La ce foloseau, de fapt, măștile romane de cavalerie

Un chip de metal, prins de un coif, care acoperea complet fața unui călăreț roman și îi lăsa liberi doar ochii. Arrian, care scria pe la 136, spune că asemenea coifuri se purtau la jocurile ecvestre, un spectacol militar cu public. Masca scoasă dintr-un câmp de bătălie la Kalkriese spune altceva. Capitolul acesta lămurește ce era obiectul, cum l-au clasificat specialiștii și de ce disputa despre folosirea lui nu s-a încheiat.

Ce este, de fapt, o mască romană de coif?

Piesa pe care literatura de specialitate o numește mască de paradă nu este un obiect de sine stătător. Este jumătatea din față a unui coif de cavalerie, lucrată separat și prinsă de calota acestuia prin balamale, cârlige sau curele. Autorii studiului despre coiful de la Islaz o spun direct: „fiecare mască avea un coif corespunzător, căruia îi era atașată prin curelușe, cârlige, balamale etc.”. Fără calotă, masca nu stă pe cap, iar fără mască, calota rămâne un coif obișnuit.

Măsurile pieselor cunoscute se învârt în jurul dimensiunilor unei fețe de adult. Masca de bronz de la Gilău are 24 de centimetri înălțime și 20 de centimetri lățime maximă, cu o grosime medie a foii de 1,5 milimetri. Masca de fier de la Albeni, în județul Gorj, are 17,5 centimetri înălțime, o foaie de 2 milimetri și cântărește 486 de grame. Coiful de la Islaz, păstrat în două jumătăți, are 34,5 centimetri înălțime, iar foaia lui coboară până la 0,6 milimetri.

Ochii sunt tăiați, nu desenați. La aproape toate piesele, deschiderile pentru ochi sunt executate prin decupare, uneori ca fante lungi, uneori ca orbite rotunde. La masca de la Gilău, Dan Isac descrie „ochii făcuți prin fretwork în formă de fante lungi”. Gura și nările sunt uneori perforate, uneori doar marcate în relief, ceea ce a hrănit discuția despre cât aer intra pe sub piesă.

Materialul variază. Cele mai multe exemplare descoperite în spațiul românesc sunt din aliaj de cupru, adică bronz sau alamă. Analizele cu spectroscopie LIBS făcute pe coiful de la Islaz au arătat cupru și zinc ca elemente dominante, cu urme de staniu, fosfor și plumb. Masca de la Albeni este însă din fier turnat, prima de acest fel semnalată în România, iar piese de fier acoperit cu argint sau cu foiță de aur se cunosc în alte provincii.

Masca este, de altfel, doar o parte dintr-un ansamblu. Catalogul lui Garbsch din 1978 nu se numește întâmplător armuri romane de paradă: pe lângă coif și mască, echipamentul de arătat cuprindea apărători de picior, plăci de piept și piese pentru cal, de la apărătoarea de frunte până la cea de piept. Cea mai bogată descoperire de acest fel din Dacia, cea de la Gherla, a dat tocmai fragmente de armură de cal, iar capitolul al treilea al dosarului se ocupă de ea.

Ce scrie Arrian despre jocurile ecvestre?

Singura descriere antică amănunțită a acestor exerciții vine de la Flavius Arrianus, guvernator al Cappadociei sub Hadrian și autor al unui tratat intitulat Techne Taktike. Everett L. Wheeler, în studiul lui din 1978 despre împrejurările în care a fost scris tratatul, arată că textul a fost compus în anul 136, pentru a marca al douăzecilea an de domnie al lui Hadrian, și că se împarte în două părți foarte diferite.

Primele treizeci și două de capitole repovestesc, în mare parte după Aelianus, organizarea falangei elenistice. Partea originală începe însă de la capitolul 32 și merge până la 43: acolo Arrian descrie exercițiile de cavalerie ale armatei vremii lui. Wheeler insistă pe un punct care schimbă citirea întregului pasaj: „Arrian’s aim is to describe a festive performance, not to instruct his reader on the mechanics of cavalry drills”. Adică o reprezentație, nu un manual de instrucție.

