A unit Mihai Viteazul românii în 1600? Ce spun, de fapt, documentele

În manuale, anul 1600 este prima unire a românilor. În actele de cancelarie, în hotărârile dietelor și în sigiliul domnesc, el arată altfel: o stăpânire personală de câteva luni, ținută cu arma și exercitată, în Transilvania, în numele împăratului de la Praga. Am pus afirmațiile care circulă despre unirea lui Mihai Viteazul față în față cu ediția critică a documentelor, cu studiile de specialitate și cu istoriografia care a construit, pas cu pas, ideea de unire.

Ce s-a întâmplat, de fapt, între 1593 și 1601?

Mihai a ajuns pe tronul Țării Românești în toamna anului 1593, în plin război lung dintre Casa de Austria și Poarta otomană. Nu era o domnie ca oricare alta: puterile creștine căutau un front în sud-estul Europei, iar cele trei țări locuite de români stăteau exact pe linia lui. În Transilvania domnea principele Sigismund Báthory, în Moldova se schimbau domni la câțiva ani.

Primul act important nu e o victorie, ci un tratat. La 10/20 mai 1595, la Alba Iulia, Mihai a încheiat cu Sigismund Báthory o înțelegere negociată de boierii munteni. Cercetătorul Ion Croitoru arată că articolele 12 și 13 ale acestei înțelegeri îngăduiau ridicarea unei biserici ortodoxe și a unei rezidențe mitropolitane la Alba Iulia și prevedeau ca preoții români „să fie lăsați în obiceiul și tradiția din vechime”. În schimb, Țara Românească intra într-un raport de dependență față de principele Transilvaniei.

În august 1595 s-a dat lupta de la Călugăreni, relatată de mai multe izvoare din epocă, de la povestirea lui Balthasar Walther la raportul lui Sinan pașa și la cronicarul otoman Kâtib Çelebi, toate adunate în antologia de izvoare coordonată de Bogdan Murgescu. Urmează schimbarea de tabără: domnul trece la împăratul Rudolf al II-lea, iar actele imperiale nu îl vor numi niciodată principe de drept al Transilvaniei, ci consilier, guvernator și căpitan general al împăratului.

La 18/28 octombrie 1599, la Șelimbăr, Mihai a învins oastea transilvăneană. Pe 1 noiembrie 1599 a intrat în Alba Iulia prin Poarta Sfântul Gheorghe și s-a instalat în Palatul Principilor, potrivit materialelor puse la dispoziție de Muzeul Național al Unirii. Între 20 și 28 noiembrie 1599, dieta convocată acolo i-a jurat credință: cele trei stări, nobilimea, sașii și secuii, l-au recunoscut ca principe.

Pe 16 februarie 1600 îi scria împăratului că nu părăsește Transilvania. În mai 1600 a intrat în Moldova. Din vara aceea, situația se surpă repede: pe 26 august generalul Moise Székely fuge în Polonia, la sfârșitul lunii se adună la Cluj un nucleu de conjurați, pe 1 septembrie nobilimea își face tabără lângă Turda, iar pe 18 septembrie 1600 Mihai pierde bătălia de la Mirăslău. În toamnă pierde și Țara Românească. Se întoarce în 1601 cu sprijin imperial, câștigă o bătălie în vară și este ucis în august, lângă Turda.

Ce scrie în actele emise de cancelaria domnească?

Baza discuției nu este o cronică, ci o ediție critică: „Documenta Romaniae Historica”, seria B, Țara Românească, volumul XI, subintitulat „Domnia lui Mihai Viteazul”, apărut la Editura Academiei în 1975 sub îngrijirea lui Damaschin Mioc și a lui Ștefan Ștefănescu. Volumul strânge 426 de documente autentice, dintre care 49 inedite la data publicării, și acoperă documentele din octombrie 1593 până în octombrie 1600.

În actele obișnuite, formula de cancelarie este cea a oricărui domn muntean: „Ioan Mihail voevod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești”, așa cum apare în documentele adunate de P.P. Panaitescu în ediția lui din 1936, cu piese din arhivele de la Viena, din Polonia și de la Florența. În corespondența latină semnează „Michael princeps Transalpinus”, adică principe al Țării Românești.

Titlul extins apare într-un act datat 27 mai 1600 și emis la Iași, pentru călugării mănăstirii Neamț. Acolo domnul se intitulează:

Io Mihail voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești și al Ardealului și al Moldovei.

