Încheierea colectivizării: asaltul final, 1957-1962

Încheierea colectivizării a fost anunțată la 27 aprilie 1962, într-o sesiune extraordinară a Marii Adunări Naționale, în fața a circa 11.000 de țărani aduși la București. Până acolo, satul a trecut prin trei ierni de revolte înăbușite cu armata și printr-un decret care a desființat pe hârtie categoria de chiabur. În patru ani, sectorul socialist a urcat de la 55 la sută din suprafața agricolă la 93,4 la sută.

Ce a pornit asaltul final asupra satului, la sfârșitul lui 1957?

Materialul despre transformarea socialistă a agriculturii publicat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc pe platforma Satul românesc fixează momentul fără ocolișuri: „asaltul final” a fost lansat la sfârșitul anului 1957. Două lucruri se petrecuseră chiar înainte. Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Român, din decembrie 1955, hotărâse reluarea ritmului, iar cotele obligatorii, tratate în capitolul al treilea al acestui dosar, fuseseră desființate în cea mai mare parte la 1 ianuarie 1957. Regimul rămânea fără instrumentul cu care împinsese satul spre colectiv.

Periodizarea e aceeași în cercetarea regională. Teza lui Adrian Constantin Rotar despre transformarea satului bucovinean, susținută la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 2024, sub conducerea profesorului Gheorghe Iacob, împarte procesul în trei faze: primul val din 1949, stagnarea anilor 1950-1956 și „asaltul final” din 1957-1962, la capătul căruia „peste 60% din comunele actuale ale provinciei au fost colectivizate”.

Sanda Borșa, în teza susținută la Universitatea Babeș-Bolyai în 2011 și în volumul publicat la Editura MEGA în 2012, numește cele două jumătăți ale intervalului după ceea ce s-a petrecut în ele: „Pregătirea instrumentelor legale necesare asaltului final asupra ţărănimii (1957-1958)”, urmată de „Etapa finală a procesului colectivizării (1959-1962)”. Mai întâi legea, apoi campania.

De ce s-au ridicat satele din Vrancea în decembrie 1957?

Pentru că echipele de lămurire au ajuns în satele de pe Siretul inferior în toamna și în iarna anului 1957 și au cerut semnături. Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței descrie ce a urmat la Vadu Roșca drept una dintre cele mai ample revolte împotriva procesului de colectivizare forțată din România, desfășurată între 1 și 4 decembrie 1957.

Ofensiva autorităților s-a încheiat cu nouă morți, zeci de răniți și 19 oameni trimiși în judecată. Cei uciși la 4 decembrie 1957 au nume și vârste: Ion Ionașcu Arcan, de 14 ani, Dumitru Crăciun, de 28, Stroe Crăciun, de 31, Teodor Crăciun, de 49, Enuț Cristea, de 22, Aurel Dimofte, de 29, Dumitru Marin, de 49, Marin Mihai, de 42, și Dana Radu, de 28 de ani. Cel mai tânăr dintre ei avea 14 ani.

Prin sentința militară nr. 11 din 17 ianuarie 1958, Tribunalul Militar Constanța a condamnat 19 țărani din Vadu Roșca, pentru „rebeliune”, „instigare publică” și „uneltire contra ordinii sociale”, la pedepse între 5 și 10 ani de închisoare corecțională. Cele mai multe au fost de 6 ani. Haralambie Ioniță a primit 10 ani, Alexandru Crăciun, care avea 69 de ani la arestare, a primit 6, iar Sandu Lazăr avea 17 ani la data condamnării. Toți 19 au fost eliberați prin grațiere la 27 februarie 1960.

În noaptea aia a-nceput să ningă… A nins cam di vreo 10 centimetri… satuʼ era înconjurat di armată șî miliţie.

Marin T. Crăciun, din Vadu Roșca, interviu înregistrat în 1997

Martorul a fost arestat la 5 decembrie 1957, condamnat la 5 ani pentru „rebeliune” și eliberat prin grațiere la 27 februarie 1960. Mărturia lui este interviul nr. 749 III dintr-o arhivă de istorie orală a comunismului.

