Așezarea culturii Vinča de la Opovo era dublă față de cât se credea

O echipă germano-serbă a remăsurat, între 2022 și 2024, o așezare neolitică din Banatul sârbesc săpată doar parțial în anii 1980. Rezultatul, publicat în Archaeologia Austriaca, dublează suprafața cunoscută a sitului de la Opovo Ugar-Bajbuk: 9,4 hectare, între 180 și 220 de case și cinci șanțuri de incintă. Iar distribuția mărimii caselor arată o comunitate în care nimeni nu locuia vizibil mai bine decât vecinii.

Ce a găsit echipa care a revenit la Opovo după 40 de ani?

A găsit o așezare de 9,4 hectare, aproape dublul celor circa 5 hectare estimate în anii 1980. Conturul ei măsoară aproximativ 405 de metri pe direcția est-vest și 300 de metri nord-sud, iar în interior au fost cartate între 180 și 220 de structuri de locuit.

Metoda a fost deliberat una cu impact minim. Între 2022 și 2024, cercetătorii au acoperit situl cu măsurători geomagnetice, au străpuns umplutura șanțurilor cu foraje manuale până la circa 4,5 metri adâncime, au strâns material de la suprafață și au trimis eșantioane la datare cu radiocarbon. Săpătura propriu-zisă a fost redusă la câteva secțiuni de control, una dintre ele la intrarea dinspre sud-vest.

Rezultatul cel mai spectaculos nu este însă suprafața, ci sistemul de șanțuri. Rezumatul publicat în Archaeologia Austriaca vorbește despre cinci șanțuri de incintă, semn al unei organizări a spațiului mai elaborate decât se credea. Șanțul de la intrare are 11 metri lățime și 4,5 metri adâncime, adică un volum de pământ care nu se sapă de zece gospodării.

Datele radiocarbon pun ocuparea principală a sitului între circa 4850 și 4725 î.Hr., aproximativ două secole. Modelele demografice construite pe numărul și mărimea caselor dau o populație de vârf între 346 și 711 oameni, cu valori mediane în jur de 450-480, față de circa 200 în estimarea veche.

Cum se măsoară inegalitatea într-o așezare de acum 6.800 de ani?

Prin mărimea caselor. Arheologia socială folosește de mai bine de un deceniu indicele Gini, instrumentul cu care economiștii măsoară inegalitatea veniturilor, aplicat la suprafața locuințelor: dacă într-o comunitate câteva case sunt mult mai mari decât restul, indicele urcă; dacă toate seamănă între ele, coboară.

La Opovo, casa obișnuită are 44 de metri pătrați, iar plaja completă merge de la 19 la 111 metri pătrați. Indicele Gini calculat pe această distribuție este 0,22, o valoare mică. Autorii discută pe baza ei posibilitatea unei structuri sociale egalitare, fără o elită care să se desprindă vizibil de restul comunității.

Al doilea argument vine din volumul șanțurilor. Săparea lor cerea multă muncă adunată la un loc, dar nimic din organizarea așezării nu arată un grup care să o fi impus altora. Un efort colectiv mare, fără urme de constrângere, este un tipar diferit de cel din așezările unde apar locuințe de conducere și depuneri de prestigiu concentrate într-un singur punct.

Comparațiile cu cifrele de azi trebuie luate ca ordin de mărime, nu ca echivalență. Un Gini de 0,22 se apropie de valorile calculate pentru veniturile din statele nordice sau din Slovenia, în timp ce Statele Unite trec de 0,40. Numai că indicele de la Opovo nu măsoară venituri, ci suprafețe de casă, iar cele două lucruri nu se suprapun.

De ce contează cultura Vinča pentru spațiul românesc?

Pentru că Opovo nu este un sit izolat, ci o piesă dintr-un ansamblu care trece Dunărea și Mureșul. Cultura Vinča, numită după situl Vinča-Belo Brdo de lângă Belgrad, ocupă în neoliticul târziu o bună parte din bazinul mijlociu al Dunării, iar manifestările ei se întind în Banatul românesc, în Transilvania și spre sud, în Oltenia.

În Banatul de la noi, cronologia acestor așezări a fost rediscutată de Florin Drașovean într-un studiu publicat în Analele Banatului în 2014, care modelează bayesian datele radiocarbon din situri ca Parța, Sânandrei, Uivar și Foeni și stabilește sincronismele dintre fazele Vinča și cultura Banatului.