Act emis la Iași, 27 mai 1600, anul 7108 de la facerea lumii

Documentul nu proclamă nimic. El întărește mănăstirii dreptul de a-și apăra hotarul, cu râul Bistrița și afluenții lui de pe ambele maluri, pe porțiunea dintre gura pârâului Larg și gura Fărcașei, plus râul Dereptul. Originalul a fost expus de Biblioteca Academiei Române.

De ce contează că titlul apare pe un act de hotar?

Pentru că arată ce fel de text avem în mână. Titulatura nu este un program politic publicat, ci o formulă prin care cancelaria spune cine stăpânește unde, în capul unui act de proprietate. Prefața volumului XI din „Documenta Romaniae Historica” consemnează faptul simplu: domnul și-a adăugat la titlu calitatea de domn al Ardealului și pe cea de domn a toată țara Moldovei.

Ceea ce nu se găsește în ediție este la fel de important. Nu se cunoaște un act prin care cele trei țări să fie unite într-una singură, nici o dietă comună, nici o cancelarie unică, nici o monedă comună. Fiecare țară și-a păstrat instituțiile, dregătorii și limba de cancelarie.

„Pohta ce-am pohtit”: ce este, de fapt, acest text?

Este propoziția cea mai citată din toată domnia și, probabil, cea mai prost înțeleasă. În forma în care circulă, ea suna ca un testament politic: hotarul Ardealului, apoi Moldova și Țara Românească, ca pe o listă de cuceriri dorite.

Antologia „Istoria României în texte”, coordonată de Bogdan Murgescu și apărută la Editura Corint în 2001, o așază exact unde îi este locul: însemnări autografe din iulie 1600, scrise pe spatele cererilor adresate împăratului Rudolf al II-lea. Suportul material nu este un manifest, ci dosul unei petiții către curtea imperială.

Contează și înțelesul cuvântului. „Pohtă” vine din terminologia slavonă de cancelarie și înseamnă cerere, revendicare, nu dorință arzătoare. Citite ca revendicări adresate împăratului, cele câteva cuvinte privesc două chestiuni diplomatice distincte: rectificarea hotarului Ardealului și recunoașterea unei stăpâniri ereditare asupra Moldovei și a Țării Românești.

Ce rămâne în picioare din propoziție?

Cuvintele sunt autentice și sunt ale lui. Ce nu decurge din ele este proclamația. Medievistul Constantin Rezachevici a susținut, în studii publicate din 1975 încoace, că lectura de manifest s-a născut din felul în care însemnările au fost tipărite mai târziu, aliniate ca un text continuu, în locul unor notițe separate pe dosul unei hârtii. Cine vrea să cântărească singur argumentul are nevoie de fotografia documentului, nu de transcrierea lui.

Cum a guvernat Mihai Viteazul Transilvania?

Cea mai sistematică cercetare pe acest punct este o teză de doctorat recentă: Dorel Țuinea, „Transilvania sub administrația lui Mihai Viteazul”, susținută în 2022 la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, cu Ștefan Andreescu drept coordonator. Lucrarea are 14 capitole și nu pornește de la întrebarea dacă a fost unire, ci de la una verificabilă: ce prerogative princiare a exercitat efectiv domnul, în cele unsprezece luni cât a stăpânit Ardealul.

Concluzia este nuanțată. Trei atribute le-a exercitat fără constrângere: dreptul de danie, convocarea dietei și dreptul de înnobilare. Altele, printre care chiar folosirea titulaturii princiare, au fost limitate de stări și de imperiali. În actele Casei de Austria el apare ca guvernator, consilier și căpitan general al împăratului Rudolf al II-lea, chiar dacă aspira la o stăpânire ereditară.

Dieta din noiembrie 1599 a restabilit ordinea și ierarhia socială din Transilvania, adică a reconfirmat structura de stări pe care o găsise. Atitudinea stărilor a devenit tot mai potrivnică, în principal din cauza taxelor și a cheltuielilor cu întreținerea oștilor.

A schimbat ceva pentru românii din Transilvania?