Pasajul despre coifuri

Despre coifurile folosite în aceste exerciții, Arrian spune limpede că se deosebeau de cele de luptă. Maxime Petitjean redă pasajul astfel: călăreții de rang ales „are outfitted with iron or golden bronze helmets” care „cover the whole face with openings at the eyes”. Michael Bishop și David Breeze, în monografia dedicată coifului de la Crosby Garrett, traduc același loc în felul următor:

Spre deosebire de coifurile de luptă, acestea apără nu doar capul și obrajii, ci, urmând fețele călăreților, au deschideri pentru ochi.

Arrian, Techne Taktike 34

Două lucruri merită reținute din formulare. Primul: Arrian pune aceste coifuri într-o categorie separată de cele de luptă, ceea ce a devenit argumentul de bază al celor care le văd doar la paradă. Al doilea: autorul nu spune că erau inutile în confruntare, spune doar că apărau mai mult. Toată disputa de mai jos pornește din spațiul dintre aceste două observații.

Arrian descrie și restul recuzitei: scuturi mai ușoare decât cele de luptă, lănci fără fier la capăt, stindarde, și echipe de călăreți care se întreceau sub privirea comandantului. Spectacolul avea reguli de punctaj. Nu era o repetiție a bătăliei, era o competiție cu reguli proprii, iar echipamentul a fost făcut pentru ea.

Felul în care masca se prindea de calotă deosebește, la rândul lui, tipurile între ele. La coifurile având calota în formă de bonetă frigiană, grupul în care intră piesa de la Islaz, Andrei Negin a propus o mască având deschidere în formă de T, iar la Vechten o asemenea mască a fost găsită chiar lângă coif. La alte tipuri, masca acoperea toată fața și se prindea pe marginea calotei. Un coif fără mască și o mască fără coif, găsite separat, nu se pot alipi la întâmplare: potrivirea se face pe tip.

Cum au fost clasificate măștile romane de cavalerie?

Ordinea în acest material a fost făcută în a doua jumătate a secolului XX. H. Russell Robinson, în The Armour of Imperial Rome, apărută la Londra în 1975, a dat prima clasificare larg folosită a coifurilor romane, inclusiv a celor de cavalerie. Trei ani mai târziu, Jochen Garbsch a publicat Römische Paraderüstungen, catalogul care a strâns laolaltă piesele de echipament de paradă din tot imperiul și a rămas lucrarea de referință.

Garbsch a împărțit măștile după trăsăturile chipului reprezentat. Împărțirea cea mai largă este între măști feminine și măști masculine. Masca de la Gilău, de pildă, intră la Garbsch în tipul A.2, iar în clasificarea iconografică a lui Kohlert în tipul VI, cel al măștilor cu trăsături orientale. Garbsch a datat tipul în a doua treime a secolului al II-lea și la începutul secolului al III-lea.

Măștile feminine și ce reprezintă

Măștile cu chip de femeie se împart, la rândul lor, în trei grupe: Amazoane, Mater Castrorum și Gorgona, adică Medusa. Proporția lor în corpusul imperial este mică. Tomasz Dziurdzik a observat că ele „constitute only about 20% of all helmets with face-masks found till today”, iar toate cele trei măști cunoscute atunci din Dacia erau feminine. Observația lui a devenit punctul de plecare pentru o interpretare religioasă a depunerilor, discutată în ultimul capitol al dosarului.

Pentru coifuri, clasificarea folosită astăzi este cea a lui Marcus Junkelmann, cu tipuri numerotate. Coiful de la Islaz intră în grupa a șaptea, numită Maskenhelme mit phrygischer Kalottenform, tipul 14 Vechten. Numele vine de la piesa descoperită la Vechten, în Țările de Jos, singura analogie apropiată cunoscută: autorii publicării din 2023 scriu că exemplarul românesc este „al doilea de acest fel cunoscut a fi găsit în lume”.

Tipologia nu este un exercițiu de etichete. De ea atârnă datarea unei piese găsite fără context, adică exact situația majorității măștilor din România. Când un obiect iese din pietrișul unui râu, fără strat arheologic, singura cale de a-l datează este comparația cu exemplare al căror context se cunoaște. De aceea un singur exemplar scos corect dintr-o săpătură valorează, pentru cronologie, mai mult decât zece descoperiri întâmplătoare.

De unde vin coifurile romane cu mască?

