Dezrobirea romilor în Țările Române: cele șase legi, 1843-1856

Robia a durat în Țara Românească și în Moldova aproape cinci secole, iar dezrobirea romilor nu s-a făcut printr-un singur act, ci prin șase legi date între 1843 și 1856. Documentele de epocă arată cum a fost desfăcută, categorie cu categorie, o instituție socotită firească, și cine a fost plătit pentru ea.

Ce era robia în Țările Române și de când se poate dovedi?

Robia nu era o formă mai apăsată de dependență țărănească, ci altceva. Rumânii din Țara Românească și vecinii din Moldova nu aveau libertate personală, dar aveau personalitate juridică. Robul nu o avea: față de stăpân era un obiect, iar în actele vremii apare prețuit, cumpărat, vândut, dăruit, moștenit și disputat la judecată, ca orice avere mobilă. Bogdan Mateescu insistă, în 2020, că aceasta e chiar definiția sclaviei.

Codul Calimach, intrat în vigoare în Moldova în 1817, a mutat prima piatră din acest zid: robul era recunoscut ca persoană în raporturile cu oricine altcineva decât stăpânul său, putea sta în judecată, încheia contracte, cumpăra și vinde. Față de stăpân a rămas obiect până la capăt. Legiuirea Caragea, dată în Țara Românească în 1818, împarte oamenii, în chiar primele articole, în slobozi, robi și sloboziți.

De când sunt atestați robii în Țara Românească

Istoriografia a lucrat multă vreme cu hrisovul lui Dan I din 1385, prin care mănăstirea Tismana primea, între alte bunuri, patruzeci de sălașe de țigani. Proprietățile fuseseră date mai înainte mănăstirii Vodița de Vladislav Vlaicu, între 1371 și 1377, iar de aici s-a tras concluzia că primii romi au trecut Dunărea la începutul deceniului al optulea al secolului al XIV-lea. În Serbia, prima mențiune este din 1348.

În 2011, Alexandru Ciocîltan a propus o datare mai veche, pornind de la un hrisov al lui Matei Basarab din 10 aprilie 1647. Documentul înșiră satele pe care Nicolae Alexandru le dăduse bisericii domnești din Câmpulung și adaugă că același ctitor a oferit lăcașului „și sălașe de țigani, care țigani și acum spre ajutorul trebilor bisericii și spre hrana preoților sânt”. Dacă lectura e bună, robi existau în Țara Românească la mijlocul secolului al XIV-lea, adică în chiar anii în care se încheia întemeierea statului de la sud de Carpați.

Cât de mare era grupul se vede la capătul poveștii: catagrafiile din 1859 au înregistrat aproximativ 250.000 de dezrobiți, în jur de șapte la sută din populație, cifră stabilită de Venera Achim într-un studiu statistic din 2005.

Un avertisment de vocabular, care contează la fiecare pagină de arhivă. În limba administrativă a epocii, cuvântul țigan avea în primul rând înțeles social și juridic, adică rob, și abia în al doilea rând înțeles etnic. Cei mai vechi robi din Principate au fost tătarii, depășiți numeric de romi din secolul al XV-lea încolo. Existau și robi de alt neam, inclusiv români ajunși în această stare, și existau romi liberi. Nu toți robii erau romi și nu toți romii erau robi, chiar dacă, scrie Viorel Achim, covârșitoarea majoritate a celor numiți țigani erau romi.

Cine erau robii: trei feluri de stăpâni și o mulțime de meserii

Legea îi așeza în trei categorii, după stăpân: robii domnești, numiți în secolul al XIX-lea robi ai statului; robii mănăstirești, ai mănăstirilor, mitropoliei și episcopiilor, dar și ai unor spitale; și robii boierești, numiți și ai particularilor. Statutul juridic era identic la toți, iar deosebirile veneau din felul de trai și din meserie.

Vătrașii, de la vatră, erau cei așezați la casa și la curtea stăpânului. Lăieșii, de la laie, umblau cu meseria din sat în sat. Lingurarii făceau unelte de lemn și aveau de regulă așezări proprii, la marginea satului. Aurarii spălau aurul din nisipul râurilor și plăteau în Țara Românească o capitație mai mare, 50 de lei în loc de 30, semn că meseria era socotită mai bănoasă; ei au dispărut ca grup în primele decenii ale secolului al XIX-lea, odată cu epuizarea resurselor.

