportului de la Fromelles lucrează cu o presupunere de nepaternitate de unu sau doi la sută și admit că adopțiile și copiii nerecunoscuți pot lăsa anumite identități necunoscute pentru totdeauna. Izotopii, care ar putea arăta de unde venea un om, nu au fost folosiți la Fromelles: autorii scriu că ar fi dus la concluzii greșite despre origine.

Arheologia Primului Război Mondial: cum știm ce știm, metodă cu metodă

Fotografia aeriană, arhiva de pornire

Cea mai productivă sursă nu e în pământ, ci în dulapuri. Între 1914 și 1918, aviațiile au fotografiat frontul zi de zi, pentru artilerie. Birger Stichelbaut, de la Universitatea din Gent, a transformat acest material în instrument de cercetare. Din rezumatul studiului publicat de el în revista Antiquity în 2006, singura parte accesibilă, reiese metoda: tehnologia modernă de cartografiere digitală se aplică fotografiilor făcute de primii piloți, iar rezultatul e un inventar de tip GIS al lucrărilor militare, folositor atât istoricilor războiului, cât și celor care administrează acest patrimoniu.

Prezentarea proiectului pe site-ul propriu al Universității din Gent explică la ce servește inventarul. Stichelbaut, care lucrează cu Simon Verdegem, a combinat datele despre morții cu mormânt cunoscut și despre cei fără mormânt cu zonele de luptă și a construit o hartă de densitate pentru bătălia de la Passchendaele. Formularea de pe pagină e prudentă și corectă: harta „indicates where the missing dead are likely to lie in the landscape today”. Arată unde e probabil să fie, nu unde sunt.

Geofizica, și de ce nu merge magnetometria

Pe un câmp de luptă, instrumentul obișnuit al arheologului se blochează. Magnetometrul citește fierul, iar pământul e plin de schije, de obuze neexplodate și de sârmă ghimpată, deci imaginea devine ilizibilă. De aceea Banks a lucrat la Givenchy cu rezistivitate electrică, nu cu magnetometrie. Limita a doua e adâncimea: aparatul vedea aproximativ un metru, iar galeriile de luptă coborau la zeci de metri.

Antropologia și laboratorul

La Fromelles, săpătura din 2009 a venit cu infrastructură de medicină legală pe teren: o morgă temporară, o unitate de radiografie și un laborator pentru obiecte. Radiografia e esențială: arată schija rămasă în os și citește o plăcuță coclită fără a o distruge.

Paleoparazitologia, pas cu pas

Metoda folosită pe probele de la Carspach se numește, pe scurt, RHM: rehidratare, omogenizare, microcernere. Se iau cinci grame de sediment din zona abdominală, se lasă o săptămână într-o soluție de fosfat trisodic de 0,5 la sută și apă glicerinată de 5 la sută, se omogenizează, se trec un minut prin baie cu ultrasunete și se cern prin site de 315, 160, 50 și 25 de micrometri. Se păstrează fracțiunile fine, de 25 și 50 de micrometri, iar numărătoarea se face la microscop, la măriri de 100, 400 și 600 de ori. Determinarea speciei nu se face din ochi: ouăle de capilarid de la Carspach au fost măsurate, media lungimii fiind de 65,56 micrometri, și comparate statistic cu opt specii de capilaride de mamifere, cu distanța Gower și clustering ierarhic Ward, iar rezultatul a trimis spre un parazit de rozătoare.

Arhiva, care decide totul

Peste toate metodele de laborator stă hârtia. Fără registrul regimentar german, Kilianstollen ar fi rămas o galerie cu 21 de oameni fără nume, iar toate analizele de mai sus ar fi descris condiții de viață, nu oameni.

Câți soldați se găsesc, de fapt, într-un an?

Aici arheologia Primului Război Mondial are, în sfârșit, cifre oficiale, iar ele schimbă proporțiile poveștii.

Raportul anual pe 2021-2022 al Commonwealth War Graves Commission, instituția care administrează mormintele militare ale țărilor din Commonwealth, spune că echipa sa a recuperat în acel an 59 de seturi de rămășițe în Franța. Media ultimilor ani e dată tot acolo: între 40 și 50 de soldați pe an, numai în Franța. Unitatea de recuperare și echipa de antropologie din Franța sunt conduse de Stephan Naji. Formularea instituției despre propria muncă e seacă: „Our specialist Case Officers and Anthropologists deliver a professional service for the recovery of remains”.

Cazurile concrete din acel an spun cum arată, în practică, un an de lucru. La Tyne Cot, în Belgia, în noiembrie 2021, nouă soldați din Primul Război Mondial au fost reînhumați, opt din Northumberland Fusiliers și unul necunoscut; au fost descoperiți întâmplător, în timpul unor lucrări rutiere, iar raportul notează că „eight of the nine had been positively identified”. La Pimprez, în Franța, s-au recuperat rămășițele a cinci soldați francezi, împreună cu antropologi ai instituției franceze pentru veterani. La Neuve-Chapelle au fost excavați doisprezece soldați britanici, alături de o echipă locală de arheologie, iar printre obiecte s-a găsit un corn de semnalizare, o piesă pe care Comisia nu o mai avusese până atunci.