Originea coifurilor cu mască a fost mult timp căutată în lumea tracică și elenistică. Maxime Petitjean a propus în 2020, într-un studiu publicat în International Journal of Military History and Historiography, o altă filiație: tradiția celtică din Gallia și din Peninsula Iberică, preluată de călăreții auxiliari romani încă de la sfârșitul Republicii.

Argumentul lui se sprijină pe două observații. Întâi, Arrian însuși numește celtice o parte din manevrele pe care le descrie, pentru că, scrie el, cavaleria celtică era prețuită pentru luptă. Apoi, pe monede emise la Emerita, în Spania, între anii 25 și 23 înainte de Hristos, apar coifuri cu mască alături de arme celtiberice, deci cu mult înaintea exemplarului de la Kalkriese, pierdut în anul 9 după Hristos.

Petitjean leagă estetica ulterioară a pieselor de teatrul de pantomimă, cu personajele lui recognoscibile: Alexandru, amazoanele, eroii orientali. Dacă are dreptate, chipurile de pe măști nu sunt portrete, ci roluri, iar jocul de cavalerie era construit ca un spectacol cu distribuție. Interpretarea nu este unanim acceptată, dar explică bine de ce atâtea măști poartă trăsături care nu seamănă cu fețele soldaților care le purtau.

Se purtau măștile romane și în luptă?

Poziția contrară celei lui Arrian are dovezi materiale de partea ei. Krzysztof Narloch, într-un studiu intitulat The Cold Face of Battle, susține că împărțirea între luptă și paradă este falsă și că aceste coifuri „proved to be a perfect solution in both cases”. Argumentele lui vin din contextele de descoperire.

• La Kalkriese, masca a fost găsită laolaltă cu fragmente de pilum, vârfuri de lance, vârfuri de săgeată și proiectile de praștie din plumb, adică printre resturile unei înfrângeri militare.
• La Aïn Grimidi, în Africa de Nord, o mască din secolele II și III a apărut într-un post de pe limes, unde soldații mergeau cu echipament de serviciu, nu cu recuzită de spectacol.
• Testele făcute cu reconstituiri arată, după Narloch, că măștile „made it possible to observe the battlefield and did not restrict air circulation in a meaningful way”.
• Materialele nu se deosebesc de cele ale coifurilor de luptă: fier, bronz, plăci de argint sau de aur.

Raffaele D’Amato și Andrei Negin merg mai departe și susțin că multe măști, dacă nu toate, puteau fi purtate în confruntare. Unul dintre argumentele lor este iconografic: măștile apar pe monumentele care înfățișează echipament militar capturat, adică printre trofee, ceea ce presupune că fuseseră luate de la un adversar înarmat.

Doi autori antici târzii le pun, de asemenea, pe câmpul de luptă. Ammianus Marcellinus și romancierul Heliodor din Emesa descriu călăreți cu fața acoperită de metal, în contexte de confruntare. Dorel Bondoc și Gabriela Filip, publicând masca de fier de la Albeni, se alătură acestei linii: o piesă turnată ca o placă groasă de 2 milimetri „ar putea proteja capul împotriva loviturilor în bătălii”.

Ce argumente le țin departe de câmpul de luptă?

Autorii publicării coifului de la Islaz răspund cu un argument de rezistență a materialului. Foaia acelui coif are, în zonele subțiri, 0,6 milimetri. Ei scriu fără ocolișuri: „noi credem cu tărie că acest coif nu a fost conceput pentru a fi purtat în luptă. Piesa este prea subțire și fragilă, oferind o protecție redusă, mult necesară în situații de viață și de moarte”.

Al doilea argument este economic și ține de logistica unității. Liviu Petculescu a propus ideea că unii călăreți aveau două coifuri: unul mai robust, decorat sau nu, pentru patrule și antrenamente obișnuite, și un al doilea, de spectacol, purtat numai la întreceri. Autorii studiului din 2023 formulează pragul tehnic: un coif de serviciu ar fi avut peste 1,5 milimetri grosime, apărători de obraz și nicio mască.

Al treilea argument este chiar textul lui Arrian, care rămâne singura descriere amănunțită dinspre cineva care a văzut exercițiile. Autorii recunosc totuși că dovada nu e curată: „Arrian afirmă clar că au fost folosite doar în Hippika Gymnasia, deși atât Ammianus cât și Heliodorus sugerează utilizarea lor și pe câmpul de luptă”. Narloch adaugă o nuanță cronologică: ce spune Arrian este valabil pentru secolul al II-lea și nu se poate întinde automat peste secolul I.

