Chiaburii: cum a construit regimul un dușman de clasă în satul românesc

Pentru a colectiviza agricultura, regimul comunist a avut nevoie de un dușman la sat. L-a numit chiabur, un cuvânt aproape nefolosit în românește până atunci. Criteriul oficial de încadrare era munca salariată, nu suprafața deținută, dar pe listele întocmite în sate au ajuns și meșteșugari, preoți și gospodari fără niciun angajat. Odată încadrat, un om pierdea, pe rând, aproape tot.

De unde vine cuvântul chiabur?

Cuvântul există în română, de origine turcă, dar era aproape nefolosit înainte de 1945. Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de la Sighet, îl descrie ca fiind preluat de propaganda comunistă în lexicul curent, ca un fel de traducere a termenului rus kulak, folosit în Uniunea Sovietică în anii terorii staliniste.

Alegerea nu a fost întâmplătoare. Un cuvânt românesc obscur avea avantajul de a suna autohton și, în același timp, de a nu avea un înțeles fixat, pe care cineva să îl poată invoca împotriva încadrării. Termenii clari, precum proprietar sau arendaș, erau juridici și aveau definiții. Chiaburul nu avea nicio definiție în legislația anterioară, deci putea fi definit administrativ, oricând, altfel.

În vocabularul oficial, satul a fost împărțit în trei: țărani săraci, țărani mijlocași și chiaburi. Primele două categorii formau, împreună, „țărănimea muncitoare”, aliatul clasei muncitoare din formula rezoluției din martie 1949. A treia era, în cuvintele sintezei de la Sighet, identificată drept răul absolut.

Regimul avea însă o problemă de logică pe care rar o recunoștea. Marea proprietate fusese deja desființată: Legea 187 din 23 martie 1945 expropriase tot ce depășea 50 de hectare, iar Decretul 83 din 2 martie 1949 luase și restul. La momentul în care lupta de clasă la sat a fost declarată, marii proprietari nu mai existau ca grup. Dușmanul trebuia deci construit din interiorul țărănimii, iar singurul material disponibil era stratul gospodarilor care se descurcau mai bine decât vecinii. Aceasta este deosebirea de fond față de propaganda anilor 1945-1947, care viza un adversar real, moșierimea, și explică de ce definiția a trebuit să rămână elastică.

Această împărțire a fost adusă direct din modelul sovietic. Sanda-Maria Borșa arată, în teza sa de doctorat susținută la Universitatea Babeș-Bolyai în 2011, că mecanismul construcției ideologice a dușmanului de clasă la sat a fost preluat împreună cu instituțiile, colhozul devenit gospodărie agricolă colectivă și sovhozul devenit gospodărie agricolă de stat.

După ce criterii era încadrat cineva ca chiabur?

Criteriul oficial nu era suprafața de pământ, ci exploatarea muncii altora. O directivă din 5 iulie 1958, păstrată în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, enumeră ce trebuia să verifice comisiile la încadrarea unei gospodării: dacă folosea muncă salariată, dacă deținea mijloace de producție importante precum batoze, tractoare sau mori, dacă proprietarul lucra el însuși pământul sau se sprijinea pe brațe străine, și abia apoi suprafața, judecată împreună cu felul în care era lucrată.

La încadrarea gospodăriilor în categorii chiaburești se va proceda cu toată atenția și fără patimă.

Directivă din 5 iulie 1958, arhiva CNSAS

Fraza aceasta, „fără patimă”, apare în document ca avertisment, ceea ce spune mult despre practica din teren. Instrucțiunea insistă și asupra deosebirii dintre chiaburi și mijlocași, pentru că mijlocașul trebuia, teoretic, atras în colectiv, nu distrus. Faptul că o directivă din 1958 mai trebuia să repete asta, la nouă ani de la începutul campaniei, arată că granița fusese trecută sistematic.