Cum se intra în robie după 1830

Se intra prin naștere, dar nu numai. Până în 1839, un om liber care se însura cu o roabă devenea el însuși rob. A existat și o cale fiscală: cu ajutorul unor slujbași ai Vistieriei, unii boieri și unele mănăstiri au trecut țărani de pe moșiile lor pe listele de robi, pentru că robii nu plăteau nimic statului, ci numai stăpânului. Socoteala ieșea pentru amândouă părțile, iar unii țărani au preferat ei înșiși starea de rob, pentru scutirea de dări. Romii nomazi veniți din Imperiul Otoman, din Transilvania, din Bucovina sau din Basarabia deveneau, prin lege, robi ai statului, pe baza unei declarații scrise.

Statistica publicată în 1849 de Nicolae Suțu, implicat în proiectul guvernului de dezrobire, dă pentru Moldova 12.198 de familii de țigani, robi și dezrobiți: 53 la sută plugari, 22 la sută meseriași și comercianți, 25 la sută oameni cu plată. Achim atrage atenția că cifrele subestimează și rotunjesc, dar că tendința e limpede, fiindcă politica de așezare mutase masiv oameni în agricultură. În jur de 1830, cam jumătate din cei aproximativ 200.000 de robi duceau un trai pe care autoritățile îl numeau nomad, deși era mai ales o economie ambulantă; în 1900 mai erau vreo 30.000 de nomazi și seminomazi.

Ce spun documentele despre viața robilor?

Exploatarea avea două componente: dajdia, banii pe care robul îi dădea stăpânului pentru simplul fapt că era al lui, și obligațiile față de stăpânul moșiei pe care trăia. Dajdia nu era fixată de lege la robii particulari, și de aici abuzurile. La robii mănăstirești statul a intervenit în 1840, după plângeri repetate, și a limitat dajdia la capitația oamenilor liberi, 30 de lei pe an plus 3 lei zeciuială; din 1846, 40 de lei cu tot.

Două dosare care arată limita de sus

Evanghelie Zappa, unul dintre cei mai bogați oameni de afaceri din Țara Românească, stăpânea aproape 500 de robi. În anii 1850 a cerut de la doi dintre ei o dajdie de 10 galbeni pe cap, adică 314 lei. Cei doi erau lăutari în București, deci câștigau bine, și totuși s-au plâns în scris la Vistierie, în februarie 1855, că nu pot plăti. Jalba lui Nicolae Șerban și a lui Petre Șerban se păstrează la Arhivele Naționale Istorice Centrale, în fondul Vistieria Țării Românești, dosarul 51/1854, fila 263. Cifra spune totul: 10 galbeni era prețul obișnuit al unui rob la vânzare.

Al doilea dosar e de pe moșia Suțești, din județul Brăila, a lui Costache Suțu. El nu lua dajdie, ci muncă, pentru grâul de export. După publicarea legii de dezrobire, în februarie 1856, cercetarea a scos la iveală învoieli scrise prin care fiecare rob trebuia să lucreze 153 de zile în 1853 și în 1854 și 80 de zile în 1855. Puțini au putut da atâta muncă, iar restanțele au fost prefăcute în bani: datorii de 7.076 de lei și 37 de parale. Pentru comparație, claca legală a unui țăran, fixată de Regulamentul Organic, era de 12 zile pe an în Țara Românească și de 24 în Moldova.

La capătul celălalt al scării, Viorel Achim avertizează că exploatarea nu trebuie exagerată: venitul adus de un rob era de regulă mic, iar robii așezați la pământ produceau de obicei mai puțin decât clăcașii. De aceea nerentabilitatea robiei a devenit un argument al aboliționiștilor când au vrut să convingă boierii mari să renunțe la robi.