Descoperirea de la Ostrov, în Dobrogea, pare să dea dreptate ipotezei celor două coifuri. În 1960, acolo au apărut, aproape unul de altul, două coifuri de bronz: unul de cavalerie, cu mască fragmentară, altul bogat decorat, cu apărători de obraz, dar fără mască. Adrian Rădulescu le-a publicat în revista Dacia, în 1963. Fiind o descoperire întâmplătoare, nu se poate spune sigur dacă făceau parte din aceeași groapă.

Cât de groasă era o mască romană de paradă?

Dacă punem cifrele una lângă alta, se vede de ce specialiștii nu cad de acord: piesele nu sunt la fel. Grosimea foii variază de la 0,6 milimetri la coiful de la Islaz, la 1,5 milimetri la masca de bronz de la Gilău, până la 2 milimetri de fier turnat la Albeni. Între prima și ultima nu e o diferență de stil, e o diferență de categorie.

Greutatea merge în aceeași direcție. Masca de la Albeni, singură, fără calotă, cântărește 486 de grame. O piesă de bronz subțire de aceeași suprafață ar cântări considerabil mai puțin. Un călăreț care purta fier turnat pe față avea pe cap un obiect care putea opri o lovitură; unul care purta alamă de o jumătate de milimetru avea pe cap un obiect care se îndoia.

Analizele de laborator adaugă un amănunt despre folosire. Pe coiful de la Islaz, jumătatea stângă are urme de reparații făcute după o perforare mare a calotei, iar apărătoarea de ceafă, probabil deteriorată, a fost tăiată și prinsă din nou cu nituri mici. Lipitura s-a făcut cu plumb. Un obiect reparat este un obiect care a fost folosit mult, nu păstrat în ladă.

De aici iese o concluzie prudentă, pe care o acceptă ambele părți: categoria „mască de paradă” adună obiecte cu funcții care nu se suprapun complet. Unele au fost făcute pentru arătat, altele puteau face față unei lovituri, iar între ele există toată gama intermediară. Întrebarea corectă nu este dacă măștile romane mergeau în luptă, ci care dintre ele putea.

Cum știm ce știm, și ce rămâne deschis

Baza de cunoaștere este formată din trei feluri de dovezi, cu greutate inegală. Textele antice, adică Arrian în primul rând, spun la ce foloseau piesele, dar sunt puține și scrise pentru alt scop. Catalogul pieselor, strâns de Garbsch în 1978 și completat de atunci cu descoperiri noi, dă tipologia și cronologia. Contextul de săpătură, când există, leagă obiectul de un loc, de un strat și de o unitate militară.

Problema este că al treilea fel de dovadă lipsește aproape complet. Dintre măștile cunoscute în România, una singură, cea de la Gilău, a fost ridicată într-o săpătură controlată, din șanțul unei faze de fortificație care se poate data. Celelalte sunt descoperiri întâmplătoare: din apa Oltului, de pe un versant, dintr-un pietriș. Pentru ele, tipologia rămâne singurul reper.

Cel mai cunoscut coif de acest fel din ultimele decenii arată bine problema. Piesa de la Crosby Garrett, în Cumbria, scoasă în 2010 de căutători cu detector de metale, a ajuns în monografia lui Michael Bishop și a lui David Breeze, apoi la licitație. Este un obiect spectaculos, fotografiat, măsurat și publicat, însă fără strat arheologic. Aceeași situație, la scară mai mică, se repetă la Albeni și la Islaz: piese importante, context pierdut.

Rămân deschise cel puțin trei întrebări. Nu se știe câte coifuri avea, de fapt, un călăreț, fiindcă nicio sursă nu o spune și niciun inventar de unitate nu s-a păstrat pentru asemenea piese. Nu se știe dacă masca aparținea omului sau unității, deci dacă un soldat o cumpăra sau o primea. Și nu se știe dacă proporția mare de măști feminine din unele provincii spune ceva despre cult sau este doar un accident al descoperirilor.

Capitolul următor lasă deoparte discuția generală și face inventarul: ce s-a găsit în România, piesă cu piesă, cu locul, materialul, datarea, muzeul și numărul de inventar, și care dintre piese are în spate o publicație științifică.