Apcar Baltazar, mort la 29 de ani pe 26 septembrie 1909: ce a lăsat

Pe 26 septembrie 1909 murea la București, la 29 de ani, Apcar Baltazar. Avusese șapte ani de lucru și lăsa în urmă tablouri, desene, schițe de mobilier și de ceramică, articole de critică și un program: arta aplicată românească trebuia să pornească de la obiecte reale, măsurate și desenate, nu de la o idee despre trecut. A murit brusc, de inimă, la exact șapte luni după ce împlinise 29 de ani.

Cine a fost Apcar Baltazar?

S-a născut pe 26 februarie 1880, la București, într-o familie de armeni din zona străzii Silvestru. A făcut școala primară la Caimata și gimnaziul la Cantemir, iar la Școala de Arte Frumoase a intrat cu bursă, la clasa lui G. D. Mirea. Al doilea profesor care a contat a fost Alexandru Tzigara-Samurcaș, cel care l-a purtat prin monumentele medievale și prin arta țărănească.

Între 1900 și 1903 a luat trei medalii de bronz, la desen după bust antic, la pictură după natură și la compoziție. Din 1903 a expus regulat cu Tinerimea artistică. Apcar Baltazar a lucrat pictură, grafică, afiș, ilustrație de carte, costume și decoruri de teatru, frescă, ceramică pictată și sculptură. A pictat și zugrăveala bisericii Oțetari din București.

Ce a arătat la Ateneu, în 1907?

Expoziția personală din februarie 1907, de la Ateneul Român, a cuprins 127 de lucrări: uleiuri, acuarele, desene și piese de artă decorativă. Cronica favorabilă a semnat-o Fr. Stork, în „Viața Românească”, pe 4 februarie 1907. Cifra spune ceva despre ritmul lui de lucru: la 27 de ani avea deja un corpus cât pentru o retrospectivă.

Portretele rămân partea cea mai văzută a operei. „Moartea lui Lumânărică”, ulei pe pânză de 0,92 pe 2 metri, aflat la Muzeul Național de Artă al României, este una dintre puținele compoziții mari duse până la capăt. Alături stau portretele soților Nanu-Muscel, „Femeie croșetând”, ulei pe placaj de 41 pe 32,7 centimetri, și scenele de mahala din 1908 și 1909.

Tehnicile în care a lucrat spun ceva despre program. Un pictor de șevalet nu are nevoie să deseneze mobilier, ceramică sau costume de teatru. Baltazar le-a făcut fiindcă miza lui nu era tabloul singur, ci obiectul care intră în casa cuiva. În Bucureștiul de atunci, asta era o poziție minoritară.

Ce a scris despre arta decorativă

A publicat în „Viața Românească”, în „Convorbiri literare”, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice” și în ziarul „Voința națională”, o parte din texte sub pseudonimul Spiridon Antonescu. Alegerea publicațiilor spune ce fel de critic era: buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice nu era o revistă de opinie, ci locul unde se tipăreau rapoarte despre clădiri, inscripții și obiecte.

Ideea lui de fond, așa cum o rezumă fișa Bibliotecii Academiei Române, era legătura dintre artă și industrie: obiectul de folosință zilnică putea fi ridicat la nivel estetic, iar specificul național trebuia redefinit pornind de la ce se putea documenta. A judecat și pictura contemporanilor, cu aprecieri surprinzătoare pentru epocă despre Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady, Jean Al. Steriadi și Nicolae Vermont.

Un stil național în arta aplicată: idee sau mit?

Aici merită despărțite lucrurile. Căutarea unui stil național în arta aplicată nu a fost o invenție românească și nici o excentricitate: pe la 1900, întreaga Europă a Art Nouveau își căuta versiuni locale, din Finlanda până în Catalonia. Baltazar este numărat între reprezentanții acestui curent în România.

Ce îl deosebește de retorica autohtonistă de mai târziu este metoda. Nu a pornit de la o continuitate presupusă, ci de la piese și monumente pe care le-a văzut, le-a desenat și le-a descris în buletinul unei comisii de specialitate. Când se spune azi despre el că a descoperit arta decorativă românească, exagerarea e dublă: nu a fost singur, fiindcă lucra în cercul lui Tzigara-Samurcaș și al Comisiunii Monumentelor Istorice, și nici nu a descoperit un stil, ci a propus un program de lucru pe care moartea l-a întrerupt.

De ce a murit la 29 de ani?

Relatările vorbesc despre o moarte subită, provocată de inimă, în toamna anului 1909. Diagnosticul precis nu apare în datele disponibile: se pomenește o suferință cardiacă, fără detalii. Necrologul i l-a scris Tudor Arghezi, în „Viața Românească”.

Efectul asupra operei se vede în cifre. Șapte ani de creație, o singură expoziție personală în viață, câteva compoziții mari, restul schițe, studii și proiecte. Multe dintre piesele de artă decorativă au rămas desene, nu obiecte.

Ce s-a păstrat și ce rămâne neclar

Prima retrospectivă a venit în 1936, la Pinacoteca Municipiului București, cu 57 de uleiuri și 218 desene. O teză de doctorat susținută în 2025 la Universitatea Națională de Arte din București, despre istoria colecției Pinacotecii, îi rezervă acelei expoziții un subcapitol propriu. A doua mare retrospectivă a fost organizată la Muzeul Național de Artă al României în 1980, la centenarul nașterii.

Lucrările lui sunt astăzi împrăștiate: la Muzeul Național de Artă al României, în colecțiile Zambaccian, Ioanid, Severeanu și Oprescu, în colecții din Paris și la galeria de artă din Erevan. Nu există un catalog complet al operei, iar întinderea proiectelor lui de artă decorativă rămâne greu de măsurat, fiindcă o parte s-a pierdut înainte de prima retrospectivă. Monografia de referință rămâne cea publicată de Petru Comarnescu în 1956.