Statul a început să taie și în dreptul de a desface familii. Un decret al lui Barbu Știrbei din 22 noiembrie 1850 a oprit despărțirea familiilor de robi prin danie sau vânzare și a interzis vânzarea între particulari când erau în joc una până la trei familii: stăpânul era atunci dator să ceară Vistieriei să-i cumpere și să-i slobozească. În 1851 s-a hotărât ca statul să cumpere robii bătuți și vătămați de stăpâni. Cât de adânc intrase stăpânirea de oameni în normalul social se vede și din recenzia lui Marian Stroia la volumul de documente din 2010: stăpânirea sălașelor apare în acte ca o stare de fapt cât se poate de firească, iar între stăpânii de robi se află părinții unor personalități ale epocii, printre care Theodor Aman, Ion Câmpineanu și Vasile Alecsandri.

Ce a schimbat Regulamentul Organic după 1831?

Regulamentele Organice au intrat în vigoare la 1 iulie 1831 în Țara Românească și la 1 ianuarie 1832 în Moldova, elaborate de boierii mari și de generalul rus Pavel Kiselev, șef al administrației de ocupație. Cel mai important lucru de spus despre ele, în chestiunea robiei, e ce nu au făcut: nu au schimbat cu nimic statutul robului. Boierii și mănăstirile au rămas stăpâni fără nicio îngrădire din partea statului.

Ce au atins au fost fiscul și așezarea. Prin articolele 67 și 95 ale Regulamentului Țării Românești și prin articolul 79 al celui moldovean, robii statului au fost puși să plătească aceleași dări ca oamenii liberi: capitație de 30 de lei pe familie, iar aurarii din Țara Românească 50 de lei. Robii mănăstirilor și ai boierilor au rămas scutiți de orice obligație față de stat, ceea ce era, în fond, un privilegiu al stăpânilor. Articolul 95 în Țara Românească și articolul 86 în Moldova dădeau autorităților sarcina de a-i așeza pe robii statului și de a-i lega de o muncă a pământului sau de o meserie. Imediat după aceea, adunările extraordinare au adoptat „Regulamentul pentru îmbunătățirea stării țiganilor statului” la București și un „Regulament pentru așezarea țiganilor” la Iași.

Fondul de răscumpărare, o mașină lentă

În 1832, legea pentru îndreptarea organizației țiganilor statului a creat în Țara Românească un mecanism decisiv mai târziu. Din zeciuiala strânsă de la robii statului, un leu pe an mergea la vătaful care strângea banii, iar restul, 4 lei de la fiecare aurar și 2 lei de la ceilalți, se strângea într-un fond folosit, scrie articolul 12, numai pentru cumpărare de țigani, spre înmulțirea celor ai statului. Articolul 13 obliga instanțele să anunțe toate cazurile în care robi erau scoși la vânzare.

Legea nu avea nimic filantropic în ea: trecerea unui rob de la particular la stat însemna un contribuabil nou. Însemnătatea ei istorică stă altundeva: a fixat principiul că robii pot fi luați de la stăpân numai cu despăgubire la prețul pieței, în practică peste prețul pieței, ca să nu fie atins dreptul de proprietate. Principiul a fost dus mai departe de toate legile de dezrobire care au urmat, în ciuda vocilor care cereau eliberare fără plată.

Randamentul a fost mic. Între 1833 și 1 iulie 1839, Vornicia temnițelor a cumpărat 185 de robi, cu 86.328 de lei. Statistica strânsă de Venera Achim în teza ei de doctorat arată, pentru 1833-1845, 989 de persoane și 10 familii răscumpărate, în jur de 1.034 de oameni; în 1846 și 1847, niciuna; în 1848, anul revoluției, 2.219; apoi cam o mie pe an.

Cele șase legi ale dezrobirii, pe rând: 1843, 1844, 1847, 1848, 1855 și 1856

Dezrobirea nu a fost un act, ci o serie. Fiecare lege a scos din robie o categorie, în câte trei pași pentru fiecare Principat, cu un episod revoluționar anulat la mijloc.

