Câte măști și coifuri de paradă romane s-au găsit în România

Inventarul pieselor romane de paradă descoperite în România începe în 1835, la Gherla, și ajunge până în iulie 2023, la Islaz. Între aceste două date intră trei măști de bronz publicate științific, o mască de fier, mai multe coifuri și o piesă aflată în expoziție despre care literatura de specialitate tace. Capitolul le ia pe rând, cu loc, material, datare, muzeu și număr de inventar.

Câte piese sunt, de fapt, în corpusul românesc?

Răspunsul depinde de ce punem la socoteală. Dacă numărăm doar măștile de coif publicate în literatura de specialitate pentru Dacia romană, sunt trei: Gilău, Cincșor și Romula. Așa le enumeră și studiul din 2023 despre coiful de la Islaz, care face cea mai recentă trecere în revistă a materialului, și așa le luase și Tomasz Dziurdzik în 2015, observând că toate trei sunt de tip feminin.

Dacă adăugăm descoperirile de după acea sinteză, se adaugă masca de fier de la Albeni, în județul Gorj, scoasă din pământ în vara anului 2022 și publicată de Dorel Bondoc și Gabriela Filip. Este prima mască de fier semnalată în România, într-un corpus local alcătuit până atunci numai din aliaje de cupru.

Dacă trecem de la măști la întregul echipament de paradă, lista crește. La Gherla s-au găsit în 1835 fragmente din două armuri de paradă, cu tot cu apărătoarea de piept a unui cal. La Ostrov, în Dobrogea, au apărut în 1960 două coifuri de bronz, publicate de Adrian Rădulescu în revista Dacia în 1963. La Războieni-Cetate se cunoaște un coif de cavalerie de tip Guisborough, iar de la Grădiștea Muncelului provine o apărătoare de obraz dintr-un coif de tip Teilenhofen. Coiful de la Islaz, descoperit în 2023, încheie deocamdată seria.

Rămâne, în afara acestei liste, o piesă despre care se vorbește mult: masca de la Carsium, adică Hârșova. Despre ea și despre ce înseamnă absența unei publicații științifice se vorbește în ultima secțiune a capitolului.

Privit pe ani, corpusul spune și altceva. Prima piesă a ieșit la lumină în 1835, a doua serie în 1960, masca de la Gilău în 1980, cea de la Cincșor în 1986. Apoi au trecut treizeci și cinci de ani fără nimic nou, până la masca de fier de la Albeni, în 2022, și la coiful de la Islaz, în 2023. Două descoperiri în doi ani, dintre care una din primul exemplar de fier din țară și una din al doilea exemplar de tipul lui din lume: inventarul nu este încheiat.

Ce s-a găsit la Gherla, în 1835?

Cea mai veche descoperire din corpus este și cea mai bogată. Monografia castrului de la Gherla, semnată de Dumitru Protase, Nicolae Gudea și Radu Ardevan, consemnează că „la 1835, au fost descoperite întâmplător fragmentele binecunoscute de bronz din două armuri de paradă”. Piesele au ajuns la muzeul din Cluj, iar restaurarea lor s-a făcut târziu, între 1965 și 1970.

Ansamblul nu este o mască de față, ci echipament de paradă în sensul larg al cuvântului: printre piesele publicate se află partea centrală a unei apărători de piept pentru cal, lucrată în bronz. Asta face din descoperirea de la Gherla singura din România care documentează armura calului, nu doar a călărețului.

Contextul militar este bine stabilit. În castrul de la Gherla a staționat, se pare de la început și fără întrerupere, ala II Gallorum et Pannoniorum, o unitate de cavalerie. Fortificația a avut o primă fază cu val de pământ, între 106 și 140, și o a doua fază cu zid de piatră, după 140. Prin urmare, la Gherla echipamentul de paradă se găsește exact acolo unde stătea cavaleria, ceea ce nu se întâmplă la toate piesele din corpus.

Cercetările pe sit s-au întins pe un secol și jumătate, cu Josef Ornstein între 1901 și 1906, Endre Orosz între 1907 și 1909, Gheorghe Pintea în 1937, Alexandru Nicula între 1961 și 1965, Dumitru Protase între 1960 și 1968, apoi intervenții de salvare în 1979, 1980 și între 1981 și 1983. Descoperirea din 1835 a rămas însă întâmplătoare, iar capitolul al treilea al dosarului urmărește ce s-a păstrat din ea.