Cine a ordonat deschiderea focului

Textul sălii a 18-a din muzeul de la Sighet, dedicată colectivizării, consemnează că relatările îi atribuie lui Nicolae Ceaușescu conducerea reprimării de la Vadu Roșca. Documentul care să probeze ordinul nu apare în sursele pe care le-am putut citi pentru acest capitol, iar afirmația circulă mai ales în presă și în literatura memorialistică. Până la publicarea unei piese de arhivă, atribuirea rămâne o relatare, nu un fapt stabilit.

Ce s-a întâmplat la Cudalbi și la Răstoaca, în ianuarie 1958?

La Cudalbi, în regiunea Galați, câteva sute de localnici s-au adunat la 11 ianuarie 1958 împotriva unui inginer topometrist trimis de la București pentru măsurătorile de comasare. Președintele sfatului popular a refuzat să înapoieze cererile de retragere din colectiv și a fost bătut. Costin Armăsaru, unul dintre cei judecați mai târziu, povestește că echipele de colectivizare ajunseseră în decembrie 1957 și lucrau cu forța, iar oamenii s-au strâns la primărie după ce a umblat vorba că în alte sate cererile fuseseră înapoiate.

Prin sentința nr. 18 din 1958, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a i-a condamnat pe 23 de țărani din Cudalbi, pe două capete de acuzare: „uneltire contra ordinii publice”, cu pedepse de la 6 la 10 ani, și „acte de teroare”, cu pedepse de la 15 la 25 de ani de muncă silnică. Petrică Enache a murit la 16 martie 1960 în colonia de muncă de la Salcia.

La Răstoaca, revolta este datată de instanță la 12 ianuarie 1958. Sentințele nr. 19 și nr. 20, ambele din 15 februarie 1958, ale aceluiași tribunal militar, au condamnat 43 de țărani, arestați între 8 și 19 ianuarie 1958, pentru „acte de teroare” și „uneltire contra ordinii sociale”. Cei mai mulți au primit 20 de ani de muncă silnică, alții 18, câțiva 15 sau 10. Nicolae Șt. Ciubotaru a murit la penitenciarul Gherla la 16 noiembrie 1959. Majoritatea celorlalți au fost eliberați prin grațiere în aprilie 1964, după aproximativ șase ani de detenție.

Gheorghe Beșleagă, agricultor din Răstoaca, născut la 12 mai 1924, descrie în interviul nr. 752 din arhiva de istorie orală, înregistrat în 1997 de Daniel Popa și Dorin Dobrincu, felul în care se făcea convingerea: „Vinea și te bătea, domnule”. A fost arestat la 18 ianuarie 1958, anchetat la Securitatea din Galați pentru „acte de teroare” și condamnat la 18 ani de muncă silnică, ispășiți la Galați, Gherla, Salcia, Periprava și Giurgeni, până la eliberarea din 22 iunie 1964, prin decretul de grațiere nr. 310/1964.

Două date pentru același sat

Beșleagă așază strigătul de la primărie, „Jos cu Partidul Comunist!”, la 14 decembrie 1957, iar sentințele datează revolta din Răstoaca la 12 ianuarie 1958. Contradicția este aparentă. Documentele arată două valuri, unul în decembrie 1957 și unul în ianuarie 1958, iar arestările încep la 8 ianuarie, adică înaintea datei reținute de instanță ca moment al revoltei. Memoria păstrează primul val, tribunalul a judecat al doilea.

Valul nu a fost numai vrâncean și nici numai gălățean. Materialul Memorialului despre revoltele din ianuarie 1958 arată aceeași tactică în toată țara: erau arestați oamenii care semnau petiții sau mergeau în audiență la Comitetul Central, sub acuzația de instigare publică. Ștefan I. Mihalache, de 32 de ani, a primit 10 ani pentru că a organizat o cerere colectivă de retragere, iar Andrei Niță, de 58 de ani, 7 ani pentru o împotrivire asemănătoare. Vasile Frija, care și-a pus copilul în fața tractoarelor ca să oprească comasarea, a fost condamnat la 18 ani. În zona Galați și Tulcea tulburările au ținut toată luna ianuarie, în Muntenia și în Oltenia au izbucnit în primăvara anului 1958, iar în Suceava oamenii amenințau cu o răscoală ca în 1907. Împotrivirea a fost, așadar, generală.