În chestiuni bisericești, da. Dieta întrunită la Alba Iulia în a doua parte a lunii iulie 1600 a aprobat scutirea preoților ortodocși români de robotă, iar Ion Croitoru arată că ctitoria mitropolitană începută după Șelimbăr, la marginea orașului, aproape de zidurile cetății, a devenit sediul unui mitropolit, primul fiind Ioan. Croitoru citește măsurile ca o renaștere a Bisericii Ortodoxe din Transilvania, prinsă atunci între propaganda protestantă și expansiunea romano-catolică de după unirea de la Brest, din 1595 și 1596.

În chestiuni sociale, nu. Teza lui Țuinea constată că românii transilvăneni apar în documentele domniei mai ales în contextul răscoalelor iobăgești împotriva stăpânilor de moșii. Statutul juridic al țărănimii române a rămas neatins, iar ordinea de stări a fost reconfirmată de dieta pe care domnul o convocase el însuși.

Ce spune sigiliul din 1600?

Sigiliul cu trei steme din 1600 este piesa pe care se sprijină cel mai des ideea unui simbol de unire. Heraldistul Tudor-Radu Tiron l-a discutat într-un studiu publicat în „Anuarul Institutului de Istorie «G. Barițiu» din Cluj-Napoca” în 2011, la paginile 307-339, într-o cercetare despre începuturile stemei Transilvaniei.

Punctul de comparație este sigiliul lui Sigismund Báthory din 1595. Tiron îl descrie nu ca pe o stemă propriu-zisă, ci ca pe o compoziție heraldică teritorială, care ilustrează o relație de vasalitate și reunește patru ecusoane: cel al familiei Báthory, Transilvania, Moldova și Muntenia, aceasta din urmă cu formula „Nova Plantatio”. Despre sigiliul lui Mihai Viteazul din 1600, autorul notează că „este alcătuit oarecum asemănător”.

Consecința e incomodă pentru o lectură răspândită. Obiectul prezentat adesea ca prima stemă a României unite aparține aceleiași familii de compoziții sfragistice ca sigiliul principelui transilvănean care, cinci ani mai înainte, ținuse Țara Românească drept vasal. Descrierea tehnică a piesei se găsește în catalogul semnat de Laurențiu-Ștefan Szemkovics și Maria Dogaru, „Tezaur sfragistic românesc. I. Sigiliile emise de cancelaria domnească a Țării Românești (1390-1856)”, Ars Docendi, 2006, la paginile 41 și 105-106.

Când au primit stemele Transilvaniei un înțeles „național”?

Mult mai târziu. Acvila, cele șapte turnuri și aștrii apar în izvoare ilustrate încă din secolul al XVI-lea, cea mai veche reprezentare certă a armelor Transilvaniei fiind într-un manuscris din 1530, cu șapte turnuri roșii așezate 4, 2 și 1, iar o medalie a lui Cristofor Báthory din 1580 pune colții de lup ai familiei pe pieptul unei acvile. Abia prin hotărârea dietei din 24 mai 1659 acvila a fost atribuită națiunii maghiare, turnurile națiunii săsești și aștrii națiunii secuiești. Citirea „națională” a stemei este, deci, cu aproape șase decenii mai nouă decât 1600.

Era nouă, în 1600, ideea stăpânirii celor trei țări?

Nu era. Cu aproape patruzeci de ani mai înainte, un pretendent de origine greacă ajuns domn al Moldovei încercase ceva asemănător. Cătălin Pungă a analizat episodul într-un studiu despre „planul dacic” al lui Ioan Iacob Heraclid Despot, publicat în buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei, la paginile 92-99.

Despot, domn între 1561 și 1563, a bătut monedă cu efigia sa, a comandat un sigiliu domnesc, a purtat o coroană de aur sub numele Ioan și a folosit în documente titlul de părinte al patriei. Titulatura lui latină cerea, explicit, amândouă țările: „regni Moldaviae princeps, palatinus Walachiae, gentis utriusque dominus et haeres”, adică domn și moștenitor al ambelor neamuri. Izvoare străine ale epocii, de la rapoartele lui Belsius, din iunie 1562, la cronicarul polon Stanisław Sarnicki, spun că se gândea „să refacă el însuși acel regat”.

Istoricii nu sunt de acord nici măcar asupra monedelor lui. Adolf Armbruster a citit planul ca pe o uniune personală a trei țări, legând romanitatea românilor de ideea unității naționale. Octavian Iliescu a văzut în rozele de pe monede simbolul unirii celor două țări. Gheorghe Pungă a răspuns că acele roze sunt ramuri habsburgice, nu unire. Aceeași piesă, trei lecturi.