Cum arată masca de la Cincșor?

Masca de bronz de la Cincșor, în comuna Voila, județul Brașov, a fost descoperită în 1986, în zona castrului roman de pe malul Oltului. Publicarea a venit la un an, prin studiul lui Gheorghe Dragotă din Studii și Cercetări de Istorie Veche, volumul 38 din 1987, la paginile 276 și următoarele.

Datele piesei, aflate în evidența muzeului din Făgăraș, sunt următoarele: bronz, 24,5 centimetri înălțime, 17 centimetri lățime și 14,5 centimetri adâncime, cu numărul de inventar 879 la Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat”. Datarea merge, după datele disponibile, în secolele II și III. Masca reprezintă un cap de femeie.

Dziurdzik semnalează un amănunt de stare: una dintre laturile piesei este turtită. Pentru un obiect scos din albia unui râu, deformarea poate veni din transportul în apă, dar poate și din altceva, iar acest „altceva” este chiar miezul discuției din ultimul capitol al dosarului.

Masca de la Cincșor ridică o problemă de context pe care literatura o discută deschis: unitatea militară din castrul de la Cincșor, de la care s-a presupus că provine piesa, nu avea călăreți. Dziurdzik o spune fără ocol: „the unit stationed at fort in Cincșor, from which the mask was believed to come, contained no horseman”. Prin urmare, legătura dintre piesă și garnizoana cea mai apropiată nu se poate face automat.

Ce se știe despre masca de la Romula?

A doua mască scoasă din lunca Oltului provine de la Romula, orașul roman de la Reșca, în județul Olt. Piesa apare atât în catalogul lui Jochen Garbsch din 1978, cât și în lucrarea lui H. Russell Robinson din 1975, deci a intrat de mult în bibliografia internațională.

Studiul românesc de referință este al lui Cristian M. Vlădescu, publicat în Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, volumul 32, numărul 2 din 1981, la paginile 195 și 203. Titlul spune ce a încercat autorul: pe lângă descrierea măștii, el a propus o reconstituire a coifului de cavalerie căruia piesa i-ar fi aparținut.

O particularitate a măștii de la Romula este că poartă două inscripții pe lateral. Inscripțiile de acest fel, pe echipament, dau de obicei numele proprietarului sau al unității și sunt printre puținele căi de a lega un obiect de un om. La alte piese din imperiu, numele apare limpede: o mască de tip Kalkriese descoperită la Noviomagus poartă numele proprietarului, Vannius.

O inscripție pe echipament nu rezolvă însă totul. Ea poate da numele unui om sau al unei unități, dar nu spune nici unde a fost făcută piesa, nici unde a fost pierdută, iar un obiect de metal prețios putea trece prin mai multe mâini. La masca de la Romula, cele două inscripții laterale rămân cel mai bun fir de legătură dintre obiect și armata romană din Dacia Inferior, și tocmai de aceea au fost discutate atât.

Pentru masca de la Reșca, traseul ulterior al piesei și felul în care a ieșit din țară formează un dosar în sine, de care se ocupă capitolul al patrulea. Aici se reține doar încadrarea: mască feminină de bronz, din lunca Oltului, publicată în 1981, cu două inscripții laterale.

De ce contează masca de la Gilău?

Dintre toate piesele corpusului românesc, una singură a fost ridicată într-o săpătură controlată. Masca de bronz de la Gilău, în județul Cluj, a apărut în 1980, la cercetarea porții numite porta principalis dextra a castrului roman. Dan Isac, care a publicat piesa în Ephemeris Napocensis în 2009, precizează locul: în șanțul în formă de V al fazei de pământ extinse, numită convențional Gilău II, într-un strat de argilă galbenă și umedă.

Descrierea tehnică: bronz, 24 de centimetri înălțime, 20 de centimetri lățime maximă, grosime medie a foii de 1,5 milimetri. Chipul este feminin, cu nasul ușor curbat și cu ochii tăiați ca fante lungi. Încadrarea tipologică este tipul A.2 la Garbsch și tipul VI la Kohlert, adică grupul măștilor cu trăsături orientale.

