Vampirii vin din România? Ce scrie în primele dosare oficiale, din 1725 și 1732

Se spune, în filme, în ghiduri turistice și în mii de articole, că vampirul s-a născut în folclorul românesc și că Transilvania este patria lui. Așa s-a fixat ideea că vampirii în România sunt o moștenire locală, nu un import, iar afirmația sună adevărat. Numai că primele dosare oficiale despre vampiri, cele care au dus cuvântul în limbile Europei, nu sunt despre România: sunt rapoarte militare austriece din 1725 și 1732, despre două sate din Serbia. Mai jos luăm pe rând ce se afirmă, ce scrie în acte și ce rămâne nelămurit.

Vampiri în România: ce se afirmă și cât circulă

Afirmația circulă în trei forme. Prima: vampirul este o invenție a folclorului românesc. A doua: strigoiul din sat și vampirul din cărți sunt același lucru. A treia: „nosferatu” este cuvântul românesc pentru vampir. Pe ele se sprijină o industrie întreagă, de la castele vizitate cu bilet până la titluri de presă.

Istoricul Ciaran Craig, de la Trinity College Dublin, arată într-un studiu din 2021 că asocierea dintre vampiri și spațiul de la est de Viena nu s-a format de la sine: a fost construită, iar Transilvania a plătit cel mai mult, devenind sinonimă cu superstiția.

De unde vine povestea

Punctul de plecare nu este un basm, ci un dosar administrativ. În 1725, în satul Kisilova, astăzi Kisiljevo în Serbia, pe un pământ luat de Habsburgi de la otomani în 1718, a murit un om numit Petar Blagojević. Localnicii au spus că s-a întors și a omorât nouă oameni. Cazul a ajuns în Occident prin pastorul luteran Michael Ranft, care l-a repovestit în 1728, în lucrarea „De Masticatione Mortuorum in Tumulis”. Corpul dezgropat, scrie el, nu era deloc putrezit, nu mirosea, avea articulațiile mobile ca la un om viu, părul și barba crescute, iar unghiile căzute și înlocuite de altele noi. La Kisilova au venit apoi doi funcționari ai tribunalului din Belgrad, cu un gâde, care au deschis mormintele tuturor celor morți în acea perioadă.

Al doilea dosar este și mai important. În satul Medveđa, tot pe pământ trecut de puțin timp sub stăpânire habsburgică, se spunea că un mort de curând, Arnold Paule, terorizează comunitatea. Chirurgul militar austriac Johann Flückinger a fost trimis să cerceteze. A audiat localnici și ofițeri, a dezgropat trupul și a consemnat în 1732 raportul „Visum et Repertum”, adică „Văzut și găsit”. Trupul era, scrie el, întreg și nedescompus, sângele proaspăt curgea din ochi, nas, gură și urechi, iar unghiile vechi căzuseră, înlocuite de altele noi.

Raportul a fost înaintat Consiliului de Război de la Viena. De acolo s-a răspândit în toată Europa savantă și a declanșat un val de tratate. Aici se naște cuvântul în uzul occidental, nu în satul românesc.

Ce arată dovezile

Primul lucru pe care îl arată documentele este o absență. În raportul original al lui Flückinger, cuvântul „vampirism” nu apare: el descrie un trup, niște martori și o procedură. Termenul a fost adus mai târziu, de altcineva.

Acel altcineva este Augustin Calmet, un călugăr benedictin care publică în 1746 un volum masiv despre apariții, strigoi și „vampirii din Ungaria”. Calmet adună cazurile din Ungaria, Moravia, Serbia și din spațiul românesc și le dă o listă de semne: trupul neputrezit, sângele proaspăt, unghiile noi, membrele flexibile. Tocmai această listă, arată Craig, a fabricat arhetipul care ține de trei secole. El repovestește cazul lui Paule folosind apăsat termenul pe care chirurgul nu îl folosise.

Al doilea lucru pe care îl arată documentele este un calendar. Cuvântul „vampir” intră în limba română abia în 1839, arată Anca Simina Martin, de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, într-un studiu din 2023. Apare prima dată în traducerea pe care Constantin Negruzzi o face baladei „La Ronde du Sabbat” a lui Victor Hugo. Și aici e amănuntul care spune totul: în lista de făpturi, Negruzzi adaugă de la el „strigoiul”, pe care originalul francez nu îl avea. Adică a tradus un vampir occidental și i-a pus alături, ca echivalent local, o creatură care nu era aceeași. Primul roman românesc cu un vampir ca antagonist, „Vampirul” lui G.M. Amza și Al. Bilciurescu, apare în 1938, un secol după intrarea cuvântului în limbă.

