Masca de la Romula și drumul ei spre Viena, în 1874

Masca de la Romula a fost scoasă din albia Oltului, în județul Olt, și se află azi la Viena, în Kunsthistorisches Museum, cu numărul de inventar VI 4946. A plecat din țară în 1874, cumpărată din colecția lui Dimitrie Papazoglu, din București. Despre obiect se știe mai mult decât despre drumul lui, iar despre drum mai mult decât despre ziua în care a fost găsit.

Ce este masca de la Romula și unde se află acum

Masca de la Romula este partea din față a unui coif roman de cavalerie, adică piesa care acoperea obrazul și fruntea purtătorului. Restul coifului, calota și protecția cefei, nu s-a păstrat. Fișa de catalog a muzeului Kunsthistorisches Museum din Viena o trece la colecția de antichități, Antikensammlung, cu numărul de inventar VI 4946, și o numește simplu „mască facială feminină”, adică Weibliche Gesichtsmaske.

Datele fizice sunt scurte și verificabile: foaie de cupru, lucrată prin ridicare la ciocan și cizelare, înălțime 23,5 centimetri, lățime 21 de centimetri. Datarea din fișă este a doua jumătate a secolului al II-lea d.Hr. Piesa este expusă, nu depozitată: muzeul o dă în sala XV.

Merită reținută o deosebire de vocabular, pentru că ea se repetă în literatură. Studiile românești vorbesc despre o mască de bronz; fișa vieneză spune foaie de cupru. Diferența nu este neapărat o contrazicere, fiindcă termenul „bronz” este folosit adesea, în limbaj de atelier, pentru aliaje pe bază de cupru. Arată însă că nimeni nu a publicat până acum, pentru această piesă, o analiză de aliaj făcută cu aparatul pe obiect.

Ce spune eticheta muzeului despre cele două nume

Pe lateral, masca poartă inscripții punctate. Muzeul le prezintă drept numele a doi proprietari succesivi, Priscus și Vitalis, și explică piesa ca echipament al unităților de cavalerie romane în jocuri ecvestre asemănătoare turnirurilor. Rolul acestor măști în antrenamentul și în spectacolul cavaleriei a fost tratat în primul capitol al dosarului; aici contează doar că eticheta vieneză dă o lectură simplă, cu două nume, în timp ce literatura de specialitate dă alte două lecturi.

Unde, exact, a fost găsită masca și de ce nu știm anul?

Locul este dat cel mai precis de Dan Isac, în studiul lui din 2009 despre masca de la Gilău, apărut în Ephemeris Napocensis: piesa a fost scoasă din râul Olt, în zona mănăstirii Comarna, la sud de Reșca, adică de antica Romula, în Dacia Inferior. Despre locul de păstrare, același studiu spune că masca este „today kept in the Kunsthistorisches Museum in Vienna”.

Este o descoperire întâmplătoare, fără context de săpătură. Sinteza din 2023 a lui Alexandru Rațiu, Mihaela Simion și Laurențiu-Marian Angheluță, publicată în Cercetări Arheologice, pune piesa de la Romula și pe cea de la Cincșor în aceeași categorie: „The last two were also accidental discoveries in the River Olt.” Inventarul pieselor romane de paradă din România a fost făcut în capitolul al doilea al dosarului, cu muzee și numere de inventar; ce se adaugă aici este că, pentru piesa de la Romula, lipsește chiar și anul descoperirii.

De ce nu se poate da un an al descoperirii

Fișa muzeului documentează o singură dată certă, și aceea este data cumpărării: 1874. Nu apare în ea un an al scoaterii din apă, nici numele celui care a găsit piesa. În relatările de popularizare circulă anul 1863, dar nu am putut deschide nicio sursă de arhivă sau de specialitate care să îl sprijine, așa că faptul nu se scrie ca fapt. Ce se poate spune cu temei este că masca se afla într-o colecție bucureșteană înainte de 1874 și că a fost găsită în Olt, în zona Reșca.

Lipsa aceasta nu este un amănunt de erudit. Fără anul și fără locul exact al descoperirii, piesa nu poate fi legată de un nivel de locuire, de o distrugere sau de o retragere militară, iar datarea ei rămâne să fie dedusă din stil și din analogii. Exact asta s-a întâmplat, și de acolo vine disputa de mai jos.