• 16 și 22 martie 1843, Țara Românească: legea pentru scoaterea dajnicilor de la Vornicia temnițelor și trecerea lor sub ocârmuirile de județ, votată de Obșteasca Adunare și promulgată de domn, privește robii statului. Capitația a rămas o vreme neschimbată, iar zeciuiala a continuat să meargă la fondul de răscumpărare, sporit cu 23.800 de lei.
• 31 ianuarie 1844, Moldova: legea pentru regularea stării țiganilor Mitropoliei, episcopiilor și mănăstirilor, la propunerea domnului Mihail Sturdza. Vătrașii de pe moșii devin dajnici, cu drepturile și datoriile țăranilor, meseriașii din orașe intră în rândul patentarilor, iar toți primesc dreptul de a se căsători cu români. Din dările lor se face un fond special pentru răscumpărare.
• 14 februarie 1844, Moldova: legea care eliberează robii statului, așezați sau nomazi, cu aceleași drepturi ca toți locuitorii țării. Pentru a încuraja așezarea, li se dă un an de scutire de dajdie și trei ani de scutire de celelalte sarcini publice.
• 11 februarie 1847, Țara Românească: la propunerea domnului Gheorghe Bibescu, Adunarea votează eliberarea tuturor robilor Mitropoliei, episcopiilor, mănăstirilor, bisericilor și oricăror alte așezăminte publice, fără despăgubire. În expunerea de motive, domnul arată că sumele fixate prin legile din 1832 și 1843 erau prea mici, iar veniturile așezămintelor bisericești întreceau cu mult trebuințele lor.
• 9/21 iunie și 26 iunie 1848, Țara Românească: articolul 14 al Proclamației de la Islaz cere emanciparea țiganilor prin despăgubire, iar un decret al Guvernului Provizoriu declară liberi robii particularilor și înființează o Comisie pentru liberarea robilor, din Ioasaf Znagoveanu, Cezar Bolliac și Petrache Poenaru. Dezrobiții au primit adeverințe de slobozenie, dar înfrângerea revoluției a dus la decretul din 28 septembrie/10 octombrie 1848, prin care robii au fost dați înapoi stăpânilor.
• 10/22 decembrie 1855, Moldova: Divanul Obștesc votează legea pentru desființarea sclaviei, regularea despăgubirii și trecerea țiganilor eliberați în rândul dajnicilor. Proiectul fusese scris de Petre Mavrogheni și Mihail Kogălniceanu, după ce domnul Grigore Alexandru Ghica se adresase Sfatului Administrativ pe 28 noiembrie.
• 8/20 februarie 1856, Țara Românească: legea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești, promulgată sub domnia lui Barbu Știrbei, scoate din robie ultima categorie, aceea a particularilor.

Textul moldovean a fost redat de gazeta Steaua Dunării în termeni care nu lasă loc de interpretare. În traducerea de lucru a studiului lui Bogdan Chiriac, el spune că sclavia este desființată pe veci în Principatul Moldovei, că de atunci înainte toți cei care pășesc pe pământul Moldovei sunt oameni liberi, că toți țiganii, și mai ales cei socotiți până atunci proprietatea cuiva, sunt emancipați și că nimănui nu-i este iertat să vândă, să cumpere ori să țină robi. Legea muntenească cerea, la rândul ei, să se hotărască o zi de solemnitate publică în care desființarea robiei să fie serbată pe veci: printr-o hotărâre a Sfatului Administrativ, ziua a fost fixată la 20 februarie, data la care Barbu Știrbei dăduse legii forma definitivă.

Cât a costat dezrobirea romilor și cine a fost plătit?

Banii au mers la stăpâni, nu la cei eliberați. Principiul fusese fixat în 1832 și nu a fost părăsit nici în 1855, nici în 1856, deși în 1848 revoluționarii munteni ceruseră eliberare fără plată. Consensul politic s-a obținut tocmai atunci când aboliționiștii au acceptat compensarea la prețul pieței.

Tarifele

În Moldova, legea din decembrie 1855 dădea stăpânilor 8 galbeni pentru fiecare lingurar și vătraș și 4 galbeni pentru fiecare lăieș. Pentru invalizi și pentru pruncii de țâță nu se plătea nimic. Cum Vistieria nu avea bani, stăpânii au primit obligațiuni de stat cu un venit anual de 10 la sută. Cine renunța la despăgubirea legală primea în schimb scutirea foștilor săi robi de dajdie și de celelalte sarcini publice pe zece ani, aranjament care avantaja și stăpânul, fiindcă îi ușura așezarea oamenilor pe moșie, și statul.