Ce prevedea, de fapt, Decretul 115 din 30 martie 1959?

Capitolul al doilea al dosarului a arătat ce a însemnat acest decret pentru familiile încadrate ca chiaburești. Citit ca întreg, el este altceva: instrumentul juridic al încheierii colectivizării. Titlul lui, publicat în Buletinul Oficial nr. 10 din 30 martie 1959, enunță programul, adică lichidarea rămășițelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură, „cu scopul ridicării nivelului de trai material și cultural al ţărănimii muncitoare și dezvoltării construcţiei socialiste”.

Articolul 1 interzicea darea pământului în parte sau în arendă și orice alt fel de exploatare a muncii străine. Textul excepta țăranii mijlocași care își lucrau pământul împreună cu membrii familiei, iar munca cu brațe din afară rămânea îngăduită numai pentru minori, bătrâni și bolnavi inapți de muncă. Articolul 4 lăsa comitetului executiv comunal sau orășenesc puterea de a stabili cine intră în excepții, adică exact decizia care conta pentru o familie.

Mecanismul propriu-zis stă în articolul 2. Treceau la gospodăriile agricole colective patru categorii de teren: cel lăsat nelucrat mai mult de un an, cel cu proprietari necunoscuți, cel nedeclarat în registrul agricol și suprafețele excedentare după articolul 1. Scăpau proprietarii care își plăteau restanțele fiscale în 90 de zile. Articolul 3 arată cine hotăra: comitetul executiv raional stabilea terenurile, iar comitetul regional pronunța trecerea printr-o decizie.

Capitolul despre despăgubiri este scurt și spune mult. Articolul 5 preciza că terenurile trec fără sarcini, articolul 6 anula datoriile legate de ele și prevedea o compensație în bani, iar articolul 8 lăsa Consiliului de Miniștri stabilirea sumelor și a modalităților de plată. Articolul 10 adăuga sancțiunile: pământul dat ilegal în arendă trecea fără nicio plată, iar distrugerea plantațiilor atrăgea pierderea tuturor terenurilor proprietarului. Pe hârtie exista, deci, o despăgubire, al cărei cuantum urma să fie hotărât de guvern după ce preluarea era deja prevăzută.

Sanda Borșa rezumă efectul social al actului în câteva cuvinte: „prin decretul nr. 115 această categorie trebuia desfiinţată”. Teza Adelei Emanuela Ordean, susținută la Universitatea Babeș-Bolyai în 2023, sub conducerea profesoarei Marcela Sălăgean, îi dedică o secțiune proprie, „Aplicarea decretului nr. 115/1959 pentru lichidarea exploatării”, și arată cum arăta mecanismul la scara unui sat din Hunedoara: la Romos înscrierile s-au desfășurat între 1959 și 1962, iar gospodăria agricolă colectivă „Drumul belșugului” a fost constituită la 8 februarie 1962, cu două luni și jumătate înainte de declarația de la București.

Cum a fost explicat decretul cititorilor, în primăvara anului 1959

Ziarul Ministerului Agriculturii și Silviculturii a publicat explicația la trei zile după apariția decretului. În numărul de vineri, 3 aprilie 1959, articolul de pe prima pagină se numea „Un act de mare importantă pentru construirea socialismului în țară” și relua dispoziția centrală: „pe viitor se interzice darea în parte a pămîntului, precum și orice alt fel de exploatare a muncii străine de către producătorii agricoli”.

Despre terenurile preluate, textul folosea o formulare administrativă: ele „se vor trece în folosința gospodăriilor agricole colective, sau a altor organizații agricole socialiste”. Iar despre țăranii mijlocași, ziarul repeta asigurarea din lege, că decretul nu îi privește pe cei care „lucrează pămintul ei înșiși împreună cu membrii familiei”. Grija de a liniști categoria cea mai numeroasă a satului se vede din chiar ordinea paragrafelor.

Publicația este organul ministerului care răspundea de campanie, așa că ce scrie în ea despre entuziasm nu se poate verifica independent; ca mărturie despre ceea ce i se comunica satului rămâne însă de primă mână. Doi ani mai târziu, în numărul din vineri, 22 septembrie 1961, tonul este deja al unei lucrări încheiate: despre gospodăria colectivă „1 Mai” din Grădiștea ziarul scrie că „comuna este colectivizată în întregime”, cu peste 564 de familii membre.