Ce era Romula, orașul de la care vine masca

Romula, la Reșca, în comuna Dobrosloveni, județul Olt, este trecută în Repertoriul Arheologic Național cu codul 126754.01 și în Lista Monumentelor Istorice cu codul OT-I-s-A-08527. Fișa oficială descrie un sit cu locuire de la neoliticul timpuriu până astăzi, peste care stă satul modern, și o așezare urbană romană din secolele al II-lea și al III-lea, cu fortificații militare.

Castrul auxiliar măsoară 216 pe 182 de metri. A avut o primă fază de pământ și lemn, iar sub Hadrian a primit un zid de cărămidă de aproximativ doi metri grosime. Fișa mai spune că Romula a fost cel mai important centru de producere a ceramicii din Dacia Inferior, numită și Malvensis, și că țiglele ștampilate de acolo poartă mărcile mai multor unități militare. Numărul fortificațiilor este el însuși în discuție: s-au identificat trei, la Cetate, la Biserica Veche și la Dealul Morii, dar o parte dintre specialiști recunosc numai două.

O istorie a cercetării care începe cu o schiță din anii 1690

Prima reprezentare a orașului roman îi este atribuită contelui Marsigli, în anii 1690. Au urmat descrieri și vizite în secolul al XIX-lea, între care și ale lui Alexandru Odobescu, apoi săpături de amator ale lui Cezar Bolliac în 1869 și descoperirea, în 1870, a zidului numit „al lui Filip Arabul”. Săpăturile cu metodă încep cu Pamfil Polonic în 1900 și cu Alexandru T. Dumitrescu în 1911, iar cercetarea sistematică, din 1965, sub conducerea lui Dumitru Tudor. Gheorghe Popilian a condus apoi săpăturile din atelierele ceramice de nord, iar din 2003 cercetările au fost reluate de Mircea Negru, împreună cu Petre Gherghe și Lucian Amon.

Cronologia aceasta explică și de ce masca a putut pleca fără să lase urme într-un jurnal de săpătură. În deceniul în care piesa a fost vândută la Viena, la Romula nu săpa nimeni cu metodă, iar primul care a scormonit serios acolo, Bolliac, a lucrat ca amator, în 1869.

Ce scrie pe mască: trei lecturi, niciuna așezată

Inscripțiile de pe echipament sunt printre puținele căi de a lega un obiect de un om, iar masca de la Romula are două. Problema este că nu există o lectură acceptată de toți.

Cristian M. Vlădescu, în studiul lui din 1981, l-a identificat pe primul proprietar ca fiind T. Pius, c(enturia) Prisci, și a presupus o cohors equitata care nu a putut fi însă găsită printre unitățile atestate în garnizoana de la Romula. Pentru al doilea proprietar a propus un eques din detașamentul lui Crispinus, venit cu o legiune transferată în zonă în timpul războiului carpic din 245-247.

Dan Isac, în 2009, a propus altceva, și a spus limpede că este o ipoteză: „Hypothetically, it can be read a t(urma) Pii Prisci, with the rider Vitalis, t(urma) Crispini.” În lectura lui, deci, nu apar un om numit Pius și o centurie, ci două turme de cavalerie, cea a lui Pius Priscus și cea a lui Crispinus, plus un călăreț numit Vitalis. Despre ipoteza lui Vlădescu cu detașamentul din războiul carpic, Isac scrie că este „an hypotheses without any arguments to support it”, adică o ipoteză fără argumente care să o sprijine.

A treia lectură este cea de pe eticheta muzeului de la Viena, care numește doi proprietari, Priscus și Vitalis, fără unități. Tomasz Dziurdzik, într-un studiu din 2015 publicat în Arheovest III, nu transcrie inscripțiile, dar reia interpretarea lui Isac, potrivit căreia ele indică „the two consecutive owners of the item”, și adaugă o posibilitate: ar putea fi numele unor militari care au dedicat obiectul.

De ce nu se poate lămuri de la distanță

Toate cele trei lecturi se sprijină pe același obiect, dar niciuna nu a fost făcută recent, cu piesa pe masă și cu fotografie de înaltă rezoluție publicată. Isac a lucrat după literatură, Dziurdzik la fel, iar transcrierea lui Vlădescu vine dintr-un articol din 1981. O inscripție punctată pe o foaie de metal subțire, corodată de ședere în apă, este exact genul de text care se citește altfel la altă lumină.

De ce nu se potrivesc datările propuse pentru mască?

