Revoltele țărănești din 1949: Bihor, Arad, Bucovina

În iulie și august 1949, satele din vestul și din nordul României s-au ridicat împotriva cotelor obligatorii și a colectivizării. Au fost primele revolte de masă împotriva regimului comunist, iar răspunsul statului a venit în câteva zile, cu batalioane de Securitate și cu execuții făcute în văzul satului.

De ce s-au răsculat țăranii în vara anului 1949?

Revoltele țărănești din 1949 nu au pornit de la înscrierea în gospodăriile colective, ci de la recoltă. În vara aceea, autoritățile au impus ca grâul să fie adus și treierat la o singură arie comunală, sub supravegherea echipelor de colectare, în loc să fie treierat în gospodărie. Sistemul cotelor obligatorii, tratat pe larg în capitolul al treilea al acestui dosar, devenea astfel imposibil de ocolit: statul vedea toată producția în momentul în care ieșea din snop.

Istoricul Dorin Dobrincu, care a prezentat cercetarea sa despre răscoale la Școala de Vară de la Sighet, a arătat că declanșatorul direct a fost tocmai obligația de predare a cerealelor, instituită încă din 1946, combinată cu treieratul la punct centralizat. La această presiune s-a adăugat felul în care funcționarii răspundeau celor care întrebau cu ce își vor hrăni familia, cu un dispreț pe care mărturiile îl rețin ca pe o umilință în plus.

Lozincile strigate în fața primăriilor spun limpede ce anume a scos oamenii din case. La Arpășel, în Bihor, pe 6 iulie 1949, mulțimea a strigat, potrivit cronologiei publicate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc pe platforma Satul românesc, „Nu vrem colhoz! Nu ne trebuie comunism!”, iar activiștii de partid au fost luați ostatici. La Șișterea, pe 26 iulie, peste 300 de oameni adunați în fața Comitetului Provizoriu strigau „Dați-ne pâine!”. În Bucovina, documentele consemnate de istoricul Marian Olaru rețin „Nu vrem colhoz ca în Rusia”, „Au venit hoții să ne fure pâinea” și „Afară cu bolșevicii”.

Cererea era, în esență, una economică: pâinea din propria gospodărie. Formularea politică a venit peste ea, nu înaintea ei.

Unde au avut loc revoltele țărănești din 1949?

Două regiuni au fost lovite, la câteva săptămâni distanță. Prima a fost vestul: județele Bihor și Arad, în iulie și la începutul lui august. A doua a fost nordul: județele Rădăuți, Suceava și Botoșani, adică sudul Bucovinei și marginea de nord a Moldovei, în iulie și august.

Cât de întinsă a fost mișcarea depinde de sursa consultată, iar diferențele sunt instructive. Dobrincu numără 18 localități în Bihor și 7 comune în Arad. Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de la Sighet, vorbește despre 54 de comune bihorene și precizează că doar 3 din cele 12 plase ale județului au rămas neatinse. Rezumatul comunicării susținute în 2024 de cercetătoarea Cristina Liana Pușcaș, la conferința de la Chișinău dedicată deportărilor staliniste, dă 76 de localități din Bihor.

Cifrele nu se contrazic neapărat. Ele numără lucruri diferite: localități cu confruntare deschisă, localități în care s-a refuzat treieratul, localități în care au fost făcute arestări. Cine citește o singură cifră fără să știe ce anume a fost numărat poate crede că istoricii se ceartă acolo unde, de fapt, folosesc definiții diferite.

Nucleul dur al revoltei bihorene este însă bine delimitat. Pe 29 iulie 1949 au intrat simultan în mișcare, potrivit cronologiei IICCMER, Girișul Negru, Batârul, Talpoșul, Tăutul, Belfirul, Bicaciul, Craiova, Marginea, Satu Barba, Saldabagiul de Barcău, Ghida, Cohaniul, Abramul, Cociuba Mare, Ucurișul, Susagul, Coroiul și Ianoșda. În Arad, focarele au fost Berechiu, Șomoșcheș, Șepreuș și Apateu.

Cronologia unei singure luni, de la Arpășel la Șomoșcheș

Bihor, 6 iulie: primul sat

Arpășel deschide seria pe 6 iulie. Între 23 și 28 iulie, în șase comune bihorene, Spinuș, Păclușa de Barcău, Sarsig, Mișca, Tria și Dermișoare, țăranii refuză pur și simplu să treiere grâul. Pe 26 iulie, la Șișterea, adunarea din fața Comitetului Provizoriu se termină cu un mort și cu arestări. Pe 29 iulie se ridică cele treisprezece până la optsprezece localități din câmpie deodată.

Arad, 30 și 31 iulie: arestarea care nu a reușit

În Arad, scânteia a fost o arestare ratată. Augustin Aurel Sas, țăran din Șomoșcheș, a povestit în 1996, într-un interviu păstrat în Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet sub numărul 590, cum sâmbătă seara, 30 iulie, Securitatea a încercat să ridice doi oameni la Berechiu, sătenii au împiedicat arestarea, iar echipa a plecat cu mașina. „Și aice, la noi, s-o anunțat că s-o pornit răscoala la Berechiu”, spune el.

Duminică dimineața, 31 iulie, Șomoșcheșul se baricadează: lemne și stâlpi de telegraf în fața primăriei, arhiva distrusă, firele de telefon tăiate. Comuna rămâne izolată câteva ore. Sas avea să fie condamnat de Tribunalul Militar Timișoara, prin sentința 1730 din 1949, la doi ani de închisoare, pe care i-a făcut la Gherla și la Valea Neagră, până pe 26 decembrie 1951.

Această cronologie, comprimată în patru săptămâni, explică de ce regimul a reacționat cu forța disponibilă imediat, nu cu procedura obișnuită. Nu era vorba despre un sat, ci despre o regiune întreagă care refuza, în același timp, aceeași obligație.

Câți țărani au fost uciși în revoltele din 1949?

Bilanțul pe care îl dă Dobrincu este: 16 țărani uciși în Bihor, 12 în Arad și 11 în nordul Moldovei și în Bucovina. Aproximativ 39 de morți, într-o singură vară, la care se adaugă răniții și cei care au murit ulterior în detenție și care nu apar în aceste liste.

Modul în care au murit contează pentru înțelegerea represiunii. Adrian Constantin Rotar, în teza sa de doctorat despre satul bucovinean în timpul colectivizării, susținută în 2024 la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași sub coordonarea profesorului Gheorghe Iacob, observă că în Bihor și în Arad țăranii „nu au fost uciși în timpul confruntărilor cu trupele Securității, ci ulterior, demonstrativ”. Execuția nu era deznodământul unei lupte, ci o măsură de pedagogie publică, făcută după ce satul fusese deja readus sub control.

Numele sunt cunoscute. Volumul de istorie orală „Nu poate trăi țăranu fără pământ!”. Revoltele țărănești din Arad și Bihor (vara anului 1949), editat cu studiu introductiv de Andreea Cârstea și publicat de Fundația Academia Civică în 2017, stă la baza listei pe care Memorialul Sighet o publică pentru zilele de 1 până la 3 august 1949.

• Șepreuș, Arad: Mihai Incicău, 50 de ani, Teodor Pârvu, 36 de ani, Ioan Pârvu, Ioan Stana, Mihai Iacoban
• Apateu, Arad: Ioan Mang, 34 de ani, Simion Stana, 28 de ani, Petru Moț, 53 de ani, Aurel Moț, 23 de ani, Gheorghe Malița
• Șomoșcheș, Arad: Ioan Faur, 54 de ani, împușcat pe 1 august, și Gheorghe Marginea, 43 de ani, executat pe 3 august
• Ucuriș, Bihor: patru bărbați din aceeași familie, Ioan Mateoc tatăl, Ioan Mateoc fiul, Flore Mateoc și Alexandru Mateoc, alături de Ioan Bodean, Ion Aderii Florea și Ion Panda
• Batăr, Bihor: Ion Crăciun, Gheorghe Crăciun, Ioan Sucigan și Vasile Sucigan

Repetarea numelor de familie nu este o coincidență de listă. La Ucuriș și la Batăr au fost împușcați tați și fii, frați și veri, adică unități de gospodărie. Pedeapsa a fost aplicată pe familie, exact așa cum fusese aplicată și încadrarea ca chiabur, discutată în capitolul al doilea.

