Atlantida a fost în Marea Neagră? Ce spun Platon și forajele

Afirmația circulă în română sub mai multe forme: că Atlantida a fost în Marea Neagră, că pe platoul continental din fața Dobrogei zace o civilizație scufundată, că potopul din Biblie s-a petrecut aici. La mijloc stă un eveniment geologic real și bine studiat. Peste el s-a așezat însă o confuzie mare, de loc și de dată. Verificăm trei lucruri: ce scrie în textul lui Platon, ce au măsurat geologii în foraje și unde s-au amestecat cele două.

Ce se afirmă și cât circulă

Varianta cea mai răspândită sună așa: în urmă cu câteva mii de ani, Marea Neagră era un lac de apă dulce, mult mai mic; într-o singură zi, apa sărată a năvălit prin Bosfor și a înghițit o lume întreagă; acea lume ar fi fost Atlantida, iar ruinele ei ar zăcea azi pe platoul continental, inclusiv în fața litoralului românesc.

Afirmația are o putere specială, fiindcă leagă trei lucruri cunoscute separat: Atlantida, potopul și Marea Neagră. Mai are și un avantaj: pornește dintr-un articol publicat într-o revistă științifică serioasă. Tocmai de aceea merită verificată cu grijă, nu luată peste picior.

De unde vine povestea: Platon, Solon și preoții din Sais

Atlantida nu apare în nicio sursă mai veche decât Platon. O găsim în două dialoguri ale lui, Timaios și Critias, iar al doilea a rămas neterminat. Povestea e pusă în gura lui Critias, care spune că o știe de la bunicul său, care o auzise de la Solon, care o aflase de la preoții din Sais, în delta Nilului. Patru verigi, într-un text scris de un filozof, nu de un cronicar.

Ce scrie acolo despre loc este foarte limpede și nu lasă loc de interpretare. Puterea care a atacat Europa și Asia, spune textul, „a venit din Oceanul Atlantic, fiindcă în acele zile Atlanticul era navigabil”, iar insula se afla „în fața strâmtorii pe care voi o numiți Coloanele lui Heracles”, adică dincolo de Gibraltar. Insula era, scrie Platon, mai mare decât Libia și Asia la un loc, și de la ea se putea trece spre alte insule și apoi spre continentul care înconjoară oceanul adevărat.

Marea Mediterană, adaugă textul, nu e decât un port cu intrare îngustă, în comparație cu oceanul de dincolo. O mare interioară aflată și mai adânc în acel „port”, cum e Marea Neagră, este exact opusul locului descris. Dacă cineva susține că Atlantida a fost în Marea Neagră, prima sursă care îl contrazice este chiar textul pe care îl invocă.

Și data e precisă în text. Preotul egiptean îi spune lui Solon că de la întemeierea Atenei trecuseră nouă mii de ani, iar războiul cu Atlantida și scufundarea insulei sunt așezate în acel trecut adânc. Solon a trăit în secolul al VI-lea î.Hr., deci vorbim de o cronologie care coboară pe la 9600 î.Hr. Sfârșitul e descris în două rânduri: au venit cutremure și inundații, iar „într-o singură zi și noapte” insula a dispărut în adâncuri, lăsând în urmă un prag de mâl care face marea de acolo de netrecut.

Ce arată dovezile: forajele din Marea Neagră

Partea reală a poveștii începe în 1997, în revista Marine Geology. William Ryan, Walter Pitman și o echipă internațională, în care au lucrat și cercetători din țările riverane, au publicat articolul „O inundare abruptă a platoului Mării Negre”. Teza lor: în ultima glaciațiune, Marea Neagră a devenit un lac uriaș de apă dulce, iar suprafața lui a coborât cu peste 100 de metri sub nivelul pragului de ieșire. Când Mediterana a urcat până la pragul Bosforului, acum 7.150 de ani, apa sărată a trecut dincolo și a acoperit catastrofal peste 100.000 de kilometri pătrați de platou rămas la uscat.

Autorii au mers și mai departe, cu prudență: scufundarea permanentă a unui peisaj locuit ar fi putut, scriu ei, grăbi răspândirea culegătorilor și a primilor agricultori neolitici spre interiorul Europei. Observați ce nu spun. Nu spun oraș, nu spun civilizație, nu spun Atlantida. Spun platou inundat și comunități de vânători și de agricultori timpurii.

În 2000, echipa lui Robert Ballard a publicat în aceeași revistă un articol al cărui titlu anunță „dovezi suplimentare” pentru inundarea abruptă a platoului. În 2002, în revista GSA Today, Ali Aksu, Richard Hiscott și colaboratorii lor au publicat un text al cărui titlu spune răspicat contrariul: scurgerea continuă a apei din Marea Neagră spre Mediterana de est, în tot holocenul, contrazice ipoteza potopului lui Noe. Dezbaterea era, deci, deschisă în interiorul științei, nu între știință și public.