Cine mai voia o „Dacie” în jurul anului 1600?

Principii Transilvaniei. Ștefan Andreescu, în al doilea volum din „Restitutio Daciae”, apărut la Editura Albatros în 1989, arată că Gabriel Báthory a preluat „idealul lui Sigismund: Dacia sub hegemonia Ungurilor din Ardeal” și că expediția lui în Țara Românească a fost înfățișată drept „o replică finală a ungurilor transilvăneni la acțiunea lui Mihai Viteazul”. Mai târziu, Gabriel Bethlen formula interdependența fără nicio urmă de sentiment: „dacă s-ar desface Ardealul, atunci s-ar desface și cele două țări românești”.

Concluzia lui Pungă merită reținută: în secolul al XVI-lea, numele „Dacia” a fost mai ales un pretext pentru ca puternicii vremii să își impună stăpânirea asupra întregului spațiu locuit de români. Formula celor trei țări era o idee geopolitică în circulație, folosită de mai mulți actori, nu invenția unui singur domn.

De ce s-au ridicat stările Transilvaniei împotriva lui?

Răspunsul cel mai documentat vine de la Liviu Cîmpeanu, în studiul despre „revoluția” elitelor transilvănene din septembrie 1600, publicat în volumul „Elitele puterii, puterea elitelor în spațiul românesc (secolele XV-XX)”, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în 2018, la paginile 229-241.

Cauzele sunt concrete: regimul militar apăsător, campania dezastruoasă din Moldova și intervenția polonă condusă de Jan Zamoyski, pierderea Țării Românești și destrămarea unei armate eterogene și prost plătite. Nemulțumirea nu venea din partea unei nobilimi ofensate de originea domnului, ci din buzunarul celor care plăteau oștile.

Cronologia răscoalei este strânsă. Pe 26 august 1600 fuge în Polonia generalul Moise Székely. La sfârșitul lunii, un nucleu de conjurați se întrunește la Cluj. Pe 1 septembrie, nobilii își fac tabără pe Câmpia Keresztes, azi Oprișani, lângă Turda. Din acea tabără, cancelaria stărilor a emis circa 30 de documente, pe care Cîmpeanu le-a identificat și le-a analizat.

Organizarea a fost serioasă. Cancelarul Transilvaniei, Ștefan Csáky, a fost ales căpitan general al răsculaților. Gabriel Haller a fost trimis la generalul imperial Giorgio Basta, care a venit cu aproximativ 6.000 de soldați. Sibiul și Bistrița au dat oșteni și 1.000 de florini. Gheorghe Makó, comandantul cavaleriei maghiare, a dezertat. Aga Leca a rămas credincios domnului, în cetățile Gherla și Chioar, iar secuii au rămas, în majoritate, de partea lui.

Ce reproșuri i-au adus, negru pe alb?

Două acuzații revin în documentele din tabăra de la Turda. Prima este pregătirea unui masacru: „voievodul a adus un decret împotriva noastră, potrivit care nobilimea urmează să fie nimicită, de la cei mai mici până la cei mai mari”. A doua este trădarea față de Casa de Austria: „vrea să se îndepărteze de împăratul roman”. Răsculații se prezentau, la rândul lor, drept „slujitori fideli ai împăratului”, exact ca adversarul lor.

Cîmpeanu conchide că nu a fost o rebeliune spontană, ci „o acțiune premeditată, organizată și coordonată”, cu aparat militar, fiscal și de cancelarie, în discursul căreia se pot întrevedea „germenii modernității”. Pe 18 septembrie 1600, la Mirăslău, armata acestei ligi și trupele lui Basta l-au învins.

Cine a scris despre 1600 și când: istoria cercetării

Ideea de unire națională la 1600 nu se naște în arhive, ci într-o carte de la mijlocul secolului al XIX-lea. Nicolae Bălcescu a lăsat neterminată, la moartea lui din 1852, lucrarea „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, tipărită după moartea autorului. Cadrul ei este limpede din introducere: „Orice națiune are o misie a împlini în omenire”. Domnia lui Mihai devine un capitol dintr-o misiune, nu un dosar de documente.