Valoarea descoperirii stă în datare. Garbsch dă tipului o plajă largă, de la a doua treime a secolului al II-lea până la începutul secolului al III-lea. Contextul stratigrafic de la Gilău strânge intervalul: masca a ajuns în șanț înainte ca fortificația să fie refăcută în piatră, spre sfârșitul secolului al II-lea. Asta dă o dată limită, lucru imposibil de obținut pentru o piesă scoasă din apă.

Isac leagă masca de ala Siliana, unitatea de cavalerie din castru, și consideră că un călăreț al ei a pierdut-o în șanț. Piesa se păstrează la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, cu numărul de inventar V45342. Cea mai apropiată analogie cunoscută vine de la Visegrád, în Pannonia Inferior. Capitolul al cincilea al dosarului revine amănunțit la această descoperire.

Ce aduce masca de fier de la Albeni?

În vara anului 2022, la Albeni, în județul Gorj, în punctul numit „În coastă”, pe versantul unui deal împădurit, o persoană care folosea detector de metale a scos din pământ o mască de coif. Dorel Bondoc și Gabriela Filip, care au publicat piesa, notează că locul se află la 150 până la 200 de metri de pârâul Colnic, iar adâncimea era de 25 până la 30 de centimetri.

Poziția în care a fost găsită merită reținută: masca stătea cu fața în sus, privirea îndreptată spre pârâu. La verificarea locului de către autori nu s-au mai găsit alte obiecte. Piesa a intrat în colecția Muzeului Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”, cu numărul de inventar 33186.

Datele fizice o despart de restul corpusului: fier turnat, 17,5 centimetri înălțime, 15,3 centimetri lungime, 9 centimetri lățime, placa de 2 milimetri grosime și o greutate de 486,17 grame. Chipul are față alungită, ochii și gura întredeschiși, pomeți proeminenți, nas drept, sprâncene conturate și bărbia în relief. Starea e deteriorată de coroziune.

Tipologic, piesa intră la tipul Kalkriese, iar datarea propusă este cândva la începutul secolului al II-lea, prin comparație cu exemplarele de la Vechten și Kalkriese. Problema de context este însă aceeași ca la Cincșor, numai mai apăsată: în zona Albeni nu există unități de cavalerie romană atestate, iar castrul cel mai apropiat, cel de la Bumbești-Jiu, se află la vreo 25 de kilometri spre nord-vest, fără trupe de călărime documentate.

Ce s-a descoperit la Islaz, în 2023?

Cea mai recentă descoperire din corpus este și cea mai neobișnuită prin felul în care a ieșit la lumină. La Islaz, în județul Teleorman, la aproximativ 500 de metri în amonte de podul peste Olt de pe drumul național DN 54, două jumătăți ale aceluiași coif de paradă au fost găsite separat, în apa unui braț al Oltului lat de 10 până la 12 metri și adânc de o jumătate de metru.

Pe 12 martie 2023, jumătatea dreaptă a fost scoasă de un copil, Ianis Andrei din Turnu Măgurele, aflat în weekend cu părinții pe plaja de la Islaz. Pe 5 iulie 2023, aproximativ în același loc, jumătatea stângă a fost găsită de Marinel Dima din București, originar din Islaz. Amândouă au ajuns în scurt timp la Muzeul Județean Teleorman.

Coiful are 34,5 centimetri înălțime, un diametru maxim de aproximativ 23 de centimetri și 17 centimetri la zona gâtului, iar foaia coboară la 0,6 milimetri. Analizele LIBS au arătat cupru și zinc ca elemente dominante. Tipologic, intră în grupa coifurilor având calota în formă de bonetă frigiană, tipul 14 Vechten din clasificarea lui Junkelmann. Autorii scriu că este „al doilea de acest fel cunoscut a fi găsit în lume”, singura analogie apropiată fiind piesa de la Vechten, din Țările de Jos.

Poziția descoperirii are greutate pentru istoria militară. Punctul se află lângă vărsarea Oltului în Dunăre, pe limes Alutanus, frontiera trecută în revistă de Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu și Vlad Călina în 2021. La Islaz se cunosc trei fortificații, puternic distruse și slab documentate. Cea mai apropiată garnizoană de cavalerie atestată este ala I Hispanorum, la Slăveni, prezentă de la mijlocul secolului al II-lea până la începutul secolului al III-lea.