Lovitura cea mai grea pentru varianta spectaculoasă vine în 2011, în Quaternary Science Reviews. Guillaume Soulet, Guillemette Ménot, Gilles Lericolais și Edouard Bard au recalculat datarea, ținând cont de un efect care fusese neglijat, vârsta aparentă a carbonului din apa lacului. Rezultatul lor: reconectarea Mării Negre la oceanul planetar s-a petrecut acum circa 9.000 de ani, nu acum 7.150, și nu într-un singur moment, ci în doi pași, o primă intrare a apei marine, urmată de o perioadă de creștere a salinității, la capătul căreia speciile de lac au dispărut.

Puneți cele două cronologii una lângă alta și problema se vede singură. Platon duce povestea undeva pe la 9600 î.Hr. Reconectarea Mării Negre este datată acum pe la 7000 î.Hr. Între ele stau vreo 2.600 de ani, iar evenimentul din Marea Neagră nu este o insulă scufundată, ci un lac care a devenit mare.

Cum s-a transformat povestea

Drumul de la articolul din 1997 la „Atlantida din Marea Neagră” se poate urmări pas cu pas. Primul pas l-a făcut literatura științifică însăși: eticheta „potopul lui Noe” a intrat în titlurile dezbaterii, cum se vede din articolul din 2002, care o combate pe nume. Odată ce o ipoteză geologică a căpătat un nume biblic, traducerea în limbajul comun era inevitabilă.

Al doilea pas a venit cu expedițiile subacvatice de la începutul anilor 2000, care au adus imagini de pe fundul mării și o așteptare pe măsură. Al treilea pas e cel mai mic și cel mai costisitor: în repovestire, „platou inundat” a devenit „lume scufundată”, iar „lume scufundată” a devenit „civilizație”. De la „civilizație scufundată într-o zi” până la Atlantida mai rămâne un singur cuvânt, iar acel cuvânt vinde.

Corectura din 2011 nu a avut nicio șansă la același public: o datare mutată cu 1.800 de ani și un proces în doi pași nu încap într-un titlu.

Ce rămâne o întrebare legitimă

Faptul că Atlantida nu a fost în Marea Neagră nu închide subiectul, ci îl deschide. Platoul continental din nord-vestul Mării Negre, cel care începe chiar în fața Dobrogei, a fost uscat și a fost locuit înainte să vină apa. Unde stăteau oamenii aceia, ce au lăsat în urmă și încotro au plecat sunt întrebări reale, la care se răspunde cu arheologie subacvatică, nu cu legende.

Rămâne deschisă și chestiunea ritmului. Abruptă sau treptată, inundarea e încă dezbătută, iar volumul colectiv „The Black Sea Flood Question”, apărut în 2007, adună exact aceste poziții opuse, cu dovezile fiecăreia. Rămâne deschisă și ipoteza lui Ryan și Pitman despre împingerea agricultorilor spre Europa.

Și mai rămâne o întrebare pe care nu avem cum să o rezolvăm acum: dacă vreo amintire a evenimentului a supraviețuit în poveștile despre potop. E o întrebare legitimă de istorie a culturii. Nu este însă o dovadă pentru Atlantida, iar absența unei dovezi nu se transformă în contrariul ei.

Cum recunoaște cititorul o poveste umflată

Trei verificări simple ajung, de obicei. Prima: deschide textul antic care se invocă și caută locul. Aici, textul spune Atlantic și Coloanele lui Heracles, nu Marea Neagră. A doua: citește ce afirmă studiul, nu ce afirmă titlul din presă. Ryan și colaboratorii vorbesc despre un platou inundat și despre culegători, nu despre un oraș. A treia: compară datele. Nouă mii de ani înaintea lui Solon și nouă mii de ani înainte de prezent sună aproape la fel și sunt două lucruri diferite, despărțite de milenii.

Mai este și o a patra, cea mai importantă: întreabă-te ce se pierde dacă povestea cade. Aici nu se pierde nimic, ci se câștigă. Pe platoul acela au trăit comunități neolitice reale, care au înfruntat o schimbare de mediu la o scară pe care noi nu am trăit-o, și au supraviețuit. Cercetarea Mării Negre din ultimii treizeci de ani este știință de prim rang. Iar Platon rămâne Platon: cine îi citește povestea ca pe un raport geologic nu îl înalță, îl micșorează, fiindcă pierde tocmai ce a vrut el să spună despre cetate, despre măsură și despre trufie.