Anul 1900 aduce comemorarea. Nicolae Iorga publică la Socec „Scurtă istorie a lui Mihai Viteazul. În amintirea celor săvârșite acum trei sute de ani”, exemplar păstrat astăzi de Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”. Tonul e al unei cărți de popularizare patriotică: lupta de la Călugăreni este „de sigur una din cele mai glorioase din istoria noastră”. În aceeași carte, Iorga semnalează un fapt tehnic util: logofătul Teodosie a dat un „izvod” oficial unui silezian.

Cine era silezianul?

Balthasar Walther, născut în 1558 la Liegnitz și mort în jurul anului 1630, medic paracelsian ajuns în suita unei solii polone. Istoricul Leigh T.I. Penman a reconstituit episodul: Walther a stat aproximativ două luni la Târgoviște, în 1597, a primit de la logofătul Teodosie Rudeanu un manuscris despre faptele de arme ale domnului, l-a trecut din română în polonă, a tradus fragmente în latină, a adăugat o dedicație și o elegie, iar tipograful Johann Rambau i l-a scos la Görlitz în 1599. Broșura a fost reeditată în 1603, 1627 și 1770. Cea mai influentă relatare despre Mihai Viteazul în Europa a plecat, deci, din cancelaria lui.

Anul 1918 schimbă funcția subiectului. Liviu Zgârciu arată, într-un studiu din 2009 despre Ioachim Crăciun publicat la Sebeș, că pe 8 noiembrie 1918 Iorga vorbea despre „politica lui Mihai Viteazul, originile și importanța ei actuală” în fața regelui Ferdinand și a misiunilor diplomatice străine. Domnia de la 1600 devenea argument istoric pentru refacerea națională.

Curentul istoriografic ardelean interbelic a lucrat pe izvoare, nu pe retorică. Ioachim Crăciun și-a susținut la Cluj, în 1928, teza despre cronicarul Szamosközy și însemnările lui privitoare la români, iar apoi a publicat „Dietele Transilvaniei ținute sub domnia lui Mihai Viteazul (1599-1600)”, în 1938, cu traducerile hotărârilor a trei diete, „Originea lui Mihai Viteazul”, în 1936, și „Știri despre Mihai Viteazul la cronicarul transilvănean Francisc Mikó”, în 1944. Iorga îl îndemnase pe această cale cu un argument practic: „limba ungurească, la București n-o cunoaștem”.

Zgârciu formulează și diagnosticul: „Momentul Mihai Viteazul a îmbrăcat deseori în istoriografia română un puternic caracter mitic, care l-a îndepărtat de realitatea istorică”. După 1945 apar instrumentele mari: volumul XI din „Documenta Romaniae Historica”, în 1975, și cele două volume din „Restitutio Daciae” ale lui Ștefan Andreescu, în 1980 și 1989. După 1989 discuția se mută pe teren critic, cu Lucian Boia în 1997, cu antologia lui Murgescu în 2001, apoi cu studiile lui Cîmpeanu, din 2018, și cu tezele și monografiile recente, din 2022.

Unire națională sau stăpânire personală? Dezbaterea dintre istorici

Ce a însemnat unirea lui Mihai Viteazul pentru contemporani?

Nimic din ce înțelegem noi azi prin acest cuvânt. Contemporanii vorbeau despre un domn care stăpânea trei țări, despre un slujitor al împăratului, despre un tiran sau despre un apărător al creștinătății, după cum le dicta interesul. Vocabularul național lipsește din documentele epocii, iar cronicarii maghiari ai secolelor XVI-XVII, cercetați de Mária Lupescu Makó într-un studiu din 1995, îl judecă prin grila loialităților lor, nu prin cea a națiunilor moderne.

Prima ruptură majoră în istoriografia română este polemica dintre P.P. Panaitescu și Nicolae Iorga, din 1936 și 1937. Panaitescu publicase o monografie și o ediție de documente, apoi a răspuns criticilor lui Iorga în „În jurul lui Mihai Viteazul. Răspuns d-lui Nicolae Iorga”, în „Revista Istorică Română”, volumul VII, fasciculele 1 și 2, 1937, paginile 1-31.