Bucovina și nordul Moldovei, iulie și august 1949

Al doilea val a izbucnit la aproape 500 de kilometri distanță și nu a avut nicio legătură organizatorică cu primul. Marian Olaru, în studiul publicat în 2019 în Analele Bucovinei, revista Institutului „Bucovina” al Academiei Române, reconstituie calendarul: Roma, județul Botoșani, pe 12 iunie; Vorniceni, județul Dorohoi, și Cândești, județul Rădăuți, pe 21 iulie; Rogojești, între 25 și 31 iulie; Calafindești, pe 6 august; Bălăceana, pe 7 august; Părhăuți, pe 8 august; Frătăuții Noi, în august.

Morții din nord sunt, în bună parte, tineri. La Calafindești au fost împușcați Alexei Filon, Amfilohie Diaconescu, Vasile Caciur și Dumitru Irimescu. La Frătăuții Noi au murit Ion Davidean și Ion Andrișan, amândoi de 17 ani, Vasile Isopescu, de 18 ani, și Ilarion Cuciurean, de 27 de ani. La Bălăceana a fost ucis Ion Doboș. Bilanțul pentru județele Suceava și Rădăuți, așa cum îl dă Olaru, este de 11 morți și peste 100 de deportați.

Represiunea a continuat pe cale judiciară. La Frătăuții Noi au fost arestați 20 de săteni, iar familiile celor uciși au fost deportate. La Calafindești, peste 20 de arestări, într-o listă în care apar cinci membri ai familiei Diaconescu, Zamfira Diaconescu primind cinci ani și jumătate. Olaru numește și ofițerii care au condus represiunea în zonă, între care ofițerul de Securitate Karl Segal, căpitanul Kantor, locotenentul Drobotă Frenkel, căpitanul Mihai Rusu, căpitanul Gheorghe Neidman și procurorul Radu Văsescu.

Rotar adaugă o observație de structură: în Bucovina, reacția a fost amplificată de comunitățile minoritare, în special ucrainene, care aveau deja informații despre ce însemnase colhozul dincolo de graniță. Concluzia lui este că, după revolte, „colectivizarea din Bucovina a fost abandonată pentru o vreme”, iar când a fost reluată, oamenii nu mai aveau cum să se opună.

Cum a fost înăbușită revolta?

Regimul a folosit armata internă, nu miliția locală. Dobrincu vorbește despre șapte batalioane de Securitate și două batalioane de grăniceri, la care s-a adăugat miliția. Pentru ziua de 29 iulie în Bihor, cronologia IICCMER dă o cifră concretă a dispozitivului: 315 militari de miliție și 65 de securiști, pentru cele treisprezece localități intrate în mișcare în aceeași zi.

Arestările au fost masive și au precedat revoltele, nu doar le-au urmat. Aceeași cronologie reține că, între 1 septembrie 1948 și 7 noiembrie 1949, poliția politică a reținut 23.597 de persoane, dintre care 10.152 erau țărani: 4.518 mijlocași, 2.979 săraci și 2.655 încadrați drept chiaburi. Compoziția acestei liste contrazice propaganda oficială: majoritatea celor ridicați nu erau chiaburi, ci exact „țărănimea muncitoare” pe care rezoluția din martie 1949 o declarase aliată.

A treia măsură a fost deportarea. Dobrincu dă peste 1.550 de persoane strămutate în Dobrogea. Pentru Bihor, cronologia IICCMER consemnează 245 de deportați numai pentru ziua de 29 iulie, cu vârste între cinci luni și 70 de ani, în timp ce rezumatul comunicării Cristinei Liana Pușcaș vorbește despre 238 de familii, adică 863 de persoane, cu vârste între o lună și 74 de ani. Prima cifră privește o singură zi, a doua întregul val; nu am putut deschide textul integral al comunicării, așa că reținem cifra ca provenind din rezumatul publicat.

Am fost deportat în 1949, în 3 august. Cred că numai d-aia, că n-am vrut să ne înscriem în colectiv.

Alexandru Anton, Ucuriș, județul Bihor, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul 452-453, înregistrat la 29 iulie 1996

Anton a fost ridicat împreună cu mama și cu soția, în timp ce tatăl era deja în închisoare. Povestește că nu a avut voie să ia nimic din casă și că milițienii i-au zdrobit degetele cu patul puștii. Este exact satul în care fuseseră împușcați patru bărbați din familia Mateoc.