Pentru Transilvania, Dragoș Diaconescu și Cosmin Ioan Suciu au publicat în 2020, în Cercetări Arheologice, o reanaliză a materialelor de la Miercurea Sibiului-Petriș, Alba Iulia și Tărtăria. Concluzia lor: există și în Transilvania un orizont Vinča A care corespunde exact fazei din bazinul mijlociu al Dunării, iar faza Vinča B de aici se deosebește suficient ca să se poată vorbi despre un aspect transilvănean al culturii Vinča.

Cu alte cuvinte, ce se stabilește despre mărimea și organizarea unei așezări Vinča din Banatul sârbesc este o unitate de măsură pentru siturile de pe teritoriul României, care nu au fost încă scanate geomagnetic la aceeași scară.

Ce spun sursele

Studiul se numește „Opovo Revisited. Reconstructing Settlement Development and Social Structures in the Late Neolithic Site of Opovo Ugar-Bajbuk, Serbia” și a apărut în Archaeologia Austriaca, volumul 110 pe 2026, al Academiei Austriece de Științe, online din 31 august 2026. Primul autor este Fynn Wilkes, de la Universitatea din Kiel, iar lista de coautori cuprinde, între alții, pe Martin Furholt, Robert Hofmann, Tijana Stanković Pešterac, de la Muzeul Voivodinei din Novi Sad, Miroslav Birclin, de la Muzeul Național din Pančevo, și pe Ruth Tringham.

Prezența lui Tringham pe lista de autori nu este o formalitate. Ea a condus, împreună cu Bogdan Brukner și Dušan Krstić, primele săpături de la Opovo, între 1983 și 1989, publicate în Journal of Field Archaeology în 1985 și 1992. Echipa de atunci a deschis o secțiune de aproximativ 16 pe 20 de metri și a scos șase case, întregi sau parțiale.

Din acele săpături au venit și rezultatele care au făcut Opovo cunoscut: între 62 și 71 la sută din oasele de animale sunt de specii sălbatice, în cea mai mare parte cerb, o proporție neobișnuit de mare pentru o comunitate neolitică, iar obsidianul, adus din munții Tokaj-Eperjes, de la granița de azi dintre Ungaria și Slovacia, reprezintă 6-7 la sută din piesele de piatră prelucrată.

Ce se schimbă acum este proporția. Secțiunea din anii 1980 a atins circa 0,3 la sută din suprafața așezării. Concluziile despre viața socială de la Opovo se sprijineau, așadar, pe o fracțiune de trei miimi din suprafața sitului, iar noile măsurători arată cât de mult din restul rămăsese nevăzut.

Ce nu se știe încă

Funcția șanțurilor rămâne deschisă. Puteau marca o graniță, puteau apăra așezarea, puteau ține apa la distanță într-o zonă joasă. Datele publicate nu decid între variante.

Al doilea gol este chiar motivul plecării. Autorii scriu limpede că factorii care au dus la abandonarea sitului rămân incerți.

Factorii sociali sau economici care au dus la abandonarea sitului rămân însă incerți.

Wilkes și colaboratorii, Archaeologia Austriaca 110/2026

A treia limită ține de metodă și este recunoscută de autori. Mărimea caselor surprinde doar ultimul moment de locuire al fiecărei clădiri, nu istoria ei, și măsoară numai avuția materială vizibilă în arhitectură. O comunitate poate fi egalitară la suprafața locuinței și ierarhică în alte privințe, de la accesul la carne la cine ia deciziile.

În sfârșit, interiorul așezării rămâne în cea mai mare parte nesăpat, iar echipa nouă nu a putut stabili cu precizie nici unde se afla secțiunea din anii 1980. Cifrele de acum vin din hărți magnetice și din modele, nu din case dezvelite una câte una.

De ce e o știre bună pentru arheologia preistorică

Pentru că arată ce se poate recupera fără să se mai sape. Un sit cercetat acum patru decenii, cu bani și timp de atunci, a fost recitit cu magnetometrie, foraje și datări, iar imaginea rezultată este de două ori mai mare și mult mai ordonată. Aceeași metodă, aplicată în Banat sau pe terasele Mureșului, ar schimba probabil și cifrele de la noi.