Gospodăria agricolă colectivă: ziua-muncă, lotul și plata de toamnă

Intrarea în colectiv nu însemna numai pierderea pământului. Ea schimba unitatea în care se măsura munca unui om, ziua-muncă, și muta plata la sfârșitul anului, după ce statul, stațiunea de mașini și tractoare și fondul de bază își luau partea. Ce mai rămânea familiei venea, în bună măsură, de pe lotul de 20-30 de ari din spatele casei.

Ce se întâmpla cu pământul și cu vitele când semnai intrarea în colectiv?

Capitolele anterioare ale acestui dosar au urmărit drumul până la poarta colectivului: hotărârea plenarei din 3-5 martie 1949, categoria de chiabur, cotele obligatorii desființate în cea mai mare parte la 1 ianuarie 1957, revoltele, deportările și anii de stagnare în care întovărășirea a ținut locul gospodăriei colective. Capitolul acesta intră pe poartă și se uită la ce urma: cum se măsura munca, ce se plătea, cine hotăra și din ce trăia, de fapt, o familie de colectiviști.

Regimul proprietății a fost fixat în chiar textul Constituției Republicii Populare Române, adoptată la 24 septembrie 1952. Articolul 6 așeza alături de proprietatea de stat o a doua formă socialistă, cea „cooperatistă-colectivistă”, iar articolul 9 spunea limpede ce devenea avutul adus de oameni: „Inventarul viu și mort al gospodăriilor agricole colective și al cooperativelor, producția realizată […] reprezintă proprietatea obștească a gospodăriilor agricole colective”.

Ce trecea la avutul obștesc și ce rămânea al omului

Treceau pământul, animalele de muncă, uneltele mari și construcțiile gospodărești folosite în producție. Rămâneau, în schimb, lucrurile din curte. Același articol 9 al Constituției din 1952 prevedea că „țăranii membri ai gospodăriilor agricole colective au în folosință personală un lot de pământ pe lângă casă și în proprietate personală gospodăria de pe acest lot, casa de locuit, animalele productive, păsări, inventar agricol mărunt”.

Materialul despre transformarea socialistă a agriculturii publicat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc pe platforma Satul românesc coboară de la principiu la cifre: „Cooperatorul putea să și păstreze 20 până la 30 ari de teren pentru grădină sau livadă și în proprietate casa de locuit, o vacă, trei porci, zece oi, douăzeci de stupi și păsări”. Deosebirea juridică este mică la citire și uriașă în viața unei gospodării: animalele de muncă, boii și caii, treceau la colectiv, iar animalele productive, vaca și porcii, rămâneau acasă. Cu alte cuvinte, familia păstra ce o hrănea și pierdea ce o făcea autonomă.

Regulile scrise nu veneau din obicei, ci dintr-o broșură. Textul care le aduna se numea „Statutul Model al Gospodăriei Agricole Colective” și a fost tipărit la Editura pentru Literatură Politică în 1953; el apare, cu această descriere bibliografică, în teza de doctorat a Adelei Emanuela Ordean, susținută la Universitatea Babeș-Bolyai în 2023, sub conducerea profesoarei Marcela Sălăgean. Pentru constituirea unei unități, consemnează materialul IICCMER, „trebuia să fie un minim de 35 de familii cu o suprafață de teren egală cu media suprafeței deținută pe comună”, iar funcționarii și învățătorii din comune erau „forțați să se înscrie la G.A.C. pentru a servi drept exemplu”.

Ce era, de fapt, ziua-muncă?

Ziua-muncă nu era o zi de calendar. Era o unitate de socoteală: pentru fiecare lucrare exista o normă, adică o cantitate de lucru socotită drept echivalentul unei zile. Cine termina mai mult decât norma strângea mai multe zile-muncă într-o singură zi de lumină; cine rămânea sub ea strângea o fracțiune. La sfârșitul anului, veniturile se împărțeau în raport cu totalul acestor unități, nu cu numărul de dimineți în care omul fusese pe câmp.

Organizarea era pe brigăzi, conduse de brigadieri, iar capitolul al șaselea a arătat deja, pe urma istoricului László László, că plata consta mai mult în produse decât în bani și se făcea toamna. Ce merită adăugat aici este cât de mult ținea totul de hârtie. Ziarul Ministerului Agriculturii și Silviculturii scria, în numărul din 2 decembrie 1955, că „repartizarea veniturilor în natură și în bani între membrii gospodăriei colective se face potrivit principiului socialist de retribuire a muncii, adică, în raport cu numărul de zile-muncă efectuate”, și că respectarea acestui principiu depinde „de aplicarea justă a normelor și de evidența clară a zilelor-muncă”. Două propoziții din care se vede tot: valoarea muncii unui om depindea de cum fusese fixată norma și de cum fusese ținut registrul.

Cât valora o zi-muncă

Cifrele publicate în epocă dau ordinul de mărime. În numărul din 3 martie 1959, ziarul consemna că „valoarea zilei-muncă în gospodăria agricolă colectivă Biled în 1958 a fost de 40 lei, din care 11 lei în numerar”, iar pentru 1959 unitatea din regiunea Timișoara își propunea 60 de lei, din care 35 în numerar. La Belitori, retribuția unei zile-muncă era de „aproape 26 de lei”. La Nădlac, colectiviștii primeau „avansuri bănești lunare” și „15 lei la ziua-muncă în afară de produsele agricole”, iar un caz dat ca exemplu arăta un om care încasase într-un an 2.633 kg de grâu, 1.795 kg de orz, 8.379 kg de cartofi și 17.655 de lei. În martie 1962, același ziar scria despre o gospodărie de la Pribești că „valoarea zilei-muncă a ajuns astfel la 30 de lei”.

Aceste cifre trebuie citite cu mâna pe cotor. Ele vin din organul ministerului, adică din publicația aparatului care era evaluat prin ele, și sunt exemple alese, nu medii naționale. Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, într-un material despre fotografiile propagandei agricole, formulează avertismentul fără ocolișuri: „Veselia de pe pagina de ziar este masca bine retușată a silniciei”. Alături de cele 40 de lei de la Biled stau mărturiile strânse de IICCMER, în care oamenii își amintesc „trei lei, patru lei pe zi de muncă”, sau că munceau „pentru un kil de grâu pe zi sau un kil jumătate!”. Niciuna dintre cele două serii nu o desființează pe cealaltă: împrăștierea dintre unități a fost reală, iar ziarul publica vârfurile.

De ce se plătea abia toamna și ce se scădea înainte?

Ordinea plăților este piesa care explică sărăcia colectivistului mai bine decât orice cifră. Ea era scrisă în statut și repetată în presa de specialitate: „înainte de a trece la împărțirea definitivă a veniturilor, gospodăriile colective trebuie să-și achite în întregime obligațiile față de stat, plata muncilor efectuate de S.M.T.”. Abia după aceste două rânduri de creditori venea partea oamenilor.

Între stat și membri se mai interpunea ceva: fondul de bază, adică partea reținută pentru investiții, construcții și animale. Ziarul din decembrie 1955 critica drept tendință dăunătoare obiceiul „a se împărți colectiviștilor toate veniturile realizate în cursul anului, fără a se reține partea prevăzută și necesară pentru mărirea fondului de bază”. Cerința suna gospodărește. Pentru familia care aștepta grâul, ea însemna o scădere în plus.

Împărțirea era pregătită de o dare de seamă anuală, prezentată adunării generale. Presa cerea ca aceste dări de seamă „să oglindească pe larg cum s-au executat diferitele lucrări în gospodărie […] și deficiențele existente”, și să fie întocmite înainte de împărțire. Pe hârtie, deci, membrii aflau pe ce se duseseră banii înainte de a-i primi.

Consecința economică este simplă și nu a fost niciodată contestată de documentele epocii: colectivistul era ultimul la rând, iar venitul lui era un rest. El purta riscul fără să decidă nimic despre el. Într-un an slab, cu aceleași zile-muncă în registru, ziua-muncă valora mai puțin, pentru că obligațiile dinaintea lui nu scădeau proporțional.

Cât lua administrația

Cât costa aparatul propriu al unei unități se vede mai bine în cercetarea despre spațiul vecin. Ion Xenofontov, în Buletinul științific al Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală a Moldovei, volumul 5 (18), paginile 215-229, arată că în raionul Rezina, în 1948, întreținerea aparatului administrativ al colhozului a consumat din numărul total al zilelor de muncă „între 11-13%, față de 7%, cât prevedea artelul agricol”. Modelul sovietic avea, așadar, un plafon propriu, iar el era depășit încă din primii ani. Pentru România nu am găsit, în sursele folosite aici, o cifră națională echivalentă.

Lotul din spatele casei: cât era și de ce conta atât?

Lotul în folosință personală avea între 20 și 30 de ari, adică o cincime până la o treime de hectar. Pe harta unei comune nu se vede. În bugetul unei familii era, în multe sate, partea care decidea dacă se mânca.

Logica lui era inversă față de cea a colectivului: suprafață mică, muncă multă, pusă de toți ai casei, de regulă dimineața devreme și seara, după orele din brigadă. Vaca dădea laptele, porcii dădeau grăsimea pentru iarnă, grădina dădea legumele, iar surplusul se vindea. László László, scriind la împlinirea a șase decenii de la încheierea colectivizării, formulează direct rostul lui: „colectiviștii au căutat să-și suplimenteze veniturile foarte mici prin vânzarea produselor realizate în gospodăriile anexe (grădina de lângă casă, numită și lotul familial)”.

Statul a ajuns însă și acolo. Teza lui Adrian Constantin Rotar despre transformarea satului bucovinean, susținută la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 2024, sub conducerea profesorului Gheorghe Iacob, arată că sistemul de contractări acoperea „producția de la gospodăriile colective și de pe loturile individuale”. După desființarea cotelor, în 1957, obligațiile la carne și la lână au rămas în picioare, iar ele priveau exact gospodăria din curte. Lotul nu era, prin urmare, o insulă privată, ci o bucată de economie mică tolerată și contractată.

Această toleranță avea și un rost pentru regim. Hrana produsă în curte scădea presiunea pe care un venit atât de mic ar fi pus-o altfel pe aprovizionarea orașelor. Cât cântărea lotul în consumul unei familii de colectiviști, an cu an, nu se poate spune din sursele folosite aici: nu există o serie națională a producției de pe loturile personale.

De ce gospodăria agricolă colectivă nu avea tractoare?

Pentru că mașinile nu erau ale ei, ci ale statului. Constituția din 1952 enumera, la articolul 7, între bunurile proprietate de stat, „gospodăriile agricole de stat, stațiunile de mașini și tractoare”. Gospodăria colectivă cumpăra lucrarea, nu utilajul. „Deoarece colectivele nu dispuneau de mașini agricole și de tractoare, ele le închiriau de la stațiuni de mașini și tractoare de stat (SMT)”, rezumă László László.

Mărimea acestui aparat se poate urmări în presa de specialitate. În august 1955, ziarul ministerului dădea un parc de „peste 16.300 tractoare convenționale (de 15 C.P.)” și susținea că gospodăriile deservite obțineau „cu circa 500 kg mai multe cereale la ha” decât sectorul individual, afirmație de propagandă pe care nu o putem verifica independent. În mai 1959, stațiunea de la Zăgujeni deservea „13 gospodării colective și 8 întovărășiri agricole”, iar în martie 1962 ziarul scria despre stațiunea din Darabani că „cele 87 de tractoare, 90 de semănători, 114 pluguri” erau pregătite și repartizate unităților.

La nivel de sat, raportul se vede în monografia publicată de Primăria Leordeni, în județul Argeș. Gospodăriile din Glâmbocata și Budișteni s-au înființat în octombrie 1961, prima cu 680 de familii și 781 de hectare, a doua cu 1.004 familii și 902 hectare, și erau „deserviți de Stațiunea de Mașini și Tractoare (S.M.T.) din comuna Teiu”, adică de o unitate din altă comună, cu propriul ei plan.

Consecința se citește în ordinea plăților de mai sus: lucrarea mecanică se achita înaintea oamenilor. Cine aduna zile-muncă la prășit intra la rând după factura stațiunii. Iar calendarul aratului și al semănatului nu era hotărât numai în adunarea generală a gospodăriei, ci și în graficul unei întreprinderi de stat care servea, simultan, zeci de sate.

Cine conducea gospodăria și cât hotăra adunarea generală?

Pe hârtie, organul suprem era adunarea generală a membrilor, care alegea conducerea, aproba planul de producție și vota împărțirea veniturilor pe baza dării de seamă. Materialul IICCMER descrie, pentru întovărășiri, un comitet de conducere de 3-5 membri, ales anual, care rezolva treburile între adunări; gospodăria colectivă avea o arhitectură asemănătoare, cu președinte, consiliu de conducere și brigadieri pe ramuri. Monografia comunei Leordeni consemnează, pentru 1965, trei brigadieri și un brigadier zootehnist, adică exact această structură coborâtă la scara unui sat.

Cât cântărea votul se vede din cazurile în care oamenii au vrut altceva. Corina Ionela Ignat, într-un studiu publicat în revista Memoria la paginile 72-79 pe baza dosarelor din Arhivele Naționale Istorice Centrale, fondul Comitetului Central al PCR, secțiile Agrară și Administrativ-Politică, pentru anii 1959-1962, arată că cererile de ieșire din colectiv erau respinse, iar nemulțumirea sărea peste adunare: la Brănești, în 1960, sătenii cereau „să se dea pe mâna lor președintele sfatului comunal și secretarul comitetului de partid”.

Vocabularul epocii spune și el cine conducea în realitate. În martie 1959, ziarul ministerului numea stațiunile de mașini și tractoare și gospodăriile de stat „avanposturi înaintate ale clasei muncitoare la sate”. Un avanpost nu negociază cu localnicii, ci primește ordine de la bază.

Ce spuneau colectiviștii despre munca din colectiv?

Mărturiile sunt sursa cea mai apropiată de om și, în același timp, cea care cere cea mai multă prudență: cele folosite aici au fost înregistrate între 1997 și 2024, adică la trei până la șase decenii de la fapte. Citite împreună, ele arată mai întâi un lucru: experiența nu a fost aceeași pentru toți.

În proiectul „Amintiri din colectivizare” al Muzeului Memoriei, o femeie născută în 1932 la Cristian își amintește programul: „vai de mine, noi, când era soare, eram acolo, când a ieșit luna, noi tot acolo”. Un om din aceeași localitate povestește despre meseria căpătată în unitate: „Am fost mecanic pe întreținere, cu remorci, cu tractoare […] a fost răspundere, nu jucărie”. O femeie născută în 1947 la Făurei, în județul Brăila, spune despre mama ei: „Maică-mea voia mereu să se ducă la CAP […] și a renunțat la croitorie”.

Alte mărturii din același proiect țin minte pierderea. O femeie născută în 1928 la Todireni, în județul Botoșani, rezumă predarea pământului în câteva cuvinte: „Îți lua și nu aveai ce spune. Hac! Unde-i lege nu-i tocmeală.” Iar un om născut în 1936 la Blăgești, în județul Bacău, arată de ce socoteala era alta în fiecare curte: „Tata nici nu s-a supărat deloc că i-o luat jumatea de hectar de pământ la colectiv”.

Diferența nu este de caracter, ci de avere. Pentru o familie cu o jumătate de hectar, colectivul putea aduce un venit regulat și o meserie pentru copil. Pentru o familie cu boi, căruță și pământ bun, el însemna pierderea motorului gospodăriei. Pe cine cădea constrângerea se vede din interviul luat în martie 2009 de Nicolae Drăgușin lui Ion Văcaru, din Dobrotești, județul Teleorman, păstrat sub numărul 2697 în Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet și publicat în volumul „Viață țărănească în comunism” la Fundația Academia Civică, în 2019.

Când au intrat ei la colectiv, au intrat cu lăutarii și dacă noi n-am vrut să ne înscriem, ne-a forțat.

Ion Văcaru, Dobrotești, interviu din martie 2009, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, nr. 2697

Dacă plata era mică, de ce se mai muncea? Absenteism, sustrageri, plecare

Răspunsul cercetării este că, în multe locuri, chiar nu se mai muncea ca înainte. Teza lui Adrian Constantin Rotar consemnează „absenteism de la munca din cadrul brigăzilor” și constată că „țăranii au încetat să mai muncească cu vrednicia de odinioară”, în condițiile în care „majoritatea colectivelor nu ofereau în schimbul muncii decât produse”. Plata insuficientă, arată aceeași lucrare, a împins oamenii spre industrie, adică spre navetă și spre oraș.

A doua reacție a fost luarea din avutul obștesc. Ea nu este o notă de scandal, ci un capitol al funcționării: teza Adelei Emanuela Ordean despre comuna Romos, din județul Hunedoara, unde gospodăria colectivă „Drumul belșugului” s-a constituit la 8 februarie 1962, îi dedică o secțiune proprie, intitulată „Țărănime vs «avut obștesc». Sustrageri: cauză și metodă”. Când plata vine o dată pe an și e mică, recolta nepăzită devine parte din venit.

Că problema era știută sus se vede din experimentele regimului. În mai 1959, ziarul ministerului prezenta gospodăria din Silistraru, județul Brăila, unde oamenii primeau „retribuirea muncii nu numai după zilele-muncă depuse, ci și după producțiile obținute”, iar „40 la sută din valoarea recoltei obținute peste cea planificată” se împărțea ca plată suplimentară. Rezultatul anunțat: prășitul florii-soarelui „a fost terminat pe cele 220 de ha în numai 2½ zile față de 4-5 zile cît dura înainte”.

Cifra aparține ziarului și nu poate fi verificată. Importantă este recunoașterea din spatele ei: în 1959, la zece ani de la plenara din martie 1949, publicația oficială admitea că ziua-muncă singură nu mișca oamenii și propunea legarea plății de producție. Soluția sugerată semăna izbitor cu ceea ce funcționa deja, fără îndemnuri, pe cele 20-30 de ari din spatele casei.

Cum știm ce știm și unde se despart lecturile

Sursele acestui capitol sunt de patru feluri, cu puteri probatorii diferite. Primul fel sunt actele care fixează regulile: Constituția din 24 septembrie 1952 și Statutul Model al Gospodăriei Agricole Colective, în ediția tipărită în 1953. Al doilea este presa oficială de specialitate, „Agricultura” și „Agricultura nouă”, organ al Ministerului Agriculturii și Silviculturii, din care provin mecanismul împărțirii veniturilor și valorile zilei-muncă citate mai sus; numerele folosite aici sunt cele din 5 august și 2 decembrie 1955, 3 martie și 12 mai 1959 și 2 martie 1962, păstrate în colecția de periodice digitizate a bibliotecii județene din Deva. Al treilea fel este arhiva: fondul Comitetului Central al PCR de la Arhivele Naționale Istorice Centrale, folosit de Corina Ionela Ignat, și arhivele locale din care lucrează tezele, printre care fondul Primăriei Poieni-Solca și cel al Direcției Județene Suceava, cu 47 și, respectiv, 94 de dosare. Al patrulea sunt mărturiile: cele aproximativ 30 de interviuri luate de Rotar între 2015 și 2024, arhiva orală de la Sighet și proiectul Muzeului Memoriei.

Unde se despart lecturile

Prima despărțire este despre cauza veniturilor mici. Explicația epocii, repetată în presa ministerului în 1955, era de execuție: norme aplicate prost, evidență ținută neglijent, venituri împărțite fără reținerea fondului de bază. Lectura cercetării de azi este structurală: ordinea scăderilor, cu statul și stațiunea de mașini și tractoare înaintea membrilor, plus lipsa oricărui control al unității asupra utilajelor, făceau din venitul colectivistului un rest, oricât de bine ar fi fost ținute registrele. Cele două lecturi se sprijină pe aceleași documente și nu se exclud; deosebirea este de ierarhie a cauzelor.

A doua despărțire este despre cifre. Valorile de 40 de lei la Biled, în 1958, și de 30 de lei la Pribești, în 1962, vin din publicația aparatului; amintirile despre trei sau patru lei pe zi vin de la oameni intervievați decenii mai târziu. Ele nu se pot pune pe același grafic, iar cine alege doar una dintre serii obține, din aceleași surse, fie o reușită, fie o mizerie.

Ce rămâne deschis

• Nu există, în sursele folosite aici, o serie națională a valorii zilei-muncă, an cu an, care să permită o medie reală.
• Nu se știe cât cântărea producția de pe lotul în folosință personală în consumul unei familii de colectiviști.
• Nu se cunoaște un tabel național de norme pe lucrări, deși norma era piesa de care depindea plata fiecărui om.

Ce se poate spune cu documentele de față: gospodăria agricolă colectivă a preluat pământul, animalele de muncă și uneltele, a măsurat munca în zile-muncă plătite o dată pe an, a așezat statul, stațiunea de mașini și tractoare și fondul de bază înaintea membrilor și a lăsat familiei casa, un lot de 20-30 de ari și câteva animale. Judecată cu mijloacele vremii ei, instituția a dus la capăt lucrări mari, a mecanizat o agricultură care lucrase cu boii și a dat oamenilor meserii care nu existau în sat. Cu aceleași documente se vede însă și costul: un venit pe care cel care îl câștiga nu îl putea prevedea.

Capitolul următor al dosarului se ocupă de felul în care această instituție a fost întinsă peste toată țara între 1957 și 1962, de Decretul 115 din 1959 și de ședința Marii Adunări Naționale din 27 aprilie 1962, în care regimul a declarat colectivizarea încheiată.