Bătălia de la Rahova, noiembrie 1877: ce spun documentele

Pe 7/19 noiembrie 1877 un detașament român a pornit atacul asupra Rahovei, pe Dunăre, la nord-vest de Plevna. Luptele au ținut trei zile și au costat viața a doi comandanți de batalion, maiorii Dimitrie Giurescu și Constantin Ene. Bătălia de la Rahova a rămas în memorie prin nume și prin monumente, mai puțin prin cifre verificabile.

Ce s-a întâmplat la Rahova în noiembrie 1877?

Bătălia de la Rahova a fost atacul prin care trupele române au luat orașul între 7/19 și 9/21 noiembrie 1877, într-o operație de pe flancul drept al frontului de la Plevna. Datarea aceasta o dă Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, instituția Ministerului Apărării Naționale care se ocupă de mormintele și de monumentele de război.

Dubla datare nu este o greșeală de tipar. România folosea atunci calendarul iulian, rămas cu douăsprezece zile în urma celui gregorian, așa că aceeași zi se scrie 7 noiembrie pe stil vechi și 19 noiembrie pe stil nou. Toate datele din acest articol sunt redate în amândouă formele, cum apar în sursele militare.

Rahova, astăzi Oreahovo în Bulgaria, se afla la nord-vest de Plevna și era, în formularea instituției, „un important nod de comunicații, de unde plecau drumurile către Vidin și Sofia”. Poziția i-a dat valoare strategică și i-a dat totodată apărare: ocuparea orașului „a fost extrem de dificilă, din cauza poziției sale” și a „lucrărilor de fortificație executate de trupele otomane”.

Cine a condus atacul și cu ce unități?

Atacul a fost declanșat de „detașamentul comandat de colonelul Gheorghe Slăniceanu”, cu dorobanții în primul val. În linia întâi au intrat Batalionul 1 din Regimentul 4 Dorobanți și Compania 4 din Regimentul 5 Dorobanți, conduse de maiorul Dimitrie Giurescu. În linia a doua au venit Regimentul 10 Dorobanți și Batalionul 1 din Regimentul 15 Dorobanți, cu maiorul Constantin Ene.

Pagina instituției reține un amănunt de început: „Batalionul 1 Muscel deschide atacul asupra redutei”. Comandantul lui, maiorul Giurescu, a murit în timpul confruntării. Despre apărători se spune doar că, „deși slăbiți, turcii își mențineau ferm poziția”, în spatele unei „puternice concentrări de forțe otomane de la Rahova”.

Celălalt maior căzut la Rahova avea deja o carieră lungă în spate. Constantin Ene s-a născut la 20 decembrie 1837 în Bacău, a trecut prin Școala de cadeți de pe lângă Regimentul de Muschetari de la Iași, iar după desființarea acesteia, în 1857, a absolvit în 1858 prima școală militară românească, cu gradul de sublocotenent. În 1873 a organizat batalionul din București care s-a transformat în Regimentul 6 Dorobanți și l-a comandat.

• Trupul lui, „străpuns de gloanțe”, s-a prăbușit în brațele unui sergent, spune pagina Oficiului Național pentru Cultul Eroilor.
• A fost înhumat la început în satul Ghighen, comuna Guleanți, în regiunea Plevna.
• La 17 noiembrie 1877, potrivit ultimei sale dorințe, a fost mutat în Cimitirul Central din Bacău, cu onoruri militare.
• În 1977, la o sută de ani de la moartea lui, în Parcul Trandafirilor din Bacău i s-a ridicat un bust.

Ce spun documentele despre pierderile din bătălia de la Rahova

Aici se vede limpede diferența dintre o poveste rotundă și o sursă. Pagina oficială a Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, cea mai apropiată de un document pe care am putut-o deschide, nu dă nicio cifră: nici efectivul garnizoanei otomane, nici pierderile românești, nici ziua intrării în oraș. Vorbește despre „victoria trupelor române”, fără să o numere.

Cifrele care circulă în cronologii, de pildă o garnizoană de aproximativ două mii de oameni retrasă spre Vidin în noaptea dintre 8/20 și 9/21 noiembrie, nu le-am găsit nici în paginile instituțiilor militare, nici într-o lucrare de specialitate pe care să o fi citit. Le lăsăm deci afară din corpul articolului, nu pentru că ar fi greșite, ci pentru că nu avem la mână dovada.

Ce se poate număra sunt morții. Oficiul Național pentru Cultul Eroilor scrie că „la Oreahovo au fost înhumați 152 de militari români, căzuți în Războiul de Independență (1877-1878)”. Pentru comparație, aceeași instituție dă pentru Smârdan, lupta din ianuarie 1878, „286 de soldați și ofițerii români, morți în Războiul de Independență”, depuși în două gropi comune.

A doua listă de cifre are forma unei liste de nume. Fișa analitică de monument întocmită de Institutul Național al Patrimoniului pentru monumentul eroilor din Pitești, lucrare a sculptorului Dima Pavelescu și a arhitectului Ion D. Traianescu, transcrie inscripțiile de pe toate cele patru fețe. Trei dintre ele încep cu formula „Eroi căzuți în luptele de la Rahova” și înșiră, om cu om, soldați și gradați din satele Muscelului și Argeșului, de la Rucăr și Câmpulung la Domnești și Valea Popii. În capul listei stă „Giurescu Dimitrie, maior”.

De ce Rahova a rămas în umbra Plevnei?

Pentru că istoricii au citit bătălia de la Rahova, de la început, ca pe o operație secundară. Nicolae Iorga, într-una dintre conferințele ținute la Universitatea Populară din Vălenii de Munte, așază Rahova printre acțiunile de pe direcția Vidinului și o judecă fără blândețe.

Trebui deci să dăm oarecare strălucire unor acțiuni isolate ca acelea de la Lom-Palanca, Opanez, Smîrdan și mai ales Rahova.

N. Iorga, Războiul de Independență 1877-8

Judecata merită însă o corectură de cronologie, fiindcă Iorga vorbește retrospectiv și adună la un loc lupte purtate la distanță de luni. Rahova a fost atacată în noiembrie 1877, cu trei săptămâni înaintea capitulării de la Plevna, iar Smârdanul a fost luat abia în ianuarie 1878. Rahova nu a venit după Plevna, ca o consolare, ci în timpul asediului.

Iorga arată totodată cât de repede se deformează documentele acestui război. Despre apelul marelui duce Nicolae, cel care a adus armata română dincolo de Dunăre, el scrie că a ajuns celebru „de și une ori intr’o forma exagerată, care nu e autentică”. Avertismentul se potrivește și unei formule care circulă larg în textele de popularizare, potrivit căreia succesul de la Rahova ar aparține în întregime armatelor române. Nu am găsit-o în ediții de documente și nici pe paginile instituțiilor militare, deci o dăm ca neverificată.

Ce a mai rămas din cimitirul românesc de la Rahova?

Mai puțin decât ar trebui. Cimitirul eroilor români „a fost amenajat în apropierea monumentului de la Oriahovo”, monument „mutat în anul 2000 în piața Diko Iliev din centrul localității”. Despre starea lui, aceeași sursă spune două lucruri scurte și grele: „Colonelul M. Moldovan a constatat, în 1929, distrugerea cimitirului” și „această stare de fapt exista și în 1995”.

Ce s-a întâmplat după 1995 pagina nu mai spune, iar noi nu completăm. Rămâne, așadar, o informație cu data pe ea: la ultima constatare consemnată public, din 1995, cimitirul celor 152 de militari români de la Oreahovo era distrus.

În schimb, memoria scrisă a bătăliei de la Rahova s-a păstrat în România, pe piatră. Busul maiorului Ene la Bacău, din 1977, și monumentul din Pitești, cu listele lui de nume, sunt astăzi documentele cele mai concrete ale acestei lupte: nu spun câți au murit în total, dar spun cine.