În Țara Românească, legea din februarie 1856 fixa 10 galbeni pentru fiecare rob, plătiți în rate, din Casa de despăgubire. Aici stă partea cea mai aspră a socotelii: fondul se alimenta din dajdia pe care statul urma să o strângă de la dezrobiți, și contribuiau la el toți dajnicii țigani, inclusiv foștii robi mănăstirești și ai statului, eliberați mai înainte. Cu alte cuvinte, dezrobiții din 1856 și cei eliberați înaintea lor au plătit ei înșiși, din dările lor, despăgubirea datorată foștilor stăpâni.

Cât făcea asta se vede dintr-un raport al Departamentului Finanțelor Moldovei din iunie 1856: 334 de stăpâni ceruseră despăgubire, 264 renunțaseră la ea. Numărul robilor pentru care statul avea de plătit era de 16.023 de vătrași și 4.566 de lăieși, iar suma de 4.613.112 lei. Pentru 10.424 de persoane se renunțase la bani. Achim precizează că datele sunt parțiale, pentru că lipseau rezultatele din câteva ocoale mici. Gazetele tipăreau aproape zilnic declarații de renunțare, iar boierii munteni s-au arătat mai puțin generoși decât cei moldoveni.

Mecanismul plății a rămas, până azi, partea cel mai slab lămurită a poveștii. Marian Stroia regretă explicit, recenzând ediția de documente din 2010, că editorii nu au lămurit procedura încâlcită a obligațiunilor purtătoare de dobândă garantate de stat, achitate pe perioade lungi. Cine vrea să știe cât a plătit efectiv Vistieria, și până când, încă nu are de unde.

De ce abia în 1855 și 1856, și nu mai devreme?

Răspunsul scurt e că abia atunci au coincis trei lucruri, iar niciunul singur nu ajungea. Primul e fiscal: fiecare lege de eliberare a adus statului contribuabili noi, pentru că robii mănăstirești și ai particularilor nu plăteau nimic fiscului, iar dezrobiții plăteau. Biserica nu s-a opus, iar rezistență serioasă a venit numai de la stăpânii particulari, care își socoteau robii avere personală.

Al doilea e intern. De la Regulamentul Organic până la revoluția din 1848, adică în mai puțin de o generație, românii au trecut, scrie Achim, de la a socoti robia un lucru firesc la a o privi ca pe o formă de barbarie. Barbu Știrbei, într-un memoriu din iunie 1855 în care înșiră măsurile de reorganizare a țării, numește robia o monstruozitate. A ajutat și literatura: Coliba unchiului Tom, apărută în Statele Unite în 1852, a fost tradusă în românește în 1853 de Theodor Codrescu, prin versiunea franceză a lui Léon Pilatte, și a avut atâta succes încât o altă tipografie din Iași a comandat o a doua ediție în același an.

Al treilea e extern și decisiv în privința calendarului. Războiul Crimeii a slăbit opoziția conservatoare din consiliile legiuitoare și a adus chestiunea românească pe agenda Congresului de Pace de la Paris, din martie 1856. Elitele de la București și de la Iași știau că trebuie să se înfățișeze conclavului european ca o națiune modernă. Observația lui Marian Stroia e brutală în simplitatea ei: în afara continentului african, la mijlocul secolului al XIX-lea mai aveau rămâneri în urmă la acest capitol doar Statele Unite, cu sclavia de pe plantații, și românii, cu robii.

Ce se întâmpla, în aceiași ani, în Imperiul Otoman

Comparația e instructivă, pentru că ritmul a fost altul. Restrângerea sclaviei otomane a început în epoca reformelor Tanzimat, între 1839 și 1876, și a continuat dincolo de ea: firmanul sultanului Mahmud al II-lea de eliberare a sclavilor albi în 1830, desființarea pieței de sclavi din Istanbul în 1847, interzicerea comerțului cu sclavi negri în 1857, convenția anglo-otomană pentru suprimarea comerțului cu sclavi în 1880. Sclavia legală a fost încheiată abia de Mustafa Kemal, în Republica Turcia. Procesul a început, în ambele spații, în anii 1830, dar în Principate s-a încheiat în 1856, iar în Imperiul Otoman la începutul secolului XX.

