20 septembrie 1519: cele cinci corăbii care au plecat din Sanlúcar

Pe 20 septembrie 1519, cinci corăbii au ieșit din estuarul Guadalquivirului, de la Sanlúcar de Barrameda, și au luat-o spre vest. Comandantul lor, portughezul Fernão de Magalhães, aflat în serviciul regelui Spaniei, căuta un drum spre Insulele Mirodeniilor pe la apus. Peste trei ani s-a întors o singură corabie, cu 18 oameni la bord, iar el nu era printre ei.

Două plecări, nu una

Prima corecție ține de calendar. Flota nu a plecat pe 20 septembrie din Sevilla, cum se spune adesea, ci pe 10 august 1519, când a pornit în josul Guadalquivirului, de la cheiul orașului spre mare.

A urmat un popas de aproximativ șase săptămâni la Sanlúcar de Barrameda, portul de la gura fluviului, pentru aprovizionarea finală. Pe 24 august, Magellan s-a întors chiar la Sevilla ca să își facă testamentul, gest care spune destul despre cum vedea el șansele expediției. Abia pe 20 septembrie corăbiile au ieșit efectiv în Atlantic.

Flota avea cinci nave: Trinidad, nava-amiral, de 110 tonele, San Antonio, cea mai mare, de 120, Concepción de 90, Victoria de 85 și Santiago de 75.

Câți oameni au plecat nu se știe exact. Însumarea echipajelor pe nave dă 237. Sursele spaniole indică 239, National Geographic dă 240, iar Britannica, History.com și alte lucrări repetă cifra 270. Diferențele vin, cel mai probabil, din momentul în care s-a făcut numărătoarea, înainte sau după escala din Tenerife, și din ce se consideră echipaj inițial. Ordinul de mărime este limpede: între 230 și 270 de oameni.

Pentru ce s-a plătit expediția

Capitulațiile au fost semnate la Valladolid, pe 22 martie 1518, cu regele Carol I al Spaniei, viitorul împărat Carol Quintul. Coroana a acoperit cea mai mare parte a costurilor, prin Casa de Contratación, instituția care administra comerțul cu Indiile. Negustorul Cristóbal de Haro, sprijinit de rețele bancare germane, între care Fuggerii și Welserii, a pus restul, o cincime sau un sfert din total.

Miza nu era descoperirea, ci mirodeniile, și în special cuișoarele din Insulele Molucele. Tratatul de la Tordesillas, din 1494, împărțise lumea între Spania și Portugalia printr-un meridian, iar Moluccele cădeau, după calculele portugheze, în partea lor. Magellan susținea contrariul, iar o rută vestică, exclusiv spaniolă, ar fi rezolvat problema fără război.

Marjele explică entuziasmul. În comerțul cu piper al epocii, un quintal cumpărat cu șase cruzados la sursă se revindea cu cel puțin 20 în Europa.

Trei ani de dezastre

Pe 31 martie 1520, flota a intrat în iernare la Puerto San Julián, pe coasta actualei Argentine. În noaptea de Paște, între 1 și 2 aprilie, o parte dintre căpitanii spanioli s-au răsculat împotriva comandantului portughez. Represiunea a fost brutală: Luis de Mendoza a fost ucis în confruntare, Gaspar de Quesada a fost executat pe 7 aprilie, iar Juan de Cartagena și preotul Pedro Sánchez de Reina au fost lăsați pe țărm la plecarea flotei, ceea ce era o condamnare la moarte cu pași mai mici.

Nava Santiago s-a pierdut într-o furtună, lângă gura râului Santa Cruz. Sursele spaniole dau data de 3 mai 1520, cele englezești 22 mai. Echipajul a scăpat întreg.

Pe 21 octombrie 1520, flota a intrat în strâmtoarea care îi poartă azi numele, la Capul Fecioarelor, și a ieșit în Pacific pe 28 noiembrie. În timpul traversării, pilotul Estêvão Gomes a pus mâna pe nava San Antonio, cea mai bine aprovizionată, și a întors-o spre Spania, unde a ajuns pe 6 mai 1521, cu 55 de supraviețuitori.

A urmat partea cea mai grea. Traversarea Pacificului a durat, în cuvintele lui Antonio Pigafetta, cronicarul italian al expediției, trei luni și douăzeci de zile fără provizii proaspete. Relatarea lui este una dintre cele mai crude mărturii din istoria navigației.

Nu mâncam decât pesmet vechi, făcut praf și plin de viermi. Am mâncat și pieile de bou de sub vergă, și rumeguș de lemn, și șobolani, care costau o jumătate de coroană bucata.