Cât de repede a crescut sectorul socialist între 1958 și 1962?

Plenara Comitetului Central din 26-28 noiembrie 1958 a declarat țara pregătită pentru un efort general de modernizare socialistă, formulare citată deja în capitolul al șaselea. Cifrele arată ce a însemnat ea pe teren. Materialul IICCMER dă procentele din suprafața agricolă cuprinsă în sectorul socialist: 55 la sută în noiembrie 1958, 67 la sută în iulie 1959, 87 la sută în iunie 1960, 82,2 la sută în martie 1961 și 93,4 la sută în aprilie 1962.

Un cititor atent se oprește la a patra cifră: între iunie 1960 și martie 1961, procentul scade de la 87 la 82,2. Scăderea nu se explică prin retrageri de asemenea mărime, ci prin baze de calcul diferite. Din sursele folosite aici nu se poate stabili care dintre cele două cifre a fost socotită altfel, așa că seria se citește ca tendință, nu ca termometru.

Seria pe unități, reprodusă de IICCMER după lucrarea agronomului Aurel Lup, este mai stabilă. În 1958 existau 3.028 de gospodării agricole colective, cu 468.500 de familii și 1.892.500 de hectare. În 1961 erau 6.424 de unități, cu 2.051.000 de familii și 5.973.300 de hectare. În 1962 figurează 6.456 de unități, cu 3.194.000 de familii și 8.862.000 de hectare. În patru ani, numărul familiilor din colective a crescut de aproape șapte ori.

Cealaltă coloană spune povestea formei intermediare. Întovărășirile ating vârful în 1958, cu 12.748 de unități și 1.399.800 de familii, scad la 6.677 de unități și 1.080.600 de familii în 1961, iar în 1962 ajung la 1.317 de unități, cu 241.800 de familii. Forma care cuprinsese cei mai mulți țărani a fost golită în patru ani. Golirea nu s-a făcut prin desființare, ci prin transformarea întovărășirilor în gospodării colective, adică prin exact pasul pentru care fuseseră inventate.

Ritmul acesta nu se explică printr-o schimbare de atitudine a satului. Trei lucruri se schimbaseră între timp: exista un temei legal pentru preluarea pământului, iernile 1957 și 1958 arătaseră ce costă împotrivirea, iar alternativa dispăruse odată cu absorbția întovărășirilor.

Cum a fost anunțată încheierea colectivizării, la 27 aprilie 1962?

Comunicatul oficial al partidului a apărut la 26 aprilie 1962. A doua zi s-a deschis sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naționale, datată 27-28 aprilie în materialul IICCMER și 27-30 aprilie în descrierea arhivei de film Sahia, cu circa 11.000 de țărani în sală, în costume tradiționale, potrivit expoziției de la Sighet. În fața lor, Gheorghe Gheorghiu-Dej a declarat colectivizarea agriculturii încheiată.

Bilanțul anunțat atunci are mai multe versiuni. Portalul despre comunismul românesc al Muzeului Național de Istorie a României reține că 96 la sută din suprafața arabilă și 93,4 la sută din suprafața agricolă, cuprinzând 3.201.000 de familii, intrau în sectorul socialist. Materialul IICCMER dă un bilanț cu alte cifre: „3.294.800 de familii cu 9.085.700 hectare teren agricol, din care 7.677.700 hectare teren arabil, cuprinse în 5.398 de gospodării agricole colective”.

Pentru anul 1962, același material arată și cum se împărțea proprietatea: 29,2 la sută stat și sector public, 58,5 la sută sector cooperatist și 12,3 la sută proprietate privată rămasă necooperativizată, în zona de munte. Ultimul procent arată ce însemna, practic, încheierea colectivizării: o lucrare dusă până la capăt acolo unde regimul hotărâse că se aplică.

Un film turnat înainte de eveniment

Arhiva Sahia păstrează subiectul „S-a încheiat colectivizarea”, din jurnalul „Actualitatea în imagini” nr. 12 din 1962. Imaginile vin din gospodăriile colective de la Sâmbăta de Sus, în Brașov, și de la Iaslovăț, în Suceava, și arată adunări cu semnături de adeziune și aprobări prin ridicarea mâinilor. Descrierea arhivei precizează două lucruri: materialul a fost filmat în martie 1962 și a fost produs în pregătirea sesiunii din aprilie. Încheierea a fost, altfel spus, filmată înainte de a fi anunțată, iar aceeași descriere adaugă că valabilitatea cifrelor vehiculate nu poate fi dovedită decât prin documente de arhivă.

Ce a recunoscut regimul despre propria represiune

Cifra cea mai citată despre represiunea din agricultură a fost rostită de regim, nu descoperită împotriva lui. La plenara Comitetului Central din 30 noiembrie 1961, Gheorghe Gheorghiu-Dej a spus că „în numele luptei împotriva chiaburilor, peste 80.000 de țărani, în majoritatea lor muncitori, au fost trimiși în judecată, dintre ei peste 30.000 au și fost judecați în procese publice”. Numărul a fost pomenit și în primul capitol al dosarului. Ce contează aici este cine l-a rostit și când: conducerea partidului, cu cinci luni înainte de a declara lucrarea încheiată.

Textele Memorialului de la Sighet adaugă alte două serii. Între 1950 și 1953 au fost condamnați 89.401 de țărani pentru neîndeplinirea cotelor la cereale, iar alți 80.007 pentru capete de acuzare legate de împotrivirea la munca în colectiv și de sustragerea din avutul obștesc. Cifrele acoperă întregul interval al campaniei, nu doar asaltul final, și nu se pot însuma.

Cercetarea pe dosare arată și pe cine a căzut greul. Potrivit aceleiași prezentări, analiza a aproximativ 93.000 de dosare penale făcută de Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului indică un sfert din sentințele tribunalelor militare pronunțate împotriva țăranilor, iar între cei condamnați 45 la sută mijlocași, 31 la sută țărani săraci și 17 la sută chiaburi. 70,2 la sută dintre ei nu aveau nicio apartenență politică.

Distribuția aceasta nu se potrivește nici cu propaganda epocii, nici cu o lectură simplă de astăzi. Ținta declarată era chiaburul, dar aproape trei sferturi dintre condamnați erau mijlocași și săraci, adică exact categoriile pe care decretul din 1959 promitea să le cruțe. Judecata a lovit în proprietate și în inițiativa economică mai mult decât în opoziția politică organizată.

Cum știm ce știm, și de ce bilanțurile nu se potrivesc

Sursele acestui capitol sunt de patru feluri: documente normative și de epocă, adică textul decretului din 1959, numerele ziarului ministerului din 1959 și 1961 și jurnalul de actualități din 1962; statistica epocii, reprodusă de IICCMER; documente judiciare și de arhivă; și cercetarea de după 1990.

Numărul gospodăriilor colective la încheiere apare ca 5.398 în bilanțul final și ca 6.456 în seria statistică pe anul 1962. Numărul familiilor apare ca 3.201.000, ca 3.194.000 și ca 3.294.800, după sursă. Explicația cea mai probabilă nu este falsificarea, ci momentul măsurătorii: un bilanț făcut la data anunțului nu dă aceleași cifre ca o statistică închisă la sfârșitul anului, după comasări și înființări noi. Care variantă a fost socotită cum nu se poate stabili din sursele accesibile.

Procentele de 96 și de 93,4 la sută nu se contrazic. Primul se referă la suprafața arabilă, al doilea la suprafața agricolă, care include pășunile și fânețele, mult mai greu de cooperativizat. Amândouă sunt corecte, pe baze diferite, iar diferența dintre ele este chiar zona de munte.

Documentele pe care se sprijină cercetarea acestei etape se pot numi pe nume: fondul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Secția Agrară, de la Arhivele Naționale Istorice Centrale, cu dosare pentru fiecare an între 1957 și 1962, fondurile statistice județene, arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, folosită de Sanda Borșa, și sentințele tribunalelor militare, care se citează cu număr și dată: nr. 11 din 17 ianuarie 1958 pentru Vadu Roșca, nr. 18 din 1958 pentru Cudalbi, nr. 19 și nr. 20 din 15 februarie 1958 pentru Răstoaca.

Istoria orală folosită aici vine din interviuri înregistrate în 1997, adică la patru decenii de la fapte, și a fost publicată în volumul lui Daniel Popa, „Pe aici nu se trece. Revolte țărănești din Vrancea (1957-1958)”, cu ediție și studiu introductiv de Virginia Ion, apărut la Fundația Academia Civică în 2016. Mărturiile dau atmosfera și succesiunea orelor; datele și pedepsele se verifică în sentințe, iar acolo unde cele două nu se suprapun, diferența însăși este o informație.

Pentru cadrul general al etapei există și o sinteză academică internațională. Volumul „Transforming Peasants, Property and Power. The Collectivization of Agriculture in Romania, 1949-1962”, coordonat de Constantin Iordachi și Dorin Dobrincu și apărut la Central European University Press în 2009, cuprinde un capitol dedicat anume ultimei faze, „The Final Offensive: «The Socialist Transformation of Agriculture» from Slogans to Reality (1953-1962)”, la paginile 49-79.

Unde se despart specialiștii

Prima despărțire privește tăria rezistenței în ultima etapă. Rotar scrie, pentru Bucovina, că după anii 1948-1956 „procesul colectivizării a fost reluat, fără ca țăranii să mai aibă posibilitatea să se opună, rezistența acestora fiind aproape inexistentă”, și pune asta pe seama politicilor represive ale partidului-stat, a arestărilor, a condamnărilor și a deportării mai multor familii. Dosarele vrâncene și gălățene arată, în aceleași luni, nouă morți și peste optzeci de condamnați în trei sate.

Cele două afirmații nu se exclud: descriu regiuni cu istorii diferite de represiune până în 1957. O concluzie națională despre rezistență se sprijină, în realitate, pe o hartă, iar harta trebuie arătată odată cu concluzia.

A doua despărțire privește natura decretului din 1959. Citit după titlu, este un act ideologic, despre exploatare. Citit după articolul 2, este un act de transfer de proprietate. Sanda Borșa îl tratează drept instrumentul care desființa o categorie socială, Adela Emanuela Ordean drept o fază de intensificare a campaniei. Textul le îndreptățește pe amândouă, pentru că face ambele lucruri în același timp, și tocmai acolo stă eficiența lui.

A treia despărțire privește însăși data de 1962. Dacă 12,3 la sută din suprafață rămânea în proprietate privată, atunci „încheiat” este un termen politic, nu unul geografic. Cine așază accentul pe procentul din arabil obține un proces dus până la capăt; cine îl așază pe zona de munte rămasă în afară obține un proces oprit acolo unde costul ar fi depășit folosul. Deosebirea nu este de date, ci de unitate de măsură.

Ce rămâne deschis

Primul lucru fără răspuns ferm este numărul morților din iarna 1957-1958. Pentru Vadu Roșca există nouă nume și nouă vârste. Pentru celelalte sate, sursele folosite aici dau condamnări, nu victime, iar o evidență centrală a morților din revoltele colectivizării nu a fost publicată până acum.

Al doilea este ordinul de la Vadu Roșca: nu am găsit documentul care să arate cine a hotărât deschiderea focului asupra sătenilor la 4 decembrie 1957, iar atribuirile care circulă nu se sprijină, în sursele consultate, pe o piesă de arhivă publicată.

Al treilea ține de bani. Articolele 6 și 8 ale decretului din 1959 prevedeau despăgubiri bănești pentru terenurile preluate și lăsau Consiliului de Miniștri stabilirea sumelor. Cât s-a plătit efectiv, pe ce suprafețe și după ce barem nu rezultă dintr-o cifră națională publicată în sursele consultate aici.

Al patrulea ține de oameni. Dintre cei condamnați în 1958 și eliberați în 1960 și în 1964, nu se știe câți s-au întors în satele lor și câți au plecat la oraș. Ce a lăsat în urmă încheierea colectivizării, în producție, în demografie și în memoria satului, și unde se despart istoricii când trag linia, este subiectul capitolului al nouălea, care încheie acest dosar.