Ziua Arhivelor Naționale: ce s-a hotărât de fapt în 1862

La 31 octombrie se ține Ziua Arhivelor Naționale, dată legată de constituirea Direcției Generale a Arhivelor Statului în 1862. Lucrările de specialitate spun însă ceva mai complicat decât formula din calendare: serviciul de arhivă al statului era mai vechi cu trei decenii, iar actul din 1862 a fost o unire, nu o naștere. Iar ziua exactă nu apare în niciuna dintre ele.

Ce s-a întâmplat la 31 octombrie 1862?

Formula care se repetă în fiecare an este scurtă: la 31 octombrie 1862 s-ar fi semnat actul de înființare a Direcției Generale a Arhivelor Statului, cu sediul la București, iar ziua aceasta a devenit Ziua Arhivelor Naționale. Lucrările de specialitate citite pentru articolul de aici arată însă o reorganizare administrativă, nu o întemeiere, și nu dau niciun număr de decret pentru ziua respectivă.

Constantin C. Moisil, el însuși director general al Arhivelor Statului de la 1 noiembrie 1923, a descris pasul acesta într-un text apărut în revista „Boabe de grâu” în 1930. El scrie că unirea celor două servicii de arhivă, cel de la București și cel de la Iași, s-a petrecut în martie 1862, iar un regulament nou a fost promulgat în noiembrie 1862. Noul așezământ a trecut instituția sub Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor, a păstrat sediul principal la București și a numit depozitul de la Iași „arhiva sucursală”.

Mirela-Daniela Tîrnă, într-un studiu publicat în 2023 în Revista Bibliotecii Academiei Române, descrie același pas: arhivele de la București și cele de la Iași sunt adunate sub o direcție generală, cu sediul în capitală și cu o sucursală la Iași, subordonată Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice. Notele de curs de arhivistică ale Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, semnate de Marilena-Oana Nedelea, dau aceeași reorganizare, însă cu ministerul numit altfel, al Justiției, Cultelor și Instrucțiunii Publice. Cele trei lucrări nu se potrivesc, deci, nici măcar la numele ministerului tutelar.

De unde pornesc arhivele de stat românești: 1831 și 1832

Arhiva de stat nu începe în 1862. Moisil leagă începutul de punerea în aplicare a Regulamentului Organic, pe care îl socotește de o importanță excepțională, fiindcă acolo se despart pentru întâia dată puterile statului în principate. În Țara Românească măsurile pornesc în martie 1831, iar la începutul lui iunie 1831 Sfatul Administrativ așază întâia rânduială a arhivei, „Regulile ce urmează a se păzi la ținerea arhivei”. Căminarul Iordache Răsti este numit arhivist și dă socoteală Ministerului de Interne.

În Moldova măsurile pornesc în ianuarie 1832, iar Ministerul Justiției scoate la 26 ianuarie 1832 întâia rânduială, „Instrucțiuni pentru arhivistul Statului”. Arhivist este Gheorghe Asachi, numele cel mai cunoscut din șirul acesta.

Notele de curs de la Suceava dau alte două date pentru aceleași începuturi, 1 mai 1831 pentru Țara Românească și 1 ianuarie 1832 pentru Moldova, și pun rânduiala lui Răsti la 13 septembrie 1831, aprobată de Marea Vornicie din Lăuntru la 30 septembrie 1831, cu fondurile împărțite în trei secții. Un regulament despre personalul și îndatoririle arhivei urmează la 4 decembrie 1840. Diferența dintre iunie și septembrie 1831 nu este mărunțiș: ea arată că până și cronologia internă a instituției se scrie încă din surse care nu se suprapun.

• 1831, Țara Românească: întâia rânduială a arhivei și numirea lui Iordache Răsti ca arhivist
• 26 ianuarie 1832, Moldova: „Instrucțiuni pentru arhivistul Statului”, cu Gheorghe Asachi arhivist
• 1862: unirea celor două servicii sub o singură direcție generală, cu sediul la București
• 4 martie 1869: decretul domnesc nr. 503, regulamentul cu trei secții

Ce spun documentele despre primii directori generali?

Aici lucrurile se limpezesc. Tîrnă dă ca întâi director general pe Grigore Bengescu, între 1862 și 1864, iar pe Cezar Bolliac de la 7 august 1864 până la 12 iulie 1866. Urmează Grigore Manu, C. D. Aricescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu de la 15 mai 1876 și Dimitrie Onciul de la 1 aprilie 1900, care rămâne în funcție până în 1923.