Cât s-a reușit în treizeci de ani

Pentru zona Ypres, cifra cumulată e cea care pune lucrurile la locul lor. Din 1990 până la data prezentării proiectului de la Universitatea din Gent, au fost recuperate 720 de corpuri, iar 43 au primit un nume. Adică aproximativ unul din șaptesprezece. Pusă față în față cu estimarea de 80.000 până la 90.000 de oameni rămași în pământ numai în acea regiune, cifra spune limpede: identificarea prin săpătură nu e o soluție la scara problemei, ci un gest care se poate face, cu greu, de la caz la caz.

Viitorul apropiat va crește cifrele dintr-un motiv prozaic. Raportul anticipează câteva sute de înhumări suplimentare pe traseul canalului Seine-Nord, un proiect de infrastructură care taie prin fostul front, coordonat de unitatea de recuperare în numele guvernelor din Commonwealth, al Germaniei și al Franței. Ca de obicei în acest domeniu, săpătura nu vine din curiozitate, ci dintr-un excavator.

Chiar au fost îngropați în picioare, cu arma în mână?

Cea mai rezistentă poveste a frontului de vest se numește Tranșeea baionetelor și se află lângă Douaumont, la Verdun. Legenda spune că o companie întreagă a Regimentului 137 de infanterie a fost îngropată de un bombardament în timp ce stătea la post, iar din pământ au rămas afară numai baionetele, ca o pădure de fier.

Site-ul oficial al Ministerului francez al Forțelor Armate spune ce au găsit săpăturile din 1920: „Aucun n’était debout, l’arme à la main”. Niciunul nu era în picioare, cu arma în mână. Puștile ruginite care ieșeau din pământ marcau morminte improvizate, ale unor soldați uciși și îngropați de inamic într-un șanț puțin adânc. Au fost găsiți 21 de francezi, inclusiv un locotenent neidentificat; 14 au primit un nume, 7 au rămas necunoscuți. Monumentul a fost inaugurat la 8 decembrie 1920, de președintele Alexandre Millerand, în bois Morchée, după planurile arhitectului A. Ventre, cu o ușă metalică lucrată de Edgard Brandt.

Două amănunte merită reținute. Primul: legenda a fost contestată de la început chiar de veteranii regimentului, adică de oamenii care fuseseră acolo. Al doilea: pagina oficială poartă ea însăși două cifre diferite, 57 de soldați îngropați de bombardament în prezentarea scurtă și 21 de corpuri găsite în textul propriu-zis. Așa arată un mit care a intrat în documentația instituției care ar trebui să îl corecteze, iar textul recunoaște că povestea „réapparaît pourtant régulièrement encore de nos jours”.

Ce rămâne adevărat după ce cade legenda

Căderea poveștii nu micșorează nimic din ce au îndurat acei oameni. Regimentul 137 a luptat în iunie 1916 la Verdun, într-una din cele mai grele bătălii ale secolului, iar faptul că 21 de soldați au fost acoperiți de pământ într-un șanț puțin adânc, cu puștile înfipte deasupra ca semn, nu e mai puțin cumplit decât povestea cu baionetele. E doar altfel. Și spune în plus un lucru pe care legenda îl ascundea: cineva, de partea cealaltă a frontului, s-a oprit ca să îi acopere și să le marcheze locul. Dosarul Inrap despre arheologia Marelui Război notează chiar asta, că săpăturile de morminte arată uneori semne neașteptate de camaraderie sau de ritual.

La fel trebuie citită și comparația cu Pompeii, folosită pentru Carspach. Ea e corectă pentru context, fiindcă un spațiu s-a închis brusc și nu a mai fost deschis. Nu e corectă pentru corpuri: ce s-a scos din galerie au fost schelete cu echipament și sediment, studiate de antropologi și de paleoparazitologi, nu oameni păstrați intacți. Cine spune „neatins” despre context are dreptate. Cine spune „neatins” despre corp vinde altceva decât are.

Ce știm sigur și ce rămâne deschis

Ce e stabilit

Prăbușirea de la Carspach e documentată pe toate căile: data de 18 martie 1918, unitatea, cei 34 de oameni prinși, cei 21 rămași, plăcuțele de pe 18 dintre ei, galeria de circa 125 de metri la 3,5 până la 6 metri adâncime. Identificările de la Fromelles sunt publicate, cu metodă și cu limite declarate: 250 de soldați recuperați din opt gropi, din care cinci cu 44 până la 52 de oameni fiecare, și 144 de nume redate. Cifrele anuale de recuperare sunt oficiale: 59 de seturi în Franța în 2021-2022, o medie de 40 până la 50 pe an. Și metodele sunt stabilite, cu limitele lor măsurate: rezistivitate în loc de magnetometrie, o adâncime utilă de aproximativ un metru, ADN mitocondrial și Y-STR în loc de autozomal.