Studiul de referință în limba română este al lui Cristian M. Vlădescu, apărut în Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, volumul 32, fasciculul 2, din 1981, la paginile 195-203. Titlul spune ce a încercat autorul: pe lângă descrierea măștii, el a propus o reconstituire a coifului de cavalerie romană din care piesa făcea parte.

Trebuie spus deschis că textul din 1981 nu este disponibil online. Nu l-am putut deschide, iar ce se scrie aici despre el vine din felul în care este citat de literatura care lucrează pe aceste piese: studiul lui Isac din 2009, care discută pe larg lecturile și datarea propuse de Vlădescu, articolul lui Dziurdzik din 2015 și sinteza din 2023 despre coiful de la Islaz, care îl trece în bibliografie cu titlul și cu paginile exacte.

Datarea lungă, întinsă până la mijlocul secolului al III-lea

Vlădescu a datat masca între a doua jumătate a secolului al II-lea și mijlocul secolului al III-lea d.Hr., adică a lăsat o fereastră de aproape un secol. Datarea târzie mergea mână în mână cu ipoteza detașamentului din războiul carpic din 245-247: dacă piesa ajunge la Romula cu acel detașament, atunci trebuie să fie târzie. Argumentul se sprijină pe el însuși, și tocmai asta i-a fost reproșat.

Răspunsul lui Dan Isac, în 2009

Isac a respins datarea lungă și a scris că piesa aparține începutului celei de-a doua jumătăți a secolului al II-lea d.Hr.: „the mask belongs to an early of the second half of the 2nd century AD”. Argumentul lui este tipologic: masca de la Reșca este de tipul Kohlert VI, același tip ca piesa de la Gilău.

Comparația cu Gilău este cheia, și ea funcționează fiindcă acolo există ce lipsește la Romula, adică un context stratigrafic. Masca de la Gilău dă un terminus post quem care nu trece de sfârșitul secolului al II-lea și a fost, cel mai probabil, pierdută în timpul folosirii, de către o trupă de cavalerie, ala Siliana, care stă acolo din vremea lui Hadrian, în jur de 117 sau 118 d.Hr. Capitolul următor al dosarului se ocupă pe larg de acea săpătură; aici ea servește drept reper de datare.

Dziurdzik, în 2015, a ajuns la o concluzie apropiată pe alt drum. El propune, pentru toate cele trei măști din Dacia, o producere în jurul sfârșitului secolului al II-lea d.Hr., pe baza stilului și a analogiilor, în special cu masca de la Visegrád. Fișa muzeului de la Viena dă, la rubrica datare, a doua jumătate a secolului al II-lea.

• Vlădescu, 1981: a doua jumătate a secolului al II-lea până la mijlocul secolului al III-lea.
• Isac, 2009: începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al II-lea, pe tipologie Kohlert VI.
• Dziurdzik, 2015: în jurul sfârșitului secolului al II-lea, pe stil și analogii.
• Kunsthistorisches Museum, fișa de catalog: a doua jumătate a secolului al II-lea.

Trei dintre cele patru poziții se adună, deci, în a doua jumătate a secolului al II-lea. Singura care coboară până la mijlocul secolului al III-lea este cea din 1981, și ea depinde de o ipoteză istorică pe care literatura de după nu a acceptat-o.

Cum a ajuns masca de la Romula la Viena?

Răspunsul scurt stă în fișa de proveniență a muzeului: piesa a aparținut mai înainte Muzeului Austriac din Viena, a fost cumpărată în 1874 din colecția Papazoglu, din București, iar în 1940 a fost preluată de Kunsthistorisches Museum și în 1941 inventariată acolo. Sunt trei date, și fiecare spune altceva.

Colecția din Calea Văcărești

Dimitrie Papazoglu, ofițer și colecționar, și-a deschis muzeul particular în casa din Calea Văcărești numărul 151. Roxana M. Coman, în studiul ei din 2025 apărut în revista Diyâr, arată că datele de deschidere variază în arhive, între 1855 și 1860, și că piesele au fost strânse în timpul carierei militare și după pensionare. Citând-o pe Aurica Ichim, autoarea spune că obiectele vin din gospodăriile oamenilor de rând, din săpăturile proprii ale lui Papazoglu și din lucrările de urbanizare din vremea lui Alexandru Ioan Cuza.

Catalogul colecției, tipărit în 1864, avea douăzeci de categorii, între care monede, statui, arme, manuscrise și cărți vechi. Era, pentru Bucureștii de atunci, una dintre cele mai mari adunări particulare de antichități, iar proprietarul ei nu era un om lipsit de idee despre ce ținea în mână.