Moisil dă aceeași listă, cu mici deosebiri de ani, și adaugă un amănunt care merită știut: înaintea unirii, între 1849 și 1854, arhivist în Țara Românească fusese poetul Grigore Alexandrescu. Șirul se încheie, la el, cu Alexandru Lapedatu pentru câteva luni în 1923 și cu el însuși de la 1 noiembrie 1923.

Din aceste două liste iese o concluzie simplă: la 31 octombrie 1862, dacă în ziua aceea s-a semnat ceva, instituția avea deja un director general, pe Bengescu. Nu era, așadar, o casă goală care se deschidea.

A semnat Cuza un decret de înființare pe 31 octombrie?

Niciuna dintre cele trei lucrări citite aici nu dă, pentru 1862, o zi anume și un număr de decret. Moisil, care conducea instituția și avea fondurile ei la îndemână, pune unirea în martie și regulamentul în noiembrie. Tîrnă și Nedelea dau doar anul.

Există o explicație care împacă „noiembrie 1862” al lui Moisil cu ziua de 31 octombrie din calendare, și ea ține de calendar. Țara folosea atunci stilul vechi, iulian, rămas în urmă cu douăsprezece zile: 31 octombrie 1862 pe stil vechi cade la 12 noiembrie 1862 pe stil nou. Cele două formulări ar putea arăta, deci, același act văzut prin două calendare. Potrivirea este ispititoare, însă rămâne o presupunere: Moisil nu dă nici ziua, nici numărul actului, iar fără ele identificarea nu se poate face din lucrările citite aici.

Unirea s-a făcut în martie 1862, iar un regulament nou a fost promulgat în noiembrie 1862.

Rezumatul celor scrise de Constantin C. Moisil în „Boabe de grâu”, 1930

Când a apărut primul regulament modern al arhivelor?

Cronologiile zilei pun pe 31 octombrie 1864 intrarea în vigoare a întâiului regulament modern al arhivelor și, în aceeași zi, numirea lui Cezar Bolliac. Cele trei lucrări citite aici nu cunosc un asemenea regulament din 1864. Tîrnă descrie regulamentul de organizare ca fiind aprobat în 1869, prin decret semnat la 4 martie 1869. Notele de la Suceava merg mai departe și dau actul cu număr: decretul domnesc nr. 503 din 4 martie 1869, cu trei secții, una istorică și de secretariat, una a statului, administrativă, judecătorească și legislativă, și una a instituțiilor și a avuțiilor publice. Nedelea trimite și la regulamente din 1872.

Anul 1864 contează, dar din alt motiv. Legea secularizării averilor mănăstirești aduce în grija Arhivelor Statului documentele mănăstirilor, adică tocmai fondul din care se scrie istoria medievală a țării. Tîrnă adaugă un pas din 1863, topirea Comisiei documentale a Mitropoliei Bucureștilor în arhive. Iar mandatul lui Bolliac începe, la ea, la 7 august 1864, nu la 31 octombrie.

Mai departe, firul legislativ este limpede: o lege nouă a Arhivelor Statului intră în vigoare în 1925 și prevede direcții regionale, instituția rămânând la Ministerul Instrucțiunii Publice. Numele de astăzi vine abia cu Legea nr. 16 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 71 din 9 aprilie 1996, prin care „Arhivele Statului” devin „Arhivele Naționale ale României”.

Ce rămâne neclar și ce rămâne meritul real

Rămâne neclar ce s-a semnat la 31 octombrie 1862 și dacă s-a semnat ceva în ziua aceea. Rămâne neclară și cronologia începuturilor, între iunie și septembrie 1831. Ca să se închidă, întrebările acestea cer deschiderea fondului propriu al instituției și a colecției de decrete din 1862, lucru pe care un articol scris din literatură nu îl poate face.

Ce nu se clatină este fapta. În 1862, la trei ani de la unirea principatelor și cu doi ani înaintea secularizării, cele două servicii de arhivă, pornite fiecare din Regulamentul Organic și crescute separat trei decenii, au fost puse sub o singură conducere. Judecat cu mijloacele vremii, pasul nu e mic: însemna un singur regulament, un singur buget, un singur șir de registre și o sucursală la Iași care nu și-a pierdut fondurile. Fără el, documentele mănăstirilor secularizate în 1864 nu ar fi avut unde să intre.

Ziua Arhivelor Naționale merită, deci, ținută la 31 octombrie. Merită însă ținută pentru ce s-a făcut, nu pentru o formulă care mută începutul instituției cu trei decenii mai târziu decât îl pun arhiviștii ei.