Ce rămâne deschis

Numărul total al celor rămași în pământ e o estimare, nu o cifră: între 80.000 și 90.000 numai în zona Ypres, aproximativ 55.500 pentru armata britanică, obținuți prin scădere din numele de pe monumente. Pentru 106 dintre cei 250 de soldați de la Fromelles nu există nume, deși s-au obținut profiluri genetice pentru toți; 75 sunt australieni, doi britanici, iar 29 au rămas, în formula comisiei, „known unto God”. Cât din acest rest se mai poate rezolva depinde de genealogie, nu de laborator. Și rămâne deschisă, fără un răspuns unic, întrebarea unde se oprește săpătura: cazul săpătorilor Hackett și Collins arată că răspunsul poate fi, pentru un loc anume, nicăieri.

Ce se știe despre tranșeele din Carpați?

Frontul românesc din 1916-1917 a fost, prin orice măsură, un front mare. Arheologia lui, în schimb, aproape nu există, și asta nu e o impresie, ci o constatare publicată.

Teza de doctorat susținută în 2019 la Universitatea din Birmingham de Roxana-Talida Roman, intitulată „The Edge of Europe: Heritage, Landscape and Conflict Archaeology”, se ocupă exact de acest gol. Studiul de caz e Maramureșul, mai precis zona Pasului Prislop, pe linia fostului front dintre Maramureș și Bucovina. Autoarea a inventariat acolo tranșee, buncăre, cratere de explozie, gropi comune, cimitire militare, fundații de clădiri, o linie de cale ferată și un teleferic construit în timpul războiului. În sectoarele unu și doi sunt înregistrate 103 elemente numerotate, iar în sectorul trei sisteme de tranșee din șase zone. Teza își anunță contribuția fără ocolișuri: „constructs the first gazetteer of Romanian WWI sites”, adică primul repertoriu al siturilor românești din Primul Război Mondial.

Diagnosticul general e la fel de direct: „The WWI Eastern Front also remains largely unexamined, both in terms of archaeological works and heritage studies”. Iar la capitolul protecție, constatarea din 2019 e aspră: „no East European World War I site has been granted official heritage status”. Niciun sit din Primul Război Mondial din Europa de Est nu avea, la data tezei, statut oficial de patrimoniu, deși lucrările de construcție și reabilitările de drumuri le amenință direct.

Ce se face totuși la noi

Există și începuturi. Muzeul Județean Mureș a organizat, în colaborare cu Universitatea din Pécs, o expoziție despre sistemul de tranșee din Primul Război Mondial din județul Mureș, văzut prin arheologie aeriană, adică exact metoda cu care lucrează echipa de la Gent în Flandra. Iar legătura dintre Marele Război și arheologia aeriană din România e mai veche și mai neașteptată: în studiul publicat în 2015 în Journal of Ancient History and Archaeology, Gabriel Emanuel Rus arată că prima prospecțiune aeriană pe teritoriul de azi al României a fost făcută în 1918, în timpul războiului, de arheologul german Carl Schuchhardt, peste limesul roman de la Dunăre și de la Marea Neagră, iar fotografiile au fost publicate abia în 1954. Aceeași aviație care a lăsat Flandrei arhiva de pornire a arheologiei de conflict a lăsat Dobrogei primele fotografii aeriene de sit roman.

De ce pământul nostru arată altfel

Mai e o deosebire de fond, care explică de ce în România nu se descoperă gropi comune de tipul celei de la Fromelles. Statul român a strâns morții de pe câmpurile de luptă devreme și sistematic. Prin decretul regal nr. 4106 din 12 septembrie 1919 s-a înființat societatea pentru mormintele soldaților căzuți în război, cu sarcina de a identifica și de a centraliza aceste morminte, iar Ministerul de Război a adunat și a reînhumat, din 1919, osemintele rămase pe câmpurile de luptă, grupate apoi în cimitire de onoare, osuare, mausolee și cripte. Obligația venea și din tratatele de la Versailles, secțiunea a doua, articolele 225 și 226, și de la Saint-Germain. Astăzi regimul lor e dat de Legea nr. 379/2003 privind mormintele și operele comemorative de război, iar instituția care răspunde e Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, înființat prin Hotărârea de Guvern nr. 635/2004 ca organ de specialitate în subordinea Ministerului Apărării Naționale. Consiliile locale au obligația să țină evidența mormintelor și monumentelor de pe teritoriul lor.

Consecința arheologică e dublă. Stratul de morminte improvizate, cel care în Flandra dă descoperiri și identificări, a fost în mare parte ridicat la noi acum un secol, iar informația de context s-a pierdut atunci, fiindcă nimeni nu săpa cu metodă arheologică în 1920. În schimb, ce a rămas pe liniile greu accesibile din Carpați s-a păstrat tocmai pentru că nimeni nu a avut cum să ajungă acolo cu lopata. Acela e capitalul de pornire al arheologiei românești a Primului Război Mondial, și el nu are încă protecția pe care o cerea, în 2019, o teză de doctorat.