În paralel cu criteriul oficial a circulat unul practic, simplu de aplicat: suprafața. Cercetătorii care au lucrat pe documente locale, precum Marin Pop, de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, sau László László, care a scris despre Sălaj la șaizeci de ani de la încheierea colectivizării, consemnează pragul de aproximativ 10 hectare ca linie de demarcație folosită în practică pentru a socoti o gospodărie chiaburească.

Directiva din 1958 nu a fost prima. Încadrările au început în 1949-1950, pe baza unor instrucțiuni transmise pe linie de partid și de sfat popular, iar listele au fost revizuite în valuri, în funcție de campania în curs. Volumul de documente coordonat de Dorin Dobrincu pentru anii 1949-1950, apărut la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, adună 270 de piese din Arhivele Naționale Istorice Centrale, din opt arhive județene, din arhiva Serviciului Român de Informații și din cea a CNSAS, iar ele arată un aparat care își caută încă regulile în timp ce le aplică.

Cele două criterii duceau la rezultate diferite, iar tocmai distanța dintre ele lăsa loc de arbitrar. O gospodărie de 12 hectare lucrată de o familie numeroasă nu exploata pe nimeni. O gospodărie de 6 hectare cu un argat plătit intra, după litera directivei, în categorie. În teren, ce cântărea era decizia comisiei locale.

Cum se întocmea, concret, o listă

Încadrarea se făcea la nivelul comunei, de comisii în care intrau reprezentanți ai sfatului popular, activiști de partid și, frecvent, delegați veniți de la raion. Listele nominale rezultate, tabelele de chiaburi, se păstrează azi în arhivele naționale județene și în fondurile CNSAS. Ele sunt documentul central al acestui capitol, pentru că arată nu politica declarată, ci aplicarea ei, casă cu casă.

Decizia comisiei nu putea fi atacată în instanță. Precedentul fusese pus de Legea 177 din 7 iunie 1947, care declarase măsurile de aplicare a reformei agrare „acte de guvernământ”, scoțându-le de sub controlul judecătoresc. Un om încadrat putea cere revizuirea la aceeași structură administrativă care îl încadrase, nimic mai mult.

Consecința previzibilă a fost că lista a devenit un instrument de conflict local. Memorialul Sighet consemnează că în categorie au fost trecuți și mijlocași, uneori chiar țărani cu pământ puțin, pentru că refuzaseră predarea cotelor obligatorii, pentru că nu voiau să intre în colectiv sau pentru că, prin autoritatea lor profesională, îi influențau pe alții să refuze. Ultimul motiv este cel mai revelator: eticheta economică sancționa, de fapt, un comportament politic.

Prezența delegatului de la raion conta. Marin Pop consemnează, pentru Sălaj, numele lui Laurean Tulai, viitor prim-secretar al județului, ca delegat regional de partid la colectivizarea din comuna Cizer. Un om venit din afară nu avea de pierdut nimic în sat și avea de raportat rezultate în sus, ceea ce schimba complet calculul unei comisii altfel formate din localnici.

Aici intră și o observație pe care o fac Gail Kligman și Katherine Verdery în volumul lor publicat la Princeton University Press în 2011: cadrele trimise în sate erau prost pregătite, uneori nesigure ele însele pe ce fac, iar excesele lor depășeau frecvent ce ceruse conducerea. Categoria nu a fost aplicată de un aparat rece și precis, ci de oameni cu vecini, cu datorii și cu socoteli vechi.

Cine ajungea pe listă, în realitate?

Cel mai bun răspuns îl dau listele păstrate. Steluța Chefani-Pătrașcu, de la Muzeul Județean Teleorman, a reconstituit din dosare CNSAS, din arhiva tribunalului județean și din interviuri cazul comunei Dobrotești, județul Teleorman, o comună de 5.498 de hectare, cu 4.822 de locuitori în 1949.

Împărțirea socială consemnată acolo pentru 1949 arată 1.740 de gospodării socotite sărace, 543 mijlocașe și 85 chiaburești. Lista de chiaburi din 1953 are 66 de nume, iar ocupațiile de pe ea spun singure cât de puțin a mai contat criteriul agricol: Alexandru Truiescu era cizmar, Petre Niculescu mecanic, Gheorghe Ungurelu preot, Ion Manolache colonel, deportat la Capul Midia și la Poarta Albă. Pe aceeași listă apare Nicolache Ianolide, agricultor cu 25 de hectare, tatăl deținutului politic Ioan Ianolide.

Un cizmar și un mecanic nu exploatau muncă agricolă salariată. Ei figurau pe listă pentru că aveau o meserie, deci un venit independent de stat, și o poziție în sat. Preotul figura pentru motive evidente. Colonelul, pentru trecutul lui.

Memorialul Sighet consemnează și o categorie apartă, cea a gospodarilor model: oameni care practicau agricultură modernă și obțineau recolte mari au fost calomniați, făcuți vinovați de toate relele, marginalizați, adesea arestați, anchetați și condamnați. Logica este inversul celei economice: cu cât o gospodărie individuală funcționa mai bine, cu atât dovedea mai puternic că soluția colectivă nu era necesară.

Ce urma pentru o familie încadrată

Încadrarea nu era o etichetă simbolică. Ea declanșa o serie de măsuri care se cumulau până când gospodăria nu mai putea funcționa.

Fiscul

Legea 18 din 13 iulie 1949 asupra impozitului agricol, publicată în Buletinul Oficial nr. 45 din 14 iulie 1949, a fost primul instrument. Impozitul a fost construit astfel încât să lovească gospodăriile socotite bogate și să avantajeze formele colective. Mecanismul a fost întărit în 1952, printr-o restructurare a fiscalității agricole care favoriza explicit gospodăriile colective față de cele individuale, așa cum arată analiza legislației făcută de Sanda-Maria Borșa.

Cotele

Cotele obligatorii de predare se calculau mai mari pentru chiaburi. Documentele de la Dobrotești păstrează liste de produse cerute simultan: grâu, porumb, orz, ovăz, floarea-soarelui, ceapă, usturoi, lapte, carne. Un exemplu datat 12 ianuarie 1956 consemnează, de la o singură gospodărie, 47 de kilograme de carne de porc, 62 de kilograme de carne de vită și 259 de kilograme de porumb. Echipele de colectare veneau, notează cercetarea, după Crăciun, când familiile tăiaseră porcul. Capitolul al treilea al dosarului tratează separat mecanismul cotelor.

Justiția penală

Decretul 183 din 30 aprilie 1949 pedepsea cu muncă silnică de la cinci la cincisprezece ani o listă foarte largă de fapte economice, de la nepredarea cerealelor până la nevăruirea arborilor fructiferi. Pentru o gospodărie cu cote mărite, imposibile de acoperit, drumul de la etichetă la condamnare era scurt. Documentele Procuraturii Republicii Populare Române trimise Comitetului Central în 1960 vorbesc despre 80.007 condamnări în baza acestui decret.

Strămutarea

Hotărârea 344 din 15 martie 1951 prevedea strămutarea a 40.320 de persoane, dintre care 19.034 erau socotite chiaburi. Operațiunea s-a desfășurat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, de Rusalii, iar cei ridicați au fost duși în câmpia Bărăganului, unde au ridicat din chirpici optsprezece localități noi, pe parcele de 2.500 de metri pătrați. Capitolul al cincilea al dosarului se ocupă de deportări.

Școala

Eticheta se transmitea copiilor. Teza de doctorat a Victoriei Grozav, susținută la Universitatea Babeș-Bolyai în 2024 sub conducerea profesoarei Marcela Sălăgean, despre învățământul medical clujean din epoca Gheorghiu-Dej, documentează un detaliu revelator: chiar și după confiscarea averii, regimul continua să îi claseze pe foștii chiaburi ca exploatatori, iar taxele de școlarizare percepute pentru fiii lor, etichetați „fii de mari exploatatori”, erau cele mai ridicate. În anul universitar 1958-1959, copiii de muncitori și de țărani reprezentau 74,1 la sută dintre studenții admiși în anul întâi, iar cei cu origine socială considerată nesănătoasă erau marginalizați sau împiedicați efectiv să studieze.

La Dobrotești, una dintre mărturiile strânse de cercetare descrie exact acest lucru dinspre copii: excluderea din școală, pantofii mai mari primiți de la frați, eticheta de copil de chiabur și izolarea socială care venea cu ea.

De ce avea regimul nevoie de o asemenea categorie?

Întrebarea merită pusă direct, pentru că răspunsul explică de ce criteriile au fost lăsate elastice.

În primul rând, categoria justifica proiectul. Dacă la sat există exploatatori, atunci colectivizarea nu este o confiscare, ci o eliberare. Rezoluția din martie 1949 a fost formulată exact așa, ca întărire a alianței dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, adică între muncitori și cele două categorii de țărani care nu erau chiaburi.

În al doilea rând, categoria era un instrument de presiune fără alternativă. Un om încadrat nu putea fi primit în gospodăria colectivă, cel puțin în primii ani, dar nici nu putea supraviețui în afara ei, sub cote și impozite calculate pentru a fi imposibile. Ieșirea din capcană era renunțarea la pământ în favoarea colectivului, fără a primi în schimb calitatea de membru.

În al treilea rând, și aici argumentul este al lui Kligman și Verdery, categoria producea un efect social mai adânc decât transferul de proprietate. Împărțirea satului în trei tabere, cu liste publice și cu procese publice, rupea legăturile de rudenie și de vecinătate care organizaseră până atunci comunitatea rurală și le înlocuia cu raporturi administrative, prin care statul ajungea direct la fiecare gospodărie. Colectivizarea, argumentează ele, a construit statul-partid și tipul de om pe care el îl voia, nu doar noile forme de proprietate.

Aceasta este partea de interpretare, iar ea trebuie ținută separat de documente. Ce arată documentele: criterii elastice, decizii locale fără cale de atac, listele care includ meserii fără legătură cu agricultura. Ce este interpretare: funcția pe care a avut-o categoria în construcția puterii. Interpretarea este bine argumentată, dar rămâne interpretare.

Câți au fost, de fapt, chiaburii?

O cifră națională sigură nu există, iar motivul este chiar felul în care s-a lucrat: încadrările se făceau local, se revizuiau, iar oameni erau scoși și puși pe liste de la un an la altul.

Ce se poate spune. Sinteza Memorialului Sighet reține că, la nivel oficial, chiaburii reprezentau circa 7 la sută din populația rurală. Hotărârea 344 din martie 1951 numără 19.034 de chiaburi printre cele 40.320 de persoane prevăzute pentru strămutare, ceea ce dă o idee despre cât de mare era rezervorul din care se selecta. La nivel de comună, cifrele de la Dobrotești arată 85 de gospodării chiaburești din aproximativ 2.368 în 1949, adică sub 4 la sută, și 66 de nume pe lista din 1953.

Concluzia care se susține este una de proporție: categoria era mică numeric și enormă prin efect. Câteva procente din gospodării furnizau justificarea pentru o operațiune care a atins toate satele, iar amenințarea de a fi trecut pe listă funcționa asupra celor care nu erau pe ea.

Pe felul în care se citesc aceste cifre există o deosebire reală între cercetători. O parte insistă pe caracterul planificat al selecției, argumentând că procentele erau stabilite de sus, ca țintă, iar comisiile locale completau până la cotă. Alta, între care autoarele volumului de la Princeton, subliniază improvizația și presiunea de a raporta, care producea încadrări fără legătură cu vreo țintă. Documentele publicate până acum susțin ambele lecturi, în funcție de regiune și de an, iar o sinteză națională nu a fost încă făcută.

Aici este locul pentru o precizare de echilibru. Faptul că numărul era mic nu minimalizează nimic: pentru familiile încadrate, consecințele au fost pierderea averii, închisoarea, strămutarea și închiderea drumului spre școală pentru copii. Simetric, extinderea categoriei la toată țărănimea, cum se face uneori în discuția publică, nu se susține documentar și nu ajută la înțelegerea mecanismului, care a funcționat tocmai prin selecție.

Când a dispărut categoria?

Sfârșitul a venit în doi timpi, unul juridic și unul administrativ.

Juridic, actul decisiv a fost Decretul 115 din 30 martie 1959, publicat în Buletinul Oficial nr. 10 din 30 martie 1959, cu un titlu care spune tot: pentru lichidarea rămășițelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură. Articolul 1 interzicea darea în parte sau în arendă a terenurilor agricole și orice altă formă de exploatare a muncii străine. Decretul se aplica gospodăriilor socotite chiaburești, care dețineau mai mult pământ decât putea lucra familia, și celor care aveau altă ocupație și nu își lucrau singuri terenul. Comitetele executive regionale stabileau ce suprafețe cădeau sub incidența lui, cu un termen de nouazeci de zile pentru cine putea dovedi proprietatea și își plătea datoriile restante. Articolul 10 prevedea că nerespectarea ducea la trecerea întregii suprafețe la gospodăria colectivă, fără nicio compensație.

Cu alte cuvinte, categoria nu a fost desființată prin reabilitare, ci prin epuizarea obiectului: după 1959 nu mai exista, legal, ce să definească un chiabur, pentru că arenda și munca salariată în agricultură erau interzise.

Administrativ, eticheta a supraviețuit. Directiva din 5 iulie 1958 vorbea deja despre încadrarea gospodăriilor în categoria de chiaburi „sau foști chiaburi”, iar formula din urmă a rămas în dosarele de cadre mult după 1962. Teza Victoriei Grozav documentează exact acest lucru în învățământul superior clujean: averea era confiscată, dar clasarea ca exploatator continua, cu efecte concrete asupra taxelor și asupra admiterii.

Cum știm ce știm și ce rămâne deschis

Sursele acestui capitol sunt de trei feluri. Legislația publicată, verificabilă în Buletinul Oficial și pe portalul legislativ: Legea 18 din 13 iulie 1949, Decretul 183 din 30 aprilie 1949, Decretul 115 din 30 martie 1959. Documentele interne ale aparatului, păstrate la Arhivele Naționale Istorice Centrale, în arhivele județene și la CNSAS: instrucțiunile de încadrare, tabelele nominale, hotărârile de strămutare. Și cercetarea de după 1990, de la ediția de documente coordonată de Dorin Dobrincu la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în 2017, până la monografiile locale.

Trei lucruri rămân deschise.

Primul este numărul total al persoanelor încadrate vreodată ca chiaburi. Cum listele se revizuiau local și nu a existat o evidență centrală unitară, cifra nu poate fi reconstituită decât prin însumarea documentelor județene, o muncă abia începută.

Al doilea este raportul dintre inițiativa centrală și cea locală. Documentele arată instrucțiuni care cer moderatie și o practică de teren mult mai dură. Nu se poate stabili, deocamdată, cât din exces a fost tolerat deliberat de centru ca metodă și cât a scăpat efectiv de sub control.

Al treilea este soarta celor încadrați după 1962, pentru că dosarele de cadre și mențiunea de „fost chiabur” au continuat să producă efecte, iar acest fir nu a fost urmărit sistematic.

Capitolul al treilea al dosarului se ocupă de instrumentul economic care a făcut categoria operațională: cotele obligatorii de predare către stat.