Întovărășirile agricole: cum a stagnat colectivizarea între 1953 și 1957

La sfârșitul anului 1953, după patru ani de campanie, numai 8,3 la sută din gospodăriile țărănești ale României intraseră în gospodării agricole colective. Regimul a mutat atunci efortul pe întovărășirile agricole, forma în care pământul rămânea scris în actele omului, dar era lucrat în comun. Seriile statistice ale epocii și documentele de partid arată cât a încetinit procesul și ce a fost pus în loc.

Ce era, de fapt, o întovărășire agricolă?

Întovărășirea agricolă era o asociație de țărani care lucrau pământul împreună, fără să îl piardă din proprietate. Istoricul László Márton, care a studiat colectivizarea în Ținutul Secuiesc, rezumă diferența în câteva cuvinte: în întovărășire „terenul şi uneltele agricole necesare producţiei şi animalele de tracţiune au rămas în proprietate privată”. Membrul putea să intre, în plus, numai cu o parte din pământul lui, iar recolta se împărțea proporțional cu suprafața adusă.

Numele oficial venea din rusește. Forma a fost copiată după TOZ, asociația sovietică pentru lucrarea în comun a pământului, iar documentele românești vorbesc despre „întovărășiri agricole de tip TOZ”. Materialul despre transformarea socialistă a agriculturii publicat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc pe platforma Satul românesc notează și detaliile de intrare: o taxă de zece lei și o contribuție la fondul de bază al asociației.

Munca se organiza pe brigăzi, conduse de brigadieri, și se plătea în norme, adică în unități socotite pentru o zi de lucru. László László, care a scris despre cele șase decenii de la încheierea colectivizării, arată că plata normelor consta „produse și mai puțin din bani” și se făcea toamna, după recoltă. Țăranul rămânea, pe hârtie, proprietar, dar nu mai decidea nici ce se seamănă, nici când se strânge.

Ce o deosebea de gospodăria agricolă colectivă

În gospodăria agricolă colectivă, descrisă în primul capitol al acestui dosar, pământul și inventarul treceau integral la unitatea nouă, iar titlul de proprietate dispărea. În întovărășire nu dispărea. De aici vine și poziția ei în calendarul regimului: o treaptă, nu o destinație. Rapoartele oficiale numărau însă ambele forme la „formele socialiste”, așa că un sat intrat în întovărășire apărea în statistici ca sat câștigat.

Când au apărut întovărășirile și cine le-a hotărât?

Forma a fost prevăzută de la început. În volumul despre colectivizarea din fosta regiune administrativă Cluj, apărut la Editura MEGA în 2012, Sanda Borșa arată că plenara din martie 1949 aproba, „ca un stadiu preliminar, întovărăşiri (fiind similare TOZ-urilor sovietice) simple pentru cultivarea terenurilor, pentru ţăranii săraci şi mijlocaşi, care amânau momentul intrării în gospodăriile colective”. Prevăzută nu însemna aplicată.

Decizia de a le înființa în toată țara vine doi ani și jumătate mai târziu. Profesorul Ilie Rad, care a reconstituit istoria întovărășirii „1 Mai” din satul Nandra pe baza registrului agricol al comunei Bichiș, trimite la plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 18 septembrie 1951. Rezumatul tezei de doctorat a Sandei Borșa, susținută la Universitatea Babeș-Bolyai în 2011 sub conducerea profesorului Gheorghe Cipăianu, confirmă momentul: din septembrie 1951 guvernul acordă „o atenţie sporită întovărăşirilor şi cu precădere celor de tip TOZ”.

Înființarea efectivă a început în ianuarie 1952, scrie László Márton, iar de atunci până în 1959 „s-au creat mai ales aceste tipuri” de unități. Cu alte cuvinte, întovărășirea nu a fost o invenție de criză, apărută ca să salveze un plan eșuat, ci un instrument pregătit din 1949 și scos din sertar atunci când colectivul nu mai mergea.