1867, la Paris, în pavilionul Principatelor

Papazoglu a colaborat cu Alexandru Odobescu pentru expunerea pieselor în pavilionul Principatelor Dunărene la Expoziția Universală de la Paris din 1867. Odobescu avea atunci 31 de ani și fusese numit comisar general al Principatelor, iar negocierile duse de el au asigurat dreptul de a expune sub pavilion propriu, separat de Turcia, după cum arată studiul lui Constantin-Livian Rădoescu și Cristian-Constantin Rădoescu, apărut în 2025 ca text introductiv la volumul de documente despre Chestionarul Odobescu pentru județul Gorj.

Expoziția a fost, pentru statul tânăr, un exercițiu de legitimare prin trecut. A fost însă și o vitrină: piesele văzute la Paris au devenit piese cunoscute pe piața europeană a antichităților. Șapte ani mai târziu, una dintre ele era cumpărată de o instituție din Viena.

1874, cumpărarea, și 1940, mutarea între două muzee vieneze

Cumpărătorul din 1874 nu a fost muzeul în care masca se vede astăzi, ci Muzeul Austriac, adică instituția de artă și industrie înființată în 1863, al cărei succesor pe linia colecțiilor de artă aplicată este Muzeul de Arte Aplicate din Viena. Mutarea la Kunsthistorisches Museum, în 1940, cu inventariere în 1941, este o reorganizare internă austriacă, nu o a doua ieșire din România. Pentru dosarul pieselor plecate din țară contează prima dată, 1874, iar ea este scrisă chiar în fișa muzeului care ține obiectul.

Restul colecției a rămas în țară

Aici se cuvine o corectură față de felul în care se povestește de obicei pierderea unei colecții. Colecția Papazoglu nu a plecat în bloc. După moartea colecționarului, fiul lui, Constantin, a vândut-o între 1906 și 1909, după evaluarea unei comisii speciale, iar piesele au intrat în instituții publice din București: Arhivele Naționale, Biblioteca Academiei Române, Muzeul Național de Artă, Muzeul Național de Antichități, Muzeul de Geologie și Paleontologie și Laboratorul de Petrografie.

Așadar masca de la Romula a plecat singură, cu trei decenii înainte de vânzarea cea mare, și a plecat în timpul vieții proprietarului ei. Nu a fost o colecție risipită de moștenitori, ci o piesă vândută de omul care o adunase. Mai este un amănunt care arată cât de deschisă era piața: Papazoglu a corespondat cu Ferenc Pulszky, directorul Muzeului Național Maghiar din Pesta, și i-a trimis catalogul colecției. Un catalog trimis unui director de muzeu străin este, în limbajul vremii, și o ofertă.

Era legal ce s-a întâmplat în 1874?

În 1874 nu exista în România un mecanism de clasare a bunurilor culturale și nici o interdicție de export pentru antichități. Cel care spunea asta cel mai apăsat era chiar Papazoglu. În catalogul lui din 1864 el scrie despre străinii care cumpără antichități din țară:

Le cumpără neîncetat pentru colecțiile lor particulare și pentru muzeele unor state străine.

Dimitrie Papazoglu, catalogul colecției, 1864, citat de Roxana M. Coman, Diyâr 6.2, 2025

În același an, 1864, el a trimis Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice un proiect de lege pentru protejarea antichităților. Scrie el însuși în catalog că nu s-a făcut nimic în urma acestui demers.

Statul nu era, totuși, lipsit de instituții. Muzeul Național de Antichități a fost înființat la 23 noiembrie 1864, printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, iar inventarul lui cuprindea numeroase colecții particulare, cea mai importantă fiind a generalului Nicolae Mavros. Decretul 1648 din 25 noiembrie 1864 a aprobat regulamentul muzeului, iar decretul 1649 a înființat Comitetul Arheologic al României, în care Odobescu era membru.

Ironia datelor este greu de trecut cu vederea. În 1874, anul în care masca era cumpărată pentru o instituție din Viena, Odobescu participa la București la elaborarea Regulamentului privind explorarea și achiziția antichităților, iar în anul universitar 1874-1875 ținea primul curs de arheologie din București. Regulile se scriau, dar nu la timp pentru această piesă.

Ce s-ar întâmpla cu aceeași descoperire astăzi?