Cenzura din 1853 și disputa din Steaua Dunării

Mihail Kogălniceanu, născut la Iași în 1817 într-o familie care stăpânea șapte sau opt sălașe de robi la Râpile, studiase dreptul la Berlin, între 1835 și 1838, unde a urmat și cursurile lui Leopold von Ranke, și își publicase primul studiu despre romi în 1837, la îndemnul lui Alexander von Humboldt. În 1853 a publicat Ochire istorică asupra sclăviei, o introducere de 23 de pagini la traducerea românească a Colibei unchiului Tom. Biroul de cenzură din Moldova a suprimat partea finală, iar textul se oprește brusc la pagina xxxii, în mijlocul unei fraze. Că exista un capitol anume despre robia din Principate se vede dintr-un pasaj rămas în text, în care își anunță planul: sclavia în societățile antice, vecinătatea în Evul Mediu, comerțul cu sclavi și starea sclavilor negri în vremurile moderne, iar în tratat „un capitol anume despre țigani, cei din urmă robi dintr-o națiune creștină a Europei de astăzi”. A putut publica o versiune și mai scurtă abia după aproape doi ani, cu scoaterea a tot ce privea vremurile moderne, sub titlul Sclăvie, vecinătate și boieresc, în România literară. Bogdan Chiriac a arătat în 2020 că studiul, deși ciuntit, e o lucrare de pionierat în istoria socială românească, comparabilă cu cea a lui Nicolae Bălcescu despre starea muncitorilor plugari, din 1846.

Gradualistul și imediatistul

Al doilea moment e un schimb de scrisori publice din Steaua Dunării, între 2 decembrie 1855 și 5 ianuarie 1856: două scrisori ale marelui logofăt Petrache Roset-Bălănescu și două răspunsuri ale lui Kogălniceanu, redactor-șef al gazetei. Amândoi erau din familii de stăpâni de robi, niciunul nu mai avea robi în momentul disputei.

Roset-Bălănescu, proprietar la Cârligi, în ținutul Neamț, își eliberase robii din 1844 și renunțase la despăgubire. Argumentul lui era al gradualistului: libertatea nu se poate da dintr-o trăsătură de pană, pentru că oameni ținuți în robie secole au nevoie de un timp de pregătire. Dovada o scotea din propria experiență: văzând soarta celor eliberați prin lege, mulți alergând la stăpâni noi ca să intre din nou în supunere, iar alții, scrie el, goi și flămânzi, luând drumurile și pădurile, s-a hotărât să-și pregătească oamenii, așezându-i și făcându-i plugari, iar pe câți nu a putut, dându-i la ucenicie pe cheltuiala lui.

Kogălniceanu a văzut imediat ce ascundea propunerea: Roset-Bălănescu îi scosese pe oameni din robia personală, dar îi trecuse într-un alt raport asimetric, acela de clăcaș pe moșia lui, păstrându-și poziția de patron. Și i-a răspuns pe terenul principiilor. Aici e deosebirea între noi, îi scrie: domnul Roset se învoiește cu reformele pentru că sunt îngăduite de legile de acum, iar noi sprijinim reformele pentru că le cer dreptatea, duhul vremii și starea țării noastre; legile sunt adesea potrivnice dreptății, și vine o vreme când legea trebuie să cedeze dreptății. Argumentul istoric l-a adus tot el: vecinătatea fusese legală până în 1749 și totuși a căzut, privilegiile boierești fuseseră legale până în 1830 și totuși au fost desființate prin articolele 70 și 71 ale Regulamentului.

Iar când legea muntenească a apărut, în februarie 1856, Kogălniceanu a criticat-o deschis pentru articolul care lega dezrobiții de pământ: „Libertatea care leagă un om de pământ, ca pe un copac înrădăcinat în el, nu se poate numi libertate.” Chiriac încheie însă cu o observație care taie în amândouă părțile: niciunul dintre cei doi nu i-a chemat în dezbatere pe cei vizați de reformă.