Al treilea lucru este o distincție pe care chiar sursa cea mai citată o face. Emily Gerard, care a trăit în Transilvania, scrie în 1888, în cartea „The Land Beyond the Forest”, despre „duhurile neliniștite, numite strigoi”, care „nu sunt răuvoitoare”. Abia după aceea adaugă: „mai hotărât rău este nosferatu sau vampirul, în care fiecare țăran român crede la fel de ferm ca în rai sau în iad”. Ea însăși le ține separate, pe aceeași pagină, iar Bram Stoker a luat cuvântul de la ea, nu din satul românesc.

Ce spun, totuși, dovezile despre strigoi

Ar fi nedrept să se încheie aici, fiindcă strigoiul nu este o invenție străină. El este, documentat, o parte veche a culturii populare din spațiul românesc, iar practicile legate de el se văd în pământ.

Craig adună dovezile: posibilii strigoi erau îngropați cu fața în jos, ca să nu se poată ridica, și erau de obicei oameni de la marginea comunității, neînsurați, osândiți, morți de ciumă sau prin sinucidere. Din secolul al IX-lea încolo, numeroase morminte românești și ungurești conțin seceri de fier, peste inimă sau în jurul gâtului, așezate astfel încât gâtul să fie tăiat dacă mortul s-ar ridica. În altele, din Serbia și din spațiul românesc, s-au găsit ace de fier împinse prin cerul gurii. Trupurile socotite primejdioase erau uneori îngropate în afara pământului sfințit, la hotare și la răspântii.

Numele local era strigoi sau upir, iar upir este rădăcina variantelor rusă, sârbă, polonă și bulgară. Recenzia publicată în 2026 în Revista de etnografie și folclor a Academiei Române, la cartea etnologului Elena Rodica Colta, așază tot acest material într-un imaginar central-european care se extinde din secolele XVI-XVII, pe un fond mai vechi, indo-european.

Judecat cu mijloacele vremii lui, obiceiul nu este prostie, ci un sistem coerent: o teorie despre cum se transmite moartea într-un sat, un protocol de verificare și un remediu. Oamenii care puneau secera la gâtul unui mort nu erau naivi; aplicau singura medicină socială pe care o aveau într-o lume fără explicație pentru epidemie.

Cum s-a transformat povestea

Transformarea are o direcție: dinspre apus spre răsărit, nu invers. Calmet mută vampirul la periferia Europei, iar Voltaire îl acuză că a împrăștiat o boală fără să ofere leacul. Literatura de călătorie din secolul al XIX-lea fixează imaginea, Gerard îi dă cuvântul, Stoker scrie romanul, iar filmul lui Murnau, din 1922, îl duce la public.

Despre vampiri în România se scrie, așadar, mai târziu decât despre vampirii din Serbia habsburgică, și ordinea este inversă față de ce se crede. Cultura românească preia târziu dimensiunea supranaturală a temei, pe modele germane și franceze, arată studiul din 2023. Nosferatu rulează în sălile românești: un articol din „Universul”, la 1 decembrie 1935, îl pomenește la Roman. Filmul despre un vampir transilvan ajunge, adică, în România ca marfă de import.

Ce rămâne întrebare legitimă

De unde a luat Emily Gerard cuvântul „nosferatu” nu s-a stabilit. Sursele academice consultate dau ca nume locale strigoi și upir. Poate fi o formă auzită greșit, un regionalism nefixat în dicționare sau o construcție a autoarei. Un răspuns sigur nu există.

Cât de departe în timp urcă credința în strigoi și cum se leagă de upirul slav rămâne, de asemenea, deschis. Și nu toate mormintele cu seceri sau cu ace de fier au, obligatoriu, o singură explicație.

Rămâne și întrebarea medicală. Semnele enumerate de Calmet sunt astăzi explicabile prin descompunerea în anumite condiții de sol și temperatură. Cât din panica din 1725-1732 se explică astfel nu se mai poate măsura, fiindcă trupurile au fost arse.

Cum recunoaște cititorul o poveste umflată

Trei verificări simple ajung, de obicei. Întâi, cereți data primului document, nu data poveștii: dosarele sunt din 1725 și 1732, iar cuvântul intră în română în 1839, ceea ce răstoarnă ordinea presupusă. Al doilea, uitați-vă dacă termenul-cheie apare chiar în actul original: „vampirism” nu apare la Flückinger, ci la cel care l-a repovestit paisprezece ani mai târziu. Al treilea, întrebați cine a avut interesul să lege povestea de un loc anume; de obicei, locul este departe de cel care scrie.

Și o ultimă observație. Faptul că povestea cu vampiri în România a venit de afară nu înseamnă că nu avem nimic de spus. Avem strigoiul, care este al nostru, mai vechi, mai coerent și mai interesant decât varianta cu pelerină. Nu l-am exportat; l-am primit înapoi, îmbrăcat altfel, și l-am luat drept al nostru.