Obiectul disputei pare mărunt, dar nu este. Panaitescu susținea, pe baza cronicilor și a documentelor de arhivă, că Mihai nu era fiu legitim al lui Pătrașcu cel Bun, că mama lui, Teodora, era din Târgul de Floci și că viitorul domn fusese negustor, dependent apoi de sprijinul boierilor olteni și al banului Iane. Iorga apăra legitimitatea originii, sugerând că Teodora ar fi fost soție morganatică a lui Pătrașcu, și considera că afirmarea unei origini modeste atinge prestigiul național. Panaitescu i-a răspuns cu o pledoarie pentru „un cult al adevărului”, independent de considerații patriotice.

Ce susțin istoricii de azi?

Pozițiile sunt încă distincte, iar meritul lor este că se sprijină pe dovezi diferite. Ion Croitoru, într-un studiu din 2022, numește 1600 „Prima Mare Unire a românilor” și o citește ca model pentru 1859 și 1918, argumentând mai ales cu politica bisericească a domnului. Lucian Boia scria, în 1997, o frază care a rămas: „Mihai Viteazul i-a unit, într-adevăr, pe români, dar nu la 1600, ci postum, la 1918”. Dorel Țuinea ocolește complet vocabularul unirii și măsoară prerogative. Liviu Cîmpeanu citește anul 1600 prin discursul politic al stărilor transilvănene.

Un lucru se vede limpede când așezi lucrările pe o linie a timpului: interpretările poartă marca deceniului în care au fost scrise. Comemorarea din 1900, anul 1918, Ardealul interbelic, deceniile de naționalism de stat și revizuirea critică de după 1989 au produs lecturi diferite din documente care, în cea mai mare parte, nu s-au schimbat. S-au schimbat întrebările puse documentelor.

Dovezile, pe rând: cât cântărește fiecare

O analiză onestă a unirii lui Mihai Viteazul nu pune toate dovezile în aceeași balanță. Iată-le, cu greutatea fiecăreia:

• Titulatura extinsă din actul de la Iași, 27 mai 1600: dovadă solidă că domnul stăpânea, în același timp, cele trei țări. Nu spune nimic despre o unire instituțională.
• Actele Casei de Austria: dovadă solidă că în Transilvania a guvernat ca om al împăratului, cu titlul de consilier, guvernator și căpitan general.
• Hotărârile dietelor din noiembrie 1599 și iulie 1600: dovadă solidă că instituțiile transilvănene au continuat să funcționeze separat, cu o ordine de stări reconfirmată și cu măsuri punctuale în favoarea preoților români.
• Sigiliul din 1600: obiect autentic, dar analiza sfragistică îl așază în familia compozițiilor teritoriale de tipul sigiliului lui Sigismund Báthory, care exprima vasalitate. Lectura de stemă a unei țări unite nu se susține.
• Însemnările din iulie 1600: autentice, dar sunt notițe pe dosul unei petiții către împărat, nu o proclamație.
• Ctitoria mitropolitană de la Alba Iulia: dovadă solidă și, probabil, cel mai durabil efect al stăpânirii lui în Ardeal.
• Cronicile contemporane: utile pentru fapte și date, nesigure pentru intenții, pentru că fiecare autor scria din tabăra lui.
• Durata: stăpânirea simultană a celor trei țări se întinde, din actele datate, de la mai până în septembrie 1600, adică vreo patru luni, din cele unsprezece cât a ținut Ardealul.

Cine pune cap la cap lista aceasta obține o imagine care nu e nici a manualului patriotic, nici a demolatorului. Un domn a strâns, prin război și prin negociere cu împăratul, o stăpânire personală întinsă peste cele trei țări locuite de români, a exercitat-o cu instrumentele epocii și a pierdut-o într-un an. Faptul este mare. Numele pe care i-l dăm, „unire”, aparține unei alte epoci.

Cum știm ce știm: arhive, ediții critice, paleografie, sfragistică

Cunoașterea acestei domnii stă pe câteva instrumente pe care oricine le poate verifica. Primul este ediția critică de documente. „Documenta Romaniae Historica” tipărește actele de cancelarie cu originalul slavon, cu traducerea în română, cu descrierea suportului și a peceților și cu discuția datei. Anul apare, în acte, în socoteala bizantină: 7108 înseamnă 1600.