Antonio Pigafetta, relatarea primei călătorii în jurul lumii

Scorbutul a ucis 19 oameni din echipaj. Pe 16 martie 1521, flota a atins arhipelagul filipinez, la Samar.

Moartea de pe plaja din Mactan

Pe 27 aprilie 1521, Magellan a debarcat pe insula Mactan, ca să sprijine un conducător local aliat împotriva altuia, datu Lapu-Lapu, care refuzase să se supună. A fost o decizie proastă.

Pigafetta, care era acolo, descrie sfârșitul în detaliu: rănit la față cu o lance de bambus, apoi la braț, ceea ce l-a împiedicat să își scoată sabia, Magellan a fost doborât de o lovitură în picior și ucis în apă de mai mulți războinici deodată. Trupul lui nu a fost niciodată recuperat.

În Filipine, Lapu-Lapu este considerat astăzi primul erou național, pentru că a fost primul care a respins o invazie străină. Are un monument pe insulă și un oraș care îi poartă numele. Pe aceeași insulă există și monumente dedicate lui Magellan, ca aducător al creștinismului. Cele două memorii coexistă, la câteva sute de metri una de alta.

Mitul: cine a făcut, de fapt, ocolul lumii

Aproape orice manual repetă că Magellan a fost primul om care a făcut înconjurul Pământului. Este fals, iar motivul e simplu: a murit la Mactan, în aprilie 1521, cu 16 luni înainte ca expediția să se întoarcă în Spania.

Cel care a dus lucrul la capăt a fost bascul Juan Sebastián Elcano, cu nava Victoria. A ajuns la Sanlúcar de Barrameda pe 6 septembrie 1522 și, remorcat, la Sevilla pe 8 septembrie. Din echipaj mai rămăseseră 18 europeni, plus un mic număr de moluccani, detaliu pe care relatările populare îl omit de obicei.

Există și un al treilea candidat la titlu, mult mai puțin cunoscut. Enrique de Malacca era sclavul și interpretul lui Magellan, cumpărat la Malacca în 1511 și adus în Europa. Când flota a ajuns lângă Cebu, el a putut brusc vorbi cu localnicii, semn că se afla într-o zonă lingvistic familiară, adică aproape de casă. Testamentul lui Magellan îi promitea libertatea, dar după moartea acestuia comandanții au refuzat să o acorde. Pe 1 mai 1521, la un banchet dat de rajahul Humabon din Cebu, mai mulți membri ai expediției au fost uciși, iar unele surse sugerează că Enrique ar fi fost cel care i-a instigat pe localnici. După acest episod, documentele nu îl mai pomenesc deloc.

Dacă a ajuns acasă în lunile următoare, Enrique ar fi închis cercul cu peste un an înaintea lui Elcano. Dar nu există niciun document care să o confirme, iar istoricul filipinez Carlos Quirino a contestat chiar și originea lui malaeziană, susținând că ar fi fost din Visayas, caz în care argumentul cade. Rămâne o ipoteză elegantă, nu un fapt.

Ziua care lipsea din calendar

La escala din Capul Verde, în iulie 1522, echipajul a descoperit ceva ce nu înțelegea: în jurnalul de bord era 9 iulie, iar pentru localnici era 10. Ținuseră socoteala corect, zi de zi, timp de trei ani.

Explicația este că navigaseră tot timpul spre vest, în sensul opus rotației aparente a soarelui, și pierduseră astfel o zi întreagă. Este prima constatare practică a problemei care avea să ducă, mult mai târziu, la linia internațională de schimbare a datei.

Tot aici merită demontat și un al doilea mit, mai rezistent decât primul: acela că expediția ar fi dovedit că Pământul este rotund. Sfericitatea Pământului era cunoștință curentă în universitățile europene încă din Evul Mediu, iar ideea că oamenii ar fi crezut Pământul plat a fost lansată în secolul al XIX-lea, mai ales de Washington Irving, John William Draper și Andrew Dickson White, și se referă de obicei la Columb, nu la Magellan. Expediția a oferit prima confirmare prin experiență directă a unui fapt deja acceptat teoretic, ceea ce este cu totul altceva.

Socoteala finală

Victoria a adus din Molucele 381 de saci de cuișoare. Valoarea încărcăturii a depășit costul întregii flote de cinci corăbii, ceea ce înseamnă că, pe hârtie, expediția a fost profitabilă pentru investitori.

În termeni umani, socoteala arată altfel: din peste 230 de oameni plecați în septembrie 1519, s-au întors 18. Prima ocolire a Pământului a fost, înainte de orice, o catastrofă care a reușit.