Unde nu sunt istoricii de acord?

Două chestiuni îi despart astăzi pe cercetători, și merită spuse cu nume și ani.

Când au fost dezrobiți robii statului din Țara Românească

Viorel Achim scrie, în studiul său din 2004, că legea din 1843 a desființat starea de rob pentru această categorie, prin scoaterea oamenilor din catastifele Vorniciei temnițelor și trecerea lor la autoritățile civile. Bogdan Mateescu contestă direct, în 2020, această lectură: textul legii nu atinge chestiunea libertății sau a robiei, iar oamenii nu sunt numiți nici robi, nici liberi; e o lege de reformă administrativă, și sarcina istoricului e să demonstreze că a fost și o lege de eliberare, nu doar să-i enunțe prevederile birocratice. El înșiră și confuzia din literatură, în care dezrobirea robilor statului din Țara Românească e atribuită, pe rând, Regulamentului Organic din 1831, legii din 1838 care a îngăduit căsătoriile între oameni liberi și foști robi ai statului, reformei administrative din 1843, legii din 1847 pentru robii bisericești și chiar unui presupus eveniment din 1837, citat de unii istorici străini și provenit, cel mai probabil, dintr-o confuzie cu legea din 1838. Negăsind dovezi că schimbarea din 1843 ar fi coincis cu o schimbare de statut, Mateescu optează pentru legea căsătoriilor libere din 1838, singura, în opinia lui, care a proclamat libertatea acestor oameni.

Rob sau sclav

S-a susținut că robia ar trebui tratată distinct de sclavie, pentru că romii aflați în robie erau tratați altfel decât sclavii din Roma antică sau din America. Mateescu respinge argumentul: rob însemna, în lege, proprietate umană, adică exact definiția sclaviei, iar faptul că drepturile și obligațiile variază de la un context istoric la altul ar trebui să ducă la comparație, nu la schimbarea termenilor. În românește, spune el, oricare dintre cele două cuvinte e bun. Achim adaugă nuanța administrativă: pentru legiuitorul epocii, țigan însemna întâi de toate rob. Mateescu adaugă o lipsă pe care ambii o recunosc: nu există încă un studiu cuprinzător despre întregul set de drepturi și obligații ale robilor după 1830, iar multe legi nu au fost nici măcar publicate.

Cum știm ce știm: arhive, catagrafii și ediții de documente

Aici nu lipsesc izvoarele. Baza documentară are patru straturi.

Primul sunt textele legilor, cu dezbaterile adunărilor, publicate în Analele parlamentare ale României, 17 volume apărute între 1890 și 1915. Acolo se găsesc regulamentele din 1831, legea din 1832, legea din 1843, legile moldovene din 1844 și legea muntenească din 1847. Al doilea sunt buletinele oficiale, unde se vede data promulgării: legea moldoveană apare în Buletin, numărul 100 din 18 decembrie 1855, cea muntenească în Buletinul oficial, numărul 13 din 13 februarie 1856, raportul despre despăgubiri în suplimentul numărul 49 din 14 iunie 1856. Se adaugă Manualul administrativ al Principatului Moldovei, Iași, 1856, și ediția Regulamentelor Organice îngrijită de Paul Negulescu și George Alexianu în 1944.

Al treilea sunt dosarele de arhivă, mai ales la Arhivele Naționale Istorice Centrale: Vistieria Țării Românești, Ministerul de Interne, Ministerul Justiției Civile, Vornicia temnițelor, fondul Catagrafii, plus filialele județene Dolj, Vâlcea, Argeș și Iași. Ediția de documente coordonată la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Documente de arhivă privind robia țiganilor. Epoca dezrobirii, apărută la Editura Academiei Române în 2010 sub îngrijirea lui Venera Achim și a Ralucăi Tomi, cu colaborarea Florinei Manuela Constantin, cuprinde 235 de documente, un glosar de termeni arhaici, indici de nume și localități și 12 facsimile, și a ieșit din proiectul ID_717 coordonat de Viorel Achim. Datele acestