Credeau oamenii din Evul Mediu că Pământul e plat? Ce scrie în cartea care a lansat povestea

Se spune că în Evul Mediu lumea credea Pământul plat și că Cristofor Columb i-a dezmințit pe toți, pornind pe mare împotriva sfaturilor cărturarilor și ale Bisericii. Afirmația circulă în glume, în filme, în amintirea școlară a multora și, de câțiva ani, în propaganda mișcărilor care susțin astăzi un pământ plat. Verificăm de unde vine, punând alături trei documente: cartea care a lansat scena confruntării, tipărită la Londra în 1828, manualul de astronomie al universităților medievale și un manual de cosmografie tipărit la Brașov în 1542.

Ce se afirmă și cât de mult circulă

Afirmația are, de obicei, trei părți legate între ele. Întâi, că oamenii Evului Mediu credeau Pământul o suprafață plată, cu o margine de care te temi. Apoi, că Biserica apăra această învățătură și pedepsea părerea contrară. În sfârșit, că Columb a dovedit că Pământul e rotund, în 1492, împotriva întregii lumi învățate.

Pe toate trei le găsești și azi. În manuale mai vechi și în filme, ca decor dramatic. În discuțiile de pe rețele, ca argument: dacă știința oficială a greșit atât de urât odată, de ce să o crezi acum. Tocmai fiindcă ultima variantă se folosește ca armură pentru alte afirmații, merită văzut din ce este făcută.

De unde vine ideea pământului plat în Evul Mediu

Scena care a făcut cariera se află într-o carte precisă: Washington Irving, A history of the Life and Voyages of Christopher Columbus, tipărită de John Murray, la Londra, în 1828. Cartea a doua, capitolul al IV-lea, se numește chiar așa: Columb înaintea consiliului de la Salamanca. Irving pune confruntarea în conventul dominican Sfântul Ștefan, unde spune că Columb a fost găzduit în timpul examinării.

Aici vine partea interesantă. Dacă citești paginile lui Irving, și nu doar povestea care a rămas din ele, vezi că obiecția principală pe care le-o pune în gură cărturarilor de la Salamanca nu este că Pământul ar fi plat. Este că nu pot exista antipozi, adică oameni care să locuiască pe partea opusă a globului. Irving scrie că unii dintre ei au contrazis acest punct citându-l pe Lactanțiu și pe Sfântul Augustin.

Argumentul pământului plat apare și el, dar ca o a doua obiecție și pusă în sarcina unora dintre cei de față: Sfântul Pavel, în Epistola către evrei, ar compara cerul cu un cort întins deasupra pământului, de unde aceștia ar fi tras încheierea că pământul trebuie să fie plat. Și imediat după, în aceleași pagini, Irving adaugă propoziția pe care povestea populară a pierdut-o pe drum: alții, mai pricepuți în știință, admiteau forma globulară a Pământului.

Mai mult, când rezumă propunerea lui Columb, Irving scrie că acesta a așezat ca principiu fundamental și stabilit faptul că Pământul este o sferă de apă și de uscat, care poate fi înconjurată de la est la vest, și că oamenii stau picior în picior când se află în puncte opuse. Nu era o descoperire a lui Columb. Era punctul de pornire pe care se sprijinea toată socoteala.

Ce arată documentele

Disputa adevărată, așa cum o consemnează chiar Irving, era despre mărime, nu despre formă. Columb a împărțit circumferința de la est la vest, la Ecuator, în 24 de ore de câte cincisprezece grade, adică 360 de grade, după Ptolemeu. Ca să-i iasă drumul spre Asia destul de scurt, s-a sprijinit însă pe cifra mai mică a astronomului arab Alfraganus, care micșora mărimea gradului. Acolo greșea el, și acolo aveau dreptate cei care l-au refuzat: oceanul dintre Europa și Asia era mult mai lat decât credea.

Cât despre școală, manualul de astronomie al universităților europene a fost, veacuri la rând, Tratatul despre sferă al lui Johannes de Sacrobosco, scris în jurul anului 1230. Chiar titlul spune despre ce este vorba. Șirul lung al comentariilor la el, urmărit în volumul colectiv coordonat de Matteo Valleriani și publicat cu acces liber de Springer în 2020, arată o folosire școlară neîntreruptă în Europa, din Evul Mediu până bine înaintat în epoca modernă.

Și mai aproape de noi există un document care spune lucrurile fără ocol. În 1542, la Brașov, Johannes Honterus a tipărit cu propria tiparniță Rudimenta Cosmographica, un manual pentru școală, scris în 1.366 de hexametri latini, cu treisprezece hărți gravate de el, trei ilustrații de astronomie și stema Brașovului la sfârșit.

Versurile acelea învață copilul de școală cercurile cerești, cele cinci zone în care se împarte lumea, cei doi poli, axa care trece prin centrul pământului și, limpede, antipozii: zona noastră și cea a locuitorilor de pe partea cealaltă. Cartea nu a fost o curiozitate locală. După cercetările adunate în ediția facsimil de la Sibiu și Bonn, a avut aproape o sută de ediții, parțiale sau întregi, în Europa, în vreo sută cincizeci de ani.

Deci, în 1542, un școlar din Brașov învăța pe de rost, în latină, că Pământul este o sferă cu poli, zone și antipozi. La cincizeci de ani de la Columb, și cu trei secole după Sacrobosco.

Cum s-a transformat povestea

Drumul se vede destul de bine. Irving scrie în 1828 o scenă dramatică, în care amestecă trei lucruri: obiecția despre antipozi, argumentul cortului biblic pus în sarcina unora, și aprecierea lui proprie despre bigotism monahal și despre veacuri în care luminile antichității fuseseră stinse. Cartea a fost citită enorm, iar din ea a rămas în memoria publică doar partea cea mai simplă și cea mai spectaculoasă.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, povestea a căpătat o funcție. A fost prinsă în schema conflictului dintre știință și religie, unde pământul plat în Evul Mediu servea drept dovada cea mai la îndemână. De acolo a trecut în manuale și în cultura populară. Istoricii care au studiat anume acest mit, printre ei Lesley B. Cormack, într-un volum de la Harvard University Press dedicat miturilor despre știință și religie, au arătat că învinuirea nu se sprijină pe scrierile școlare ale epocii.

Ultima răsucire este cea de azi: mișcările care susțin un pământ plat folosesc mitul pe dos, ca pe o dovadă că știința se contrazice. Se sprijină, adică, pe un consens medieval care nu a existat.

Ce rămâne întrebare legitimă

Primul lucru care rămâne deschis este distanța între școală și sat. Documentele care ne-au rămas sunt ale cărturarilor: tratate, manuale, hărți. Ce credea despre forma Pământului un țăran din Transilvania sau din țara Românească în jurul anului 1400 nu este consemnat nicăieri, iar a presupune într-un sens sau în altul înseamnă a inventa. Absența unei dovezi se numește absență.

Al doilea este că au existat, cu adevărat, autori care au respins sfericitatea sau antipozii. Irving însuși îi numește pe cei invocați la Salamanca. Deosebirea de fond este alta: aceștia nu erau tradiția școlară dominantă, ci voci pe margine, iar un manual de universitate arată mai bine ce era învățătură obișnuită decât o polemică izolată.

Al treilea, și cel care nu se sare niciodată: ce rămâne meritul real. Columb a traversat un ocean necunoscut cu trei corăbii, pe o socoteală greșită despre mărimea Pământului și cu o îndrăzneală pe care nimeni nu i-o ia. Cărturarii de la Salamanca nu au fost niște ignoranți: l-au refuzat fiindcă aveau dreptate la cifre. Iar Irving nu a scris un roman: a lucrat cu documente spaniole și a pus note de subsol, trimițând la Historia del Almirante și la o scrisoare a lui Columb către suverani din 1501. Ce a făcut el a fost să dramatizeze o ședință. Ce am făcut noi, după el, a fost să uităm jumătate din pagină.

Cum recunoști o poveste umflată

• Dacă povestea are o scenă unică, cu un erou și un grup de răuvoitori, caută cea mai veche carte în care apare scena. De multe ori este mai nouă decât faptele cu două sau trei secole.
• Când se spune că toți credeau ceva, întreabă ce document o spune. Un manual școlar al epocii cântărește mai mult decât o afirmație făcută mai târziu despre epocă.
• Citește sursa întreagă, nu rezumatul ei. În cazul de față, chiar cartea acuzată de a fi lansat mitul spune, la aceeași pagină, că unii dintre cărturari admiteau forma globulară.
• Fii atent când o poveste te măgulește pe tine și îți arată trecutul prost. Asta nu o face falsă, dar o face comodă, iar poveștile comode se verifică mai rar.
• Dacă o afirmație se poate verifica printr-un obiect care se păstrează, caută obiectul. Pentru întrebarea de față există o carte tipărită la Brașov în 1542, digitizată și reeditată în facsimil, pe care o poate deschide oricine.