Al doilea instrument este masa documentelor externe. Teza lui Dorel Țuinea enumeră bazele folosite: colecția Hurmuzaki, cu peste 1.200 de acte numai în volumul al XII-lea, colecțiile lui Andrei Veress, „Monumenta Comitialia Regni Transylvaniae” pentru hotărârile dietelor, plus documente inedite din fonduri arhivistice de la Cluj, Sibiu, Covasna, Mureș și Vâlcea. Ediția lui Panaitescu, din 1936, adaugă piese din Viena, din Polonia și de la Florența.

Al treilea este multilingvismul. Actele domniei se scriu în slavonă, latină, maghiară și italiană, iar izvoarele otomane vin peste ele cu propriile cifre. Un istoric care nu citește decât o limbă vede o singură față a evenimentului. Iorga o spunea fără ocolișuri când îl trimitea pe Crăciun la cronicile maghiare.

De ce apar date diferite pentru aceleași evenimente?

Din cauza calendarelor. Europa catolică trecuse la calendarul gregorian, spațiul ortodox și o parte din lumea protestantă foloseau încă cel iulian, iar diferența era de zece zile. De aceea bătălia de la Șelimbăr apare ca 18 sau 28 octombrie 1599, iar moartea domnului ca 9 sau 19 august 1601. O gravură apuseană tipărită în 1694 datează chiar 8 august 1601. Nu sunt trei evenimente, ci trei sisteme de numărat zilele.

Al patrulea instrument este sfragistica, adică studiul peceților. Ea nu întreabă ce vrem noi să vedem pe un sigiliu, ci din ce familie de compoziții face parte, cine mai folosea aceeași schemă și ce raport juridic exprima ea. Catalogul semnat de Szemkovics și Dogaru, în 2006, descrie piesele cancelariei muntene una cu una. În cazul sigiliului din 1600, metoda dă un răspuns care contrazice o intuiție răspândită.

Ce știm sigur, ce rămâne deschis și ce a rămas din 1600

Știm sigur, din acte datate, că în 1600 cele trei țări au avut, pentru vreo patru luni, un singur stăpânitor; că titlul extins apare într-un document de hotar emis la Iași pe 27 mai 1600; că în Transilvania a guvernat în numele împăratului Rudolf al II-lea, convocând diete care i-au jurat credință și care i-au aprobat măsuri; că a ridicat la Alba Iulia o ctitorie mitropolitană; că stările s-au ridicat împotriva lui în septembrie 1600 și l-au învins la Mirăslău; și că a fost ucis în august 1601, lângă Turda, de soldați ai armatei imperiale cu care se aliase.

Rămâne deschisă intenția. Nu se cunoaște niciun document în care domnul să formuleze un program de unire a românilor. Cel mai apropiat text, însemnările din iulie 1600, este ambiguu prin natura lui și a fost citit în moduri opuse de istorici la fel de serioși. Rămâne deschisă și originea lui, disputată de Iorga și Panaitescu pe aceleași izvoare târzii.

Ce a rămas, concret, după 1601?

O moștenire politică, nu o țară. Ștefan Andreescu a arătat că experiența lui Mihai a rămas un punct de referință pentru toți actorii din zonă: în 1611 Radu Șerban a încercat să ia Transilvania după ce l-a alungat pe Gabriel Báthory, iar expediția lui Báthory în Țara Românească a fost prezentată drept replica finală a ungurilor transilvăneni la acțiunea domnului muntean. Gabriel Bethlen a formulat legea acestui triunghi politic fără urmă de sentiment național.

Secolele următoare au făcut din 1600 un precedent. Programul boierimii muntene analizat de Ștefan Aftodor, între tratatul de la Alba Iulia și urcarea pe tron a lui Matei Basarab, arată că elita politică a rămas preocupată de monopolul dregătoriilor și de privilegii, nu de unitate națională. Ideea de unire a fost adăugată mai târziu, de generația lui Bălcescu, și a fost folosită din plin în 1859 și în 1918.

O ultimă privire, în afara spațiului românesc, ajută la calibrare. În 1600, războiul lung austro-otoman era în al șaptelea an, iar Europa era plină de stăpâniri personale care adunau țări diferite sub un singur cap încoronat, fără să le unească instituțiile. Trei ani mai târziu, coroanele Angliei și Scoției ajungeau pe același cap, iar uniunea instituțională a celor două regate a mai așteptat un secol. Stăpânirea lui Mihai Viteazul aparține acestei familii de monarhii compuse, nu epocii națiunilor. Ceea ce nu o face mai mică: o face inteligibilă.