Ce a urmat în 1950 și 1951

Valul următor a fost sudic și a venit tot în iulie, tot la treieriș. În județul Vlașca, azi în cea mai mare parte Teleorman și Giurgiu, între 5 și 12 iulie 1950 s-au ridicat Ciupercenii, Puranii, Șopârleștii, Baciul, Cosmeștii, Blejeștii, Scurtu, Negrenii și Siliștea. Lozinca consemnată, „Jos comuniștii! Vrem făină și mălai și pe regele Mihai!”, arată că, în sud, nemulțumirea economică a căpătat repede o formulă politică explicită.

Bilanțul diferă și aici: cronologia IICCMER dă 7 morți și numeroși răniți, Dobrincu dă 9 morți și 25 de răniți. În aceeași lună s-au mai mișcat Urziceniul, în Ialomița, între 1 și 10 iulie, Gruiul, în Ilfov, pe 7 și 8 iulie, unde mulțimea a răsturnat mașina județenei de partid, Ghimpațiul, pe 9 și 10 iulie, satul Cămineasca din comuna Schitu, pe 11 iulie, și satul Înfrățirea din comuna Plevna, pe 12 iulie. În septembrie s-a răsculat satul Ungureni, comuna Văgiulești, în Gorj.

Cea mai bine documentată judiciar este revolta din Vrancea, din noaptea de 23 spre 24 iulie 1950. La Bârsești s-a tras clopotul bisericii, au fost arestați milițienii și activiștii și au fost ocupate sediile consiliului popular, ale miliției și ale poștei; mișcarea s-a extins la Nereju. Memorialul Sighet consemnează că 308 persoane au fost judecate în 18 loturi de Tribunalele Militare Galați și Stalin, actualul Brașov, între iunie și noiembrie 1951. Execuțiile au continuat mult după eveniment: Constantin Manoliu, Victor Manoliu și Vasile V. Cojocaru pe 31 ianuarie 1952, Ion Strâmbei pe 17 august 1952.

În iulie 1951, la Siliștea Gumești, în Teleorman, satul lui Marin Preda, refuzul predării cotelor s-a terminat cu incidente cu miliția și circa 30 de arestări. Este ultimul episod major al acestui ciclu, înainte ca represiunea să se mute, în 1951, pe deportarea planificată din Bărăgan, subiectul capitolului următor.

Au fost revoltele organizate de cineva?

Versiunea oficială a regimului a fost că răscoalele au fost uneltiri puse la cale de chiaburi, de legionari și de agenți străini. Aceasta este explicația care apare în documentele de partid și în rechizitorii, iar ea avea o funcție practică: dacă revolta era opera unor conspiratori, atunci politica însăși nu era de vină.

Argumentul pentru caracterul spontan

Dobrincu respinge explicit ipoteza conspirativă. Susține că autoritățile au inventat organizații subversive pentru a da o explicație revoltelor, că nu există dovezi ale vreunei coordonări între regiuni aflate la sute de kilometri distanță și că spontaneitatea „aceasta și caracterizează răscoalele țărănești”. Argumentul de fond este cronologic: fiecare focar izbucnește în ziua în care ajunge acolo obligația de treierat la arie, nu la un semnal comun.

Argumentul contrar, care merită cântărit

Dosarul nu este însă complet curat. Olaru semnalează manifeste scrise de mână, găsite la Cândești, Siret, Milișăuți și Horodnic de Jos, atribuite partizanilor din munți, care amenințau cu incendierea ariilor. În Vrancea, o parte dintre participanți au intrat ulterior în grupurile de rezistență din munți. Între revolta spontană și rezistența organizată există, așadar, o zonă de trecere, iar în unele sate rețelele preexistente au grăbit mobilizarea.

Cele două lecturi nu se exclud. Ce se poate susține cu dovezi este că declanșatorul a fost în fiecare caz local și economic, că nu a existat un centru de comandă și că manifestele izolate nu explică mișcarea unor zeci de sate în aceeași săptămână. Ce nu se poate susține este nici că satele au acționat în vid social, fără niciun contact cu grupurile din munți.

Cadrul mai larg vine de la Gail Kligman și Katherine Verdery, în „Peasants under Siege”, publicată în 2011 la Princeton University Press. Ele arată că activiștii trimiși la sate erau nepregătiți, că modelul sovietic a fost aplicat prin acțiuni care au dus la folosirea excesivă a forței și că reacțiile locale au obligat regimul să negocieze rezultatele. În această lectură, violența din 1949 nu este doar represiune, ci și simptomul unui aparat care nu își controla propriii oameni.

Cum știm ce s-a întâmplat, dacă ziarele vremii nu au scris nimic?

Niciun ziar din 1949 nu a relatat despre morții de la Șepreuș sau de la Frătăuții Noi. Tot ce știm vine din patru tipuri de material, apărute în valuri după 1990.

Primul este arhiva partidului și a poliției politice. Rotar enumeră pentru cercetarea sa fondul Comitetului Central al Partidului Comunist Român de la Arhivele Naționale Istorice Centrale, cu secțiile Agrară, Cancelarie și Organizatorică, Fondul Documentar de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, cu rapoartele Securității, și fondurile județene de la Suceava, între care Direcția Miliției și Prefectura județului Rădăuți pentru 1949 și 1950.

Al doilea sunt edițiile de documente. Volumul întâi al colecției „Documenta” de la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, dedicat anilor 1949 și 1950, publică 270 de piese, între care documente din arhivele județene Arad și Bihor, exact regiunile revoltei.

Al treilea este istoria orală. Arhiva Memorialului Sighet conține interviurile din care provin mărturiile lui Augustin Aurel Sas și ale lui Alexandru Anton, iar volumul editat de Andreea Cârstea în 2017 le adună pe cele din Arad și Bihor. Rotar a realizat, între 2015 și 2024, aproximativ 30 de interviuri în localități bucovinene precum Arbore, Botoșana, Cacica, Dolhasca, Părhăuți, Pârteștii de Jos și de Sus, Poieni-Solca și Solca.

Al patrulea este monografia regională. Gabriel Moisa a publicat în 1999, la Editura Muzeului Țării Crișurilor din Oradea, volumul „Colectivizare, rezistență și represiune în vestul României (1948-1951)”, prima tratare mai amplă a răscoalelor din Bihor și Arad în istoriografia românească de după 1989.

Limita acestui material trebuie spusă: cea mai mare parte a cifrelor provine din rapoartele celor care au ordonat represiunea. Ele sunt greu de contestat pentru că sunt documente interne, dar sunt produse de un aparat care avea motive să raporteze fie prea mult, ca să își arate eficiența, fie prea puțin, ca să nu îngrijoreze centrul.

Ce rămâne deschis

Numărul total al morților din 1949 nu este stabilit definitiv. Lista de nume publicată de Memorialul Sighet pentru 1 până la 3 august cuprinde peste 40 de persoane din Arad și Bihor, în timp ce bilanțul lui Dobrincu pentru aceleași județe este de 28. Diferența vine din ce se numără: cei uciși pe loc, cei executați ulterior sau și cei morți în detenție în lunile următoare.

A doua întrebare deschisă este cine a decis execuțiile demonstrative. Nu există, deocamdată, un ordin central publicat care să le prescrie, iar întrebarea dacă decizia a aparținut conducerii de la București sau comandanților regionali rămâne fără răspuns documentar ferm.

A treia privește amploarea reală a refuzului. Localitățile cu confruntare violentă sunt numărabile, dar refuzul tăcut, adică grâul ascuns, batoza stricată și suprafața declarată mai mică, nu apare în statistici decât atunci când cineva a fost prins.

Ce este sigur este că revoltele au funcționat, pe termen scurt. Ritmul colectivizării a scăzut în regiunile lovite, iar în Bucovina procesul a fost, în formularea lui Rotar, abandonat pentru o vreme. Regimul a învățat însă lecția inversă față de cea sperată de țărani: dacă satul se poate ridica atunci când i se ia recolta, atunci satul trebuie golit mai întâi de oamenii care îl pot ridica. Capitolul următor se ocupă de instrumentul acestei concluzii, deportarea planificată din iunie 1951 în Bărăgan.