Astăzi, o mască de coif scoasă din Olt intră sub Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil. Articolul 4 împarte bunurile clasate în două categorii: tezaur, pentru bunurile de valoare excepțională pentru umanitate, și fond, pentru cele cu valoare deosebită pentru România. Efectul clasării, după articolul 15, este înscrierea în Inventarul patrimoniului cultural național mobil.

Pentru export, regula nu este o interdicție unică, ci un regim pe categorii. Bunurile clasate aflate în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale „se exportă numai temporar”, pentru expoziții, restaurare sau expertizare, potrivit articolului 38 alineatul 1. Bunurile clasate în tezaur aflate în proprietate privată „pot fi exportate numai temporar”, după alineatul 2 al aceluiași articol. Bunurile clasate în fond, în proprietate privată, pot pleca definitiv doar prin schimb cu bunuri culturale comparabile, potrivit articolului 39.

Cele 72 de ore ale descoperitorului

Articolul 49 reglementează exact situația unei descoperiri întâmplătoare, adică situația măștii de la Romula, mutată în zilele noastre. Cel care găsește obiectul trebuie să îl predea primarului în termen de 72 de ore de la descoperire. Primarul informează serviciul deconcentrat al Ministerului Culturii în alte 72 de ore și predă bunul în zece zile. Autorul descoperirii are dreptul la o recompensă de 30 la sută din valoarea bunului.

Sancțiunile sunt în articolele 83 și 84: scoaterea din țară fără certificat de export se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar dacă fapta duce la pierderea unui bun clasat, pedeapsa este de la 1 la 5 ani; exportul definitiv fără drept al unui bun clasat se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani. Articolul 89 prevede confiscarea bunurilor.

Acesta este regimul sub care descoperirile recente au rămas în muzeele din țară, de la masca de fier scoasă la Albeni, în județul Gorj, în 2022, până la coiful de la Islaz, predat în 2023. Inventarul lor a fost făcut în capitolul al doilea; ce se vede acum este deosebirea dintre 1874 și 2026, iar ea nu este de morală, ci de lege.

Se poate cere masca înapoi de la Viena?

Din sursele deschise pentru acest capitol nu reiese nicio cerere oficială de restituire a măștii de la Romula și nicio discuție între cele două state despre ea. Ce reiese este un lucru mai simplu și mai greu: o cumpărare înregistrată în 1874 în registrele unei instituții publice din Viena, un transfer intern în 1940 și 1941, și un obiect expus astăzi în sala XV, cu numărul lui de inventar la vedere.

Legea din 2000 nu putea fi încălcată în 1874, fiindcă nu exista; iar pentru piesele plecate înainte de orice regim de clasare, discuția nu mai este una de drept intern, ci de negociere între instituții. Nu este o discuție imposibilă, dar nu a fost, până unde am putut verifica, deschisă.

Există însă ceva ce se poate face fără nicio negociere: o publicare nouă. Ultimul studiu românesc dedicat piesei este din 1981, iar observațiile de după, ale lui Isac în 2009 și ale lui Dziurdzik în 2015, au fost făcute pe literatură, nu pe obiect. O cercetare făcută la Viena, cu analiză de aliaj și cu o lectură nouă a inscripțiilor, ar răspunde la jumătate din întrebările care stau deschise de patruzeci de ani.

Ce știm și ce rămâne deschis

Se știe unde se află piesa, cu ce număr de inventar, cât măsoară, din ce metal este, în ce râu a fost găsită și în ce an a fost cumpărată. Se știe că are două inscripții și că ele pomenesc doi oameni. Se știe că tipologia o apropie de masca de la Gilău și că datarea cea mai larg acceptată o pune în a doua jumătate a secolului al II-lea.

Nu se știe anul descoperirii, nu se știe numele celui care a scos-o din apă, nu se știe punctul exact din albie. Nu se știe care dintre cele trei lecturi ale inscripțiilor este corectă și, prin urmare, nici de care unitate a aparținut masca. Nu se știe dacă restul coifului a existat la descoperire și s-a pierdut pe drum sau nu a fost găsit niciodată.

Și mai rămâne o întrebare, pe care dosarul o lasă pentru capitolul ultim: de ce atâtea măști și coifuri romane de paradă ies din albiile râurilor. Dziurdzik crede că o piesă atât de mare și de scumpă nu a fost purtată de apă din întâmplare și propune o depunere voită, ca ofrandă la o trecere de râu. Argumentele fiecărei părți, cu dovada lor, se iau pe rând acolo.