Cum se făcea o mască romană de paradă

O mască romană de paradă pornea de la o foaie de aliaj de cupru mai subțire decât un milimetru, bătută la ciocan până lua forma unui obraz omenesc. Analizele publicate în 2023 pe coiful de la Islaz dau cupru și zinc, decor lucrat în trei tehnici, lipitură cu plumb și reparații prinse cu nituri mici. Capitolul acesta ia obiectul pe dinăuntru, ca piesă ieșită dintr-un atelier.

Din ce metal era făcută o mască romană de paradă?

Răspunsul cel mai bine măsurat pentru o mască romană de paradă din corpusul românesc vine de la coiful descoperit în 2023 la Islaz, în județul Teleorman. Alexandru Rațiu, Mihaela Simion și Laurențiu-Marian Angheluță, care l-au publicat în același an în revista Cercetări Arheologice, au trecut piesa prin spectroscopie LIBS și au obținut, pentru amândouă jumătățile, cupru și zinc ca elemente dominante, iar staniul, fosforul și plumbul în abundență mai scăzută. Tabelul publicat dă o ordine a elementelor, nu procente.

Ordinea aceea are un nume de atelier: alamă, adică aliaj de cupru cu zinc, nu bronz. Deosebirea nu este una de nuanță. David Dungworth, în monografia electronică publicată în 1997 în revista Internet Archaeology pe mai bine de 1.500 de analize de aliaje din epoca fierului și din epoca romană din nordul Britaniei, arată că alama a intrat masiv în Europa odată cu reformele monetare ale lui Augustus, din 23 î.Hr., și scrie că „Brass was produced in considerable quantities for Roman coins and military equipment”. Procedeul de atunci, cementarea, avea un plafon: zincul nu trecea de aproximativ 28 la sută, aliajele cu peste 23 la sută zinc sunt rarități de unu la mie, iar aliaje în care zincul și staniul laolaltă depășesc 30 la sută nu există.

Pentru coifuri cu mască avem și o compoziție cu cifre, dar din altă provincie. Volumul despre coiful de la Crosby Garrett, îngrijit de David Breeze și Michael C. Bishop pentru Tullie House Museum din Carlisle și apărut în 2013, dă o medie de 82 la sută cupru, 10 la sută zinc și 8 la sută staniu, obținută cu un spectrometru portabil de fluorescență de raze X. Este alamă cu staniu, deci exact tipul de amestec pe care Dungworth îl numește gunmetal și despre care spune că nu are o rețetă standard.

Restul pieselor din România stau mai prost cu analizele. Masca de la Gilău este descrisă de Dan Isac, în studiul lui din 2009 din Ephemeris Napocensis, drept făcută dintr-o placă de bronz, fără compoziție. Fișa de catalog a măștii de la Romula, aflată la Kunsthistorisches Museum din Viena cu numărul de inventar VI 4946, scrie la rubrica de material și tehnică „Kupferblech, getrieben und ziseliert”, adică foaie de cupru ridicată la ciocan și cizelată, iar o analiză de aliaj făcută cu aparatul pe obiect nu a fost publicată niciodată pentru ea. Masca de la Albeni, în județul Gorj, iese complet din rândul acesta: Dorel Bondoc și Gabriela Filip o publică drept „Iron mask made by casting”, fier turnat, cu placa de 2 milimetri.

De ce contează dacă piesa e de bronz sau de alamă

Prima urmare este culoarea. Alama proaspăt lustruită este galbenă, aproape aurie, iar bronzul cu staniu trage spre roșcat. Când Arrian scrie, pe la 136, despre coifuri aurii de fier sau de bronz, descrie un efect vizual pe care alama îl dă fără un gram de aur. A doua urmare este una de muncă: alama se întinde bine la ciocan, dar se întărește repede sub lovituri, iar meșterul trebuie să o reîncălzească între reprize, altfel foaia crapă. A treia este aprovizionarea, fiindcă alama cere minereu de zinc și un atelier care știe cementarea, nu doar cupru și cositor.

Cât de subțire era foaia de metal?