Ce coifuri de paradă, fără mască, s-au mai găsit?

Corpusul nu se reduce la măști. Descoperirea de la Ostrov, în Dobrogea, este chiar piesa de sprijin a ipotezei că un călăreț avea două coifuri. În 1960, acolo au apărut, aproape unul lângă altul, două coifuri de bronz: unul limpede de cavalerie, cu mască fragmentară, celălalt bogat decorat, cu apărători de obraz, dar fără mască.

Fiind o descoperire întâmplătoare, nu se poate spune sigur dacă cele două piese au stat în aceeași groapă. Coiful fără mască are forma unei bonete frigiene și se termină cu un cap de pasăre de pradă, fiind datat în secolul al II-lea. Adrian Rădulescu le-a publicat în revista Dacia, în volumul 7 din 1963, la paginile 535 și următoarele.

Din Dacia se cunosc, în plus, un coif de cavalerie de tip Guisborough descoperit la Războieni-Cetate și o apărătoare de obraz provenită de la Grădiștea Muncelului, care a făcut parte dintr-un coif de tip Teilenhofen. Apărătorile de obraz din Dacia au fost adunate și studiate de Liviu Petculescu, care a publicat subiectul în Acta Musei Napocensis în 1982.

Apărătoarea de obraz de la Grădiștea Muncelului merită o notă separată. Locul este capitala regatului dac, iar piesa provine de la un coif roman de cavalerie. Cum a ajuns acolo este o întrebare deschisă: putea fi pradă luată de daci, putea ajunge prin schimb, sau putea fi pierdută de trupele romane în timpul sau după cele două războaie ale lui Traian. Niciuna dintre variante nu se poate demonstra din piesa singură.

Deosebirea dintre aceste piese și măști nu este doar de formă. Un coif cu apărători de obraz, fără mască, putea fi purtat în serviciu obișnuit. O mască înseamnă, în clasificările folosite astăzi, un echipament care intră în discuția despre jocurile ecvestre. De aceea prezența celor două tipuri în același loc, la Ostrov, cântărește greu.

Care piese circulă fără publicație științifică?

Aici ajungem la partea neplăcută a inventarului. Despre o mască romană de la Carsium, adică Hârșova, în județul Constanța, se vorbește în presa de popularizare ca despre o descoperire unică în România. Piesa există ca obiect de muzeu: a fost fotografiată în expoziție la Muzeul Național de Istorie a României, din București, iar datele de expunere o așază în secolul al II-lea.

Problema este alta. Cea mai recentă trecere în revistă a materialului, publicată în 2023 în Cercetări Arheologice, enumeră pentru Dacia trei măști, Gilău, Cincșor și Romula, iar pentru Moesia Inferior aduce numai coifurile de la Ostrov. Piesa de la Carsium nu apare acolo. Nu am găsit, pentru ea, nici un raport de săpătură, nici un studiu de specialitate, nici o notă de publicare care să spună când a fost descoperită, în ce context și de cine.

Asta nu înseamnă că masca nu e romană sau că nu vine de la Carsium. Înseamnă că, deocamdată, nu avem ce verifica. Un obiect aflat în vitrină are o etichetă; un obiect publicat are un loc, o adâncime, un strat, dimensiuni măsurate, o datare argumentată și un autor care răspunde pentru ele. Între cele două stări există o distanță pe care niciun articol de popularizare nu o poate acoperi.

Aceeași deosebire se vede și la celălalt capăt al corpusului. Piesele de la Albeni și de la Islaz au fost găsite întâmplător, fără strat arheologic, dar au ajuns repede la muzeu și au fost publicate cu măsurători, analize de laborator și bibliografie. Coiful de la Crosby Garrett, din Anglia, scos în 2010 de căutători cu detector, a urmat același drum, prin monografia lui Michael Bishop și a lui David Breeze. Descoperirea întâmplătoare nu este o condamnare; lipsa publicării este.

Capitolele următoare iau pe rând cele trei descoperiri mari din corpusul românesc: Gherla, cu armura de cal, Romula, cu masca plecată din țară, și Gilău, cu singurul context de săpătură. Apoi vin tehnica de atelier, unitățile de cavalerie și întrebarea finală, despre cum au ajuns aceste piese în râu.