De ce datările nu se suprapun

Cifrele publicate nu încep din același an. Marian Olaru, în studiul din Analele Bucovinei despre cei șaptezeci de ani de la începutul colectivizării, dă pentru 1950 un inventar național cu „362 de Gospodării Agricole de Stat (G.A.S.), 138 de Stațiuni de Mașini și Tractoare (S.M.T.), 1 027 de Gospodării Agricole Colective (G.A.C.) și nicio «Întovărășire»”. Seria statistică folosită de IICCMER pornește de la 1.834 de întovărășiri în 1952. Cifrele nu se contrazic: una consemnează un gol real în 1950, cealaltă începe de la primul an în care forma exista pe teren.

Ce s-a schimbat după moartea lui Stalin, în 1953?

Stalin a murit în martie 1953. În lunile următoare, toate statele din blocul sovietic au anunțat corecturi de politică economică, iar la București corectura are o dată precisă: plenara lărgită a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 19 și 20 august 1953. Hotărârea ei este citată, ca document de arhivă, în bibliografia tezei de doctorat a lui Alin Goron, susținută la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia în 2022.

Studiul dedicat acestei schimbări a fost publicat de Liviu Țăranu în revista Arhivele Totalitarismului, în 2004, la paginile 167-188, sub titlul „«Noul curs» în politica economică a României comuniste. August 1953”. Prezentarea lui arată pe ce se sprijină: raportul comisiei conduse de Miron Constantinescu și stenograma ședinței Biroului Politic, ambele din fondul fostului Comitet Central.

O precizare de onestitate se impune aici. Nu am putut citi nici textul integral al studiului, nici textul hotărârii din august 1953, așa că acest capitol nu afirmă ce scria, concret, în ea despre agricultură. Ce se poate demonstra din surse accesibile este efectul, iar efectul se vede în statistici și în monografiile regionale.

Istoricul Vasile Rămneanțu, într-un studiu despre un episod al colectivizării din Banat și Crișana publicat în revista Banatica la paginile 280-306, formulează direct: „între vara anului 1953 şi decembrie 1955 putem vorbi de o perioadă de stagnare a acestui proces monstruos”. Pentru anii 1954 și 1955 el vorbește despre o „perioadă de relaxare şi expectativă”, cu o diminuare serioasă a presiunii. Sanda Borșa dă fenomenului un nume care a intrat în literatură: refluxul colectivizării.

Cât de mult a încetinit colectivizarea între 1953 și 1955?

Portalul despre comunismul românesc al Muzeului Național de Istorie a României dă bilanțul anului 1953: existau 1.997 de gospodării agricole colective, adică „8,3% din totalul gospodăriilor ţărănești”, restul de 91,7 la sută rămânând gospodării particulare. Același text notează că producția agricolă a anului 1953 „o atinsese pe cea din anul 1938”, ceea ce spune ceva despre ce anume recuperase țara după război și ce nu.

Seria statistică reprodusă de IICCMER după lucrarea agronomului Aurel Lup „Agricultura socialistă a României”, apărută la Constanța în 2014, permite comparația pe trei ani. În 1952 existau 1.795 de gospodării agricole colective, cu 165.500 de familii și 713.400 de hectare, și 1.834 de întovărășiri, cu 84.000 de familii și 187.600 de hectare. În 1955, colectivele ajunseseră la 2.152 de unități, cu 183.200 de familii și 905.800 de hectare, iar întovărășirile la 4.471 de unități, cu 206.300 de familii și 395.400 de hectare.

Citite una lângă alta, cele două serii spun povestea anilor de stagnare mai limpede decât orice formulare. În trei ani, numărul colectivelor a crescut cu 357 de unități, adică sub douăzeci la sută, iar numărul familiilor din ele cu 17.700, mai puțin de unsprezece la sută. În același interval, întovărășirile s-au înmulțit de aproape două ori și jumătate, iar familiile cuprinse în ele s-au dublat și le-au depășit pe cele din colective.

Ce arată aritmetica hectarelor

Comparația familiilor cu hectarele arată și de ce întovărășirea era o formă mai ușor de acceptat. În 1955, o familie de colectivist venea, în medie, cu aproape cinci hectare, iar o familie de întovărășit cu mai puțin de două. Diferența nu vine din faptul că în întovărășiri intrau numai țărani săraci: ea confirmă ce spune Márton, adică faptul că omul putea să dea asociației doar o parte din pământul lui și să țină restul pentru el. Întovărășirea cuprindea mai mulți oameni cu mai puțin pământ.

Această aritmetică explică și de ce regimul nu s-a putut opri aici. Un sector în care proprietatea rămâne a țăranului, iar statul controlează doar o parte din suprafața lui, nu este ce promisese rezoluția din martie 1949. Era o soluție de așteptare, iar partidul a tratat-o ca atare.

De ce au mers întovărășirile agricole mai ușor decât colectivul?

Primul motiv este cel scris mai sus: actul de proprietate rămânea în casă. Al doilea este fiscal și se vede în detaliile locale. Ilie Rad notează, pentru Nandra, că un avantaj al predării pământului către Sfatul Popular era că terenul „era exonerat de cotele care trebuiau predate statului”. Cotele obligatorii, tratate în capitolul al treilea al acestui dosar, erau în acei ani apăsarea cea mai concretă, iar orice formulă care scotea o bucată de pământ de sub ele însemna aer.

Al treilea motiv este că legea trata formele socialiste altfel decât gospodăria particulară. Decretul 18 din 16 ianuarie 1952, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din aceeași zi, scutea de impozitele locale clădirile gospodăriilor agricole de stat, ale stațiunilor de mașini și tractoare și „clădirile aparţinînd gospodariilor agricole colective”. Gospodăria țărănească nu avea asemenea scutiri.

Că ierarhia formelor era înțeleasă și de jos se vede din documentele de partid din Banat. Rămneanțu citează, din fondul Regional al Partidului Muncitoresc Român Timișoara păstrat la Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, cazul satului Șiria, unde țăranii „au solicitat să treacă din G.A.C. în întovărăşire”. Mișcarea cerută era exact inversă față de direcția planului.

Întovărășirea nu a fost însă nici ea primită cu entuziasm. Din același fond, Rămneanțu arată că locuitorii din Țipari, Părul și Coștei, din raionul Lugoj, „s-au deplasat la sediul Sfatului Popular raional Lugoj şi au cerut retragerea din întovărăşirile agricole”, iar la Pecica s-a încercat același lucru. La Checea și la Jimbolia au fost întocmite cereri de retragere în grup din colectiv, iar la Jimbolia, în 1959, „51 de cetăţeni înapoiaţi, sub influenţa elementelor duşmănoase, au făcut cereri de eşire din G.A.C.”. Dosarul care păstrează aceste piese acoperă intervalul dintre septembrie 1955 și ianuarie 1960, așa că nu toate episoadele se pot pune pe un an anume.

Fenomenul era general, nu bănățean. Rezumatul tezei Sandei Borșa enumeră, pentru anii refluxului, „refuzul colectiviştilor de a munci în cadrul GAC-urilor, formularea de cereri de ieşire din gospodăriile colective și chiar solicitări de desfiinţare a acestora”. Între 1953 și 1955, presiunea a scăzut, iar oamenii au încercat imediat să iasă.

Ce scriau țăranii în cererile de intrare?

Cererile de înscriere și de predare de teren sunt sursa cea mai apropiată de om din toată documentația acestor ani, pentru că poartă semnătura lui. La Nandra, Ilie Rad reproduce cererea depusă de Circa Ioan la 5 ianuarie 1956: „Sunt de 66 de ani și sunt invalid de război din războiul prim mondial, soția mea e de 57 [de] ani și, neavând niciun ajutor, nu mai pot munci”. Textul se încheie cu formula obligatorie a epocii, „Luptăm pentru Pace!”.

Argumentul omului nu este politic. El nu vorbește despre socialism, ci despre vârstă, invaliditate și lipsa brațelor de muncă. Din registrul agricol al comunei Bichiș pe anii 1959-1963, partea a doua, volumul al treilea, Rad numără în jur de nouăzeci de țărani trecuți pentru satul Nandra, cu suprafețe de la sub un hectar până la 6,67 hectare, și cinci familii încadrate ca chiaburești în 1959. Satul în care se purta această campanie era un sat de gospodării mici.

Cum arăta munca de convingere a arătat cercetarea antropologică. Gail Kligman și Katherine Verdery, într-un articol publicat în East European Politics and Societies, volumul 25, numărul 2, din 2011, la paginile 361-387, susțin că activiștii trimiși în sate erau în mare parte nepregătiți pentru sarcina lor, încercau să convingă „pe baza teoriei” și făceau promisiuni pripite. Rezultatul, scriu ele, nu a fost convingerea, ci învățarea unui comportament: țăranii au ajuns să joace consimțământul care li se cerea, indiferent dacă credeau sau nu în virtuțile colectivizării.

Numele întovărășirilor

Numele spun singure în ce direcție se mergea. La Zalău, László László consemnează întovărășirea agricolă „Simion Bărnuțiu”, înființată la 12 martie 1956, iar pentru 30 noiembrie 1958 una numită „Petőfi Sándor”. În comuna Poieni-Solca, din Bucovina, Adrian Constantin Rotar arată în teza susținută la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 2024, sub conducerea profesorului Gheorghe Iacob, că întovărășirea purta numele „7 noiembrie”, data revoluției bolșevice, iar gospodăria colectivă care a urmat s-a numit „Drumul Belșugului”. La Nandra, numele era „1 Mai”.

Ce a hotărât Congresul al II-lea al PMR, în decembrie 1955?

Capătul perioadei de stagnare are și el o dată. Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Român s-a ținut între 23 și 28 decembrie 1955, iar Rămneanțu este categoric în privința rolului lui: „Decizia politică de reluare într-un ritm alert a colectivizării s-a luat la Congresul al II-lea al P.M.R. din decembrie 1955”. Despre anul respectiv scrie că „poate fi socotit anul relansării procesului de colectivizare a agriculturii”.

Sanda Borșa organizează la fel capitolul despre acești ani în volumul ei: o secțiune despre refluxul colectivizării între 1953 și 1955, una despre Congresul al II-lea din 23-28 decembrie 1955 și una despre pregătirea instrumentelor legale, în 1957 și 1958. Istoricul Marin Pop, de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, descrie congresul în aceiași termeni, ca impuls pentru intensificarea colectivizării.

Hotărârea de la congres nu s-a văzut imediat în cifre. Între decembrie 1955 și sfârșitul anului 1957 au intervenit două lucruri tratate deja în acest dosar: desființarea celei mai mari părți a cotelor obligatorii de la 1 ianuarie 1957, hotărâtă de plenara din 27-29 decembrie 1956, și întoarcerea deportaților din Bărăgan, în 1955 și 1956. Primul le lua regimului instrumentul cu care împinsese satul spre colectiv; al doilea aducea acasă familii cărora nu mai avea ce să le ia.

De ce nu s-a oprit campania după revoluția din Ungaria?

Toamna anului 1956 a fost, pentru conducerea de la București, o avertizare. Materialul IICCMER notează sobru că progresul colectivizării „a încetinit puțin după revoluția din Ungaria din 1956”. László László citește al doilea val al campaniei ca intensificat chiar în 1956, „în contextul măsurilor de reprimare a efectelor revoluției din Ungaria”. Cele două lecturi nu se exclud: o pauză tactică de câteva luni și o înăsprire a controlului pot merge împreună, iar documentele publicate până acum susțin ambele.

În loc să renunțe, regimul a trecut la experimente pe teren delimitat. Rămneanțu scrie că au avut loc „dezbateri și experimente în zone teritoriale bine delimitate, precum regiunea Galaţi”. Articolul lui Andrei Andreea din revista Sfera Politicii, numărul 178, descrie un proiect-pilot în zona Galați, cu rezultate socotite încurajatoare, și o reluare violentă a campaniei în 1957.

Raportul dintre cele două forme arată unde ajunsese țara. În 1957, consemnează materialul IICCMER, „cu toate presiunile exercitate de autorități, existau 11.400 de întovărășiri și abia 2.819 de gospodării colective”. Patru întovărășiri pentru fiecare colectiv: după nouă ani de campanie, forma de tranziție era regula, iar forma dorită de partid, excepția.

Ce s-a întâmplat cu întovărășirile după 1957

În 1958, întovărășirile au atins 12.748 de unități, cu 1.399.800 de familii și 2.550.800 de hectare, față de 3.028 de colective, cu 468.500 de familii și 1.892.500 de hectare. Portalul Muzeului Național de Istorie a României așază aici și momentul de cotitură: „Din 1958 procesul de colectivizare a reînceput în forţă, plenara Comitetului Central din 26-28 noiembrie declarând că ţara este pregătită de un efort general de modernizare socialistă”.

Ce a urmat se vede în aceleași serii. Olaru dă, pentru 1962, 5.398 de gospodării colective și numai 1.317 întovărășiri. Forma care a dus greul anilor 1953-1957 a fost, la final, înghițită de forma pentru care fusese inventată. Instrumentele legale ale acestei absorbții, pregătite în 1957 și 1958, sunt subiectul capitolului al optulea al dosarului.

Cum știm ce știm și ce rămâne deschis

Sursele acestui capitol sunt de patru feluri. Primul este seria statistică a epocii, folosită aici prin materialul IICCMER care o reproduce după lucrarea lui Aurel Lup, cu avertismentul obișnuit: cifrele au fost produse de aparatul care era evaluat prin ele. Al doilea este arhiva de partid: fondul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Secția Agrară, de la Arhivele Naționale Istorice Centrale, din care Rotar citează dosare pentru fiecare an între 1953 și 1957, și fondul Direcției Județene de Statistică Suceava, pe 1952-1962.

Al treilea fel sunt monografiile regionale, care arată cât de diferit arăta același an de la o regiune la alta: volumul Sandei Borșa pentru regiunea Cluj, studiul lui Rămneanțu pentru Banat și Crișana, lucrările lui Marin Pop pentru Sălaj, teza lui Rotar pentru Bucovina. Al patrulea sunt documentele locale și istoria orală: registre agricole, cereri de înscriere, cele aproximativ treizeci de interviuri luate de Rotar între 2015 și 2024.

Pentru acești ani există și o ediție de documente dedicată: volumul al doilea din „Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică”, semnat de Dan Cătănuș și Octavian Roske, acoperă anii 1953-1956 și a apărut la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului în 2005, cu 406 pagini.

Unde se despart specialiștii

Prima despărțire este de datare. Dacă întovărășirile au fost aprobate în martie 1949, hotărâte pentru toată țara în septembrie 1951 și înființate din ianuarie 1952, iar inventarul anului 1950 nu înregistrează niciuna, atunci întrebarea care rămâne este când a devenit forma o realitate de masă, și răspunsul diferă de la regiune la regiune.

A doua este de interpretare. Stagnarea dintre 1953 și 1955 poate fi citită ca retragere tactică, hotărâtă sus pentru a liniști satul după deportări și revolte, sau ca pierdere parțială a controlului, în care cererile de ieșire și refuzul de a munci au impus ritmul. Formulările lui Rămneanțu, care vorbește despre o relaxare venită de sus, și cele ale Sandei Borșa, care insistă pe cererile de ieșire și pe refuzul de a munci, acoperă ambele lecturi. Documentele publicate le susțin pe amândouă, în proporții care depind de regiune și de an.

A treia este de măsurare. Un sector socialist numărat în familii arată altfel decât același sector numărat în hectare, iar anul 1955, cu mai multe familii în întovărășiri și mai multe hectare în colective, este exemplul cel mai clar. Cine alege o singură unitate de măsură obține, din aceleași date, fie o campanie care avansa, fie una care se împotmolise.

Ce rămâne deschis

Trei lucruri nu au răspuns ferm nici azi. Nu se cunoaște, din sursele folosite aici, un document intern în care conducerea partidului să spună limpede că întovărășirea este o formă de așteptare, hotărâtă pentru a reduce tensiunea din sate. Nu se știe câte dintre cererile de ieșire din colective, între 1953 și 1955, au fost aprobate, și nici câți oameni au reușit efectiv să plece. Și nu se poate spune, pe baza documentelor accesibile, cât din frânarea acelor ani a venit din hotărârea din august 1953 și cât din simplul fapt că aparatul local era epuizat după patru ani de cote, procese și deportări.

Ce este sigur este că forma intermediară a cuprins, în anii 1953-1957, mai multe familii decât colectivul, fără să schimbe proprietatea, și că regimul a tratat asta ca pe o întârziere, nu ca pe un compromis. Capitolul următor al dosarului intră în gospodăria agricolă colectivă așa cum se trăia în ea: ziua-muncă, lotul din spatele casei, plata în natură și raportul cu stațiunea de mașini.