La Islaz, grosimea maximă măsurată este de 0,067 centimetri, într-o zonă curată de depuneri, iar autorii o rezumă într-o frază cu semnul exclamării: piesa are „only 0.6 mm in width!”. La Gilău, Isac dă o grosime medie a foii de 1,5 milimetri pe o mască de 24 de centimetri înălțime. La Albeni, placa turnată are 2 milimetri și cântărește 486,17 grame la o înălțime de 17,5 centimetri. Trei piese din aceeași categorie, trei grosimi care se raportează una la alta ca 1 la 2,5 la 3,3.

Teza de doctorat a Astridei Bongartz despre coifurile romane, susținută în 2013 la Universitatea din Köln, oferă un reper de greutate pentru ordinul acesta de mărime: la coifurile de tip Mannheim, forma ușoară cântărește între 500 și 800 de grame, iar forma grea în jur de 1.000. O mască este doar jumătatea din față a unui coif, deci cele 486 de grame de la Albeni spun ceva despre cât adăuga piesa la echipamentul purtat pe cap.

Dacă o foaie de șase zecimi de milimetru oprea sau nu o lovitură este disputa luată în capitolul întâi al dosarului. Aici întrebarea e alta: ce fel de muncă se vede în subțirimea asta.

Cum se subția foaia

O foaie subțire nu înseamnă mai puțină muncă, înseamnă mai multă. Se bate dintr-un lingou sau dintr-o placă turnată, cu reprize de încălzire ca metalul să nu se rupă, iar fiecare repriză cere un control al grosimii ca foaia să nu se găurească în locul lovit prea des. Radiografia de raze X făcută la Islaz, la 60 de kilovolți, 30 de secunde și 5 miliamperi, arată fisuri și zone subțiate pe toată piesa. Unele vin din cele aproape două mii de ani petrecuți în apa unui braț al Oltului, dar grosimea neuniformă este semnătura lucrului de mână.

Experimentul publicat în 2025 de Martijn A. Wijnhoven și Matěj Kmošek, în revista EXARC Journal, a lucrat pe tablă de alamă de 0,5 milimetri, adică exact ordinul de mărime al coifului de la Islaz. Autorii nu au reușit să refacă nici o grosime constantă, nici calitatea pieselor antice, și o spun pe față.

Cum se ridica un chip omenesc dintr-o foaie plată?

Termenii de pe fișa vieneză a măștii de la Romula numesc amândouă operațiile: „getrieben”, adică ridicată la ciocan din spate, și „ziseliert”, adică definitivată din față cu dalta de cizelat. Ordinea e aceasta, iar nu se poate inversa: volumul se scoate dinăuntru, detaliul se dă din afară.

Procedeul se vede cel mai limpede pe un coif din altă provincie, pentru care avem descrierea meșterului care l-a refăcut. Coiful de la Hallaton, din Leicestershire, îngropat în jurul anului 43, are un miez de fier acoperit cu o foaie foarte subțire de argint aurit, iar muzeul din Harborough explică decorul prin „a hammering technique called repoussé”. Francesco Galluccio, care a făcut reproducerea pentru colecțiile din Leicestershire, descrie amândouă fețele lucrării: „The designs were hammered into the reverse of the brass sheet using a technique is known as repoussé”, iar apoi „Francesco also worked the outer surface using punches and hammers to create the delicate motifs”.

Mai spune ceva care nu se vede pe obiectul expus. Foaia de argint de la Hallaton nu stă direct pe fier, ci pe un strat gros de umplutură cu nisip. O piele de metal prețios de câteva zecimi de milimetru nu se ține singură: are nevoie de un pat care să o sprijine, altfel se turtește la prima apăsare.

La Albeni, unde piesa e turnată și nu bătută, Bondoc și Filip propun alt drum: spatele măștii e adâncit după forma unei fețe, iar autorii cred că s-a luat un tipar, „probably plaster”, după un model omenesc. Dacă au dreptate, atunci chipul de pe mască nu e un tip ideal, ci urma unui cap anume.

Câte tehnici intrau în același obiect?

Mai multe decât se aștepta oricine se uită la o piesă netedă. Isac enumeră pentru Gilău patru operații într-o singură frază: „cast, hammering, fretwork (the eyes and the mouth) and incision for face features and hair”. Turnare, ciocănire, decupare și incizie, la care adaugă gropițele gravate de la gură și de la bărbie.

La Islaz sunt tot atâtea, altfel împărțite. Vulturul de pe calotă este turnat, „cast in shape”, iar interiorul lui a fost umplut cu plumb, probabil pentru echilibru. Penele vulturului și șuvițele de păr au fost scoase cu o tehnică pe care autorii o numesc „moulding-hammering”, adică modelare prin batere. Florile, bordura de puncte și motivul de undă au fost marcate la rece, cu un obiect ascuțit. Detaliile sunt numărate: opt rânduri de șuvițe, bordate de un șir de puncte, și patru flori, două mari cu opt petale și șapte vrejuri, două mici cu cinci petale și patru vrejuri.

Coiful de la Crosby Garrett adaugă o variantă de asamblare. Calota și masca sunt descrise ca „fashioned as single pieces of copper alloy”, fiecare dintr-o bucată, iar grifonul de pe creastă este o figurină turnată separat, care „has been soldered to the top of the helmet”. Ochii și nările sunt perforate, iar restul decorului este incizat.

Cel mai omenesc amănunt de atelier stă însă tot la Islaz, în observația autorilor despre al nouălea rând de bucle. Rândul a fost început pe amândouă jumătățile și apoi lăsat: „was started, but after beating six of the loops the craftsman stopped”. Șase bucle bătute, pe urmă nimic. Nu este o greșeală care se repară, este o hotărâre luată în fața piesei, singura din tot dosarul care se citește ca un gest.

De ce arată unele piese ca argintul și altele ca aurul?

Fiindcă suprafața se trata separat de metalul de dedesubt. La Crosby Garrett, zona feței este cositorită, „with the area of the face tinned”, deci un chip alb pe un coif galben. Procedeul se numește cositorire parțială și a rămas mult timp fără explicație tehnică.

Explicația a venit în 2025, prin experimentul lui Wijnhoven și Kmošek. Întrebarea nu era cum se pune cositorul, ci cum se ține departe de restul piesei, fiindcă metalul topit se întinde peste tot. Autorii au încercat două familii de soluții: oxidarea suprafeței, cu oțet, bicarbonat și sulfură de potasiu, și mascarea mecanică, cu cărbune, hematit, argilă, miere, lapte, gălbenuș și albuș. Oxidarea a dat rezultate slabe. Cel mai bine s-a purtat albușul limpezit, încălzit până la un brun mediu: prea puțin și stratul se șterge, prea mult și devine sfărâmicios.

Dovada că romanii lucrau cu o mască, nu cu o pensulă, vine de pe un plastron de la Mušov, din Cehia, din a doua jumătate a secolului al II-lea, analizat cu micro-fluorescență de raze X la o rezoluție de până la 50 de micrometri. Analiza arată linii neacoperite care se intersectează, o trecere peste margine și o greșeală în partea de sus, iar concluzia autorilor este că „partial tinning was achieved through masking and not by painting the tin selectively onto the surface”.

Experimental archaeology can demonstrate how something could have been done, but not necessarily how it was done.

Martijn A. Wijnhoven, Matěj Kmošek, EXARC Journal 2025/3

Pe lângă cositorire, pe aceste piese se mai întâlnesc argintarea și aurirea, iar Bongartz le adună în teza ei: masca de la Kalkriese este de fier acoperită cu tablă de argint, coiful de cavalerie de la Xanten-Wardt are o calotă ornamentală „aus z. T. feuervergoldetem Silberblech”, adică de tablă de argint aurită parțial la foc, iar piese de la Niederbieber și Heddernheim sunt „mit Weißmetall überzogen”, acoperite cu metal alb. Muzeul din Harborough spune că și la Hallaton unele zone ale decorului erau probabil acoperite cu foiță de aur.

Concluzia nu este însă că toate luceau. Pe coiful de la Islaz, autorii notează explicit: „There is no trace that it was gilded or silvered”. Piesa aceea își arăta propriul metal.

Cum se prindeau bucățile între ele?

Cu nituri și cu lipitură, în proporții care se văd de la obiect la obiect. La Islaz, autorii reconstituie fabricația ca o batere separată a celor două jumătăți, prinse apoi „with rivets and metal solder”, iar linia de îmbinare trece pe creastă. La Gilău, Isac descrie două orificii circulare pe spate, unul sus și unul jos, prin care treceau „either rivets or straps”. La Crosby Garrett, jumătățile se articulează sus, iar jos sunt fixate cu știfturi de fier, prin care trecea o curea. La Albeni, pe frunte există o cavitate pentru un mecanism articulat, ceea ce ar fi lăsat masca să fie ridicată și coborâtă fără a scoate coiful.

Ce lipitură folosea un meșter roman

Aici avem o sursă scrisă, iar ea se potrivește neașteptat de bine cu laboratorul. Pliniu cel Bătrân, în cartea a XXXIV-a din Istoria naturală, descrie două amestecuri de lipit. Unul se face din părți egale de cositor și de plumb și se numește argentarium. Celălalt, tertiarium, are două părți de plumb la una de cositor, costă douăzeci de denari livra și, scrie el, „it is used for soldering pipes”. Pliniu notează și o limită practică: argintul „cannot be soldered with it, because the silver becomes fused before the white lead”, adică se topește înaintea lipiturii.

Analizele de la Islaz dau exact familia asta de aliaje. Materialul din interiorul vulturului a ieșit la LIBS cu staniu, plumb și aluminiu ca elemente dominante și cu urme de cupru, iar radiografia făcută la 120 de kilovolți arată o absorbție puternică, semn de plumb. Despre reparații, autorii scriu scurt: „the soldering for the reparations was made with lead”. Un atelier roman care repara o foaie de alamă ajungea la același amestec ieftin de plumb și cositor pe care Pliniu îl trecuse în catalog cu preț pe livră.

Ce spun reparațiile antice despre folosirea obiectului?

Jumătatea stângă a coifului de la Islaz are o poveste pe care nicio altă piesă din România nu o are. Calota a fost străpunsă pe o suprafață mare, iar reparația s-a făcut după aceea, „made after massive piercing of the helmet bowl”, cu lipitură de plumb. Apărătoarea de ceafă, probabil deteriorată, a fost tăiată și prinsă din nou cu nituri mici, din care s-au păstrat găurile și un singur nit cu puțin material în el.

Ce îngăduie dovada asta este limpede: obiectul a fost folosit, s-a stricat, a fost dres și a rămas în uz. Un coif de arătat, scos din ladă de două ori pe an, nu ajunge la o gaură mare în calotă și la o apărătoare de ceafă tăiată și renituită.

Ce nu îngăduie este tot atât de limpede. Nu spune în ce a fost folosit, nici cât, nici cine l-a reparat, iar o gaură nu are semnătură. Disputa despre paradă și luptă a fost luată în capitolul întâi, cu argumentele amândurora; obiectul însuși nu o tranșează. La Gilău, Isac nu semnalează nicio reparație, doar coroziunea din partea stângă, iar la Albeni suprafața acoperită de produse de coroziune a ascuns detaliile fine, motiv pentru care autorii spun că o restaurare ar putea arăta mai mult. Fragmentele de la Gherla, discutate în capitolul al treilea, nu au o grosime publicată, deci stau în afara acestei comparații.

Unde se lucrau aceste piese și cine le făcea?

Pentru organizarea producției, lucrarea lui A. E. Negin despre armamentul armatei romane în epoca Principatului, apărută în 2014 în revista Stratum Plus, leagă atelierele de resursa de materie primă și de sectoarele importante ale graniței. Aici trebuie spus limpede că am putut citi rezumatul în engleză, legendele figurilor și fragmentele latine, fiindcă textul propriu-zis este în rusă, cu o recunoaștere optică slabă. Din rezumat reiese o deosebire de fond: produsele meșterilor privați erau căutate de clienți individuali, în vreme ce atelierele de stat de mai târziu „performed standardized large-scale orders to meet the needs of the increasing army”. Legendele figurilor pomenesc tăblițele de la Vindolanda, cu scutarii, gladiarii și fabri, și o schemă de reciclare a metalului vechi în atelierele legionare.

Bongartz vine cu dovada dinspre obiect. Fabricarea este, scrie ea, lucru de mână, cu abateri de la prototip. Patru coifuri de la Cremona au un finisaj grosolan, cu muchii ascuțite, iar neglijența aceea comună o duce la o concluzie de atelier: „Diese Nachlässigkeit weist auf den gleichen Herkunfts- bzw. Herstellungsort hin”, adică piesele vin din același loc de producere. Mai apar și mărci: o inscripție ștampilată de producător, „Q COSSI Q”, pe coiful de la Rieti, și un palmier punzonat la Burlafingen, interpretat ca posibilă marcă de meșter.

Pe masca de la Romula, aceeași tehnică de punzonare a scris nume de oameni. Fișa vieneză spune „Gepunzte Inschriften nennen zwei verschiedene Besitzer des Helmes”, deci inscripțiile punctate numesc doi proprietari deosebiți ai coifului. Punctul bătut cu o sculă ascuțită era bun atât pentru petalele unei flori, cât și pentru un nume de stăpân.

În Dacia, ateliere de prelucrat aliaje de cupru pentru armată sunt dovedite. Liviu Petculescu, în studiul lui despre echipamentul militar de la Micia publicat în 2024 în Cercetări Arheologice, arată, potrivit rezumatului lucrării, că o piesă de harnașament de acolo „represents a local subvariant of the common peltate mounts discovered only in a Tibiscum workshop and at Micia, so far”. Un atelier care să fi produs coifuri cu mască nu este identificat nici la Tibiscum, nici altundeva în provincie.

Cum știm toate acestea? Aparatele care citesc metalul

Analiza de la Islaz s-a făcut cu un spectrometru LIBS portabil din laboratorul mobil ART4art. Laserul este un Nd:YAG cu comutare de factor de calitate, pe 1064 de nanometri, cu 5 milijouli și un punct de 50 de micrometri. Spectrele au fost prelucrate în OriginLab, liniile au fost identificate cu programul SciAps corelat cu baza de date NIST, iar pentru fiecare obiect s-a luat o medie.

Laboratorul acela are și el o publicație. Mihai Simileanu și colaboratorii lui l-au descris în 2008 în Journal of Optoelectronics and Advanced Materials: este construit de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Optoelectronică, INOE 2000, din București, lucrează „without sample assay”, adică fără prelevare de probe, prin metode fără contact, și dă rezultate aproape pe loc.

De ce la Islaz avem o ordine, iar la Crosby Garrett procente

Fiindcă metodele răspund la întrebări diferite. LIBS arde un punct minuscul de suprafață și dă un spectru, deci o abundență relativă a elementelor, iar tabelul publicat pentru Islaz este tocmai o ordine: cupru și zinc sus, staniu, fosfor și plumb mai jos. Fluorescența de raze X, folosită la Crosby Garrett, dă o compoziție în procente pe un volum mai mare de material. Cele două rezultate nu se pot pune în același tabel, iar oricine le compară trebuie să spună asta.

Lângă analiza chimică stau metodele de imagine. La Islaz, radiografia a lucrat la 60 de kilovolți pentru piesele de metal și la 120 pentru umplutură, iar fotogrametria a folosit 344 și 394 de imagini, prelucrate în Agisoft Metashape 2.0, cu modele reduse de la aproximativ 32 de milioane de poligoane la 5.000 fiecare. La Hallaton, blocul de pământ cu coiful a fost ridicat întreg, fiind prea fragil pentru a fi săpat pe loc, apoi micro-săpat de conservatorii de la British Museum, care, scrie muzeul din Harborough, „spent many years on this task”. National Museums Liverpool a scanat blocul în timpul lucrului, iar în 2022 obrăjarii și calota reasamblată au fost scanate din nou, pentru un model unic. Coiful expus este dat ca „80% complete”.

Ce rămâne deschis despre fabricație

Patru piese românești, o singură analiză de compoziție. Pentru masca de la Gilău nu există o determinare de aliaj, pentru cea de la Romula nici atât, iar o secțiune metalografică, singura care ar putea arăta cum s-a comportat metalul sub ciocan, nu s-a făcut pe niciuna. Fragmentele de la Gherla nu au grosimea publicată. La Albeni, Bondoc și Filip nu exclud ca masca să fi fost placată cu o foaie de bronz sau de argint care nu s-a păstrat, iar asta rămâne o ipoteză până la o restaurare.

Mai departe, nu se știe unde a fost făcută niciuna dintre ele. Pentru coiful de la Islaz nu se poate spune nici dacă lipitura de plumb de pe îmbinare este cea de la facere sau una de reparație, fiindcă același amestec servea la amândouă. Iar al nouălea rând de bucle, oprit după șase, poate fi o hotărâre de meșter sau o lucrare întreruptă din afara atelierului.

Lucrul care ar schimba cel mai mult situația e banal și scump: aceleași aparate, pe aceleași patru piese, în aceeași campanie. Până atunci, comparăm o ordine de elemente cu niște procente și spunem de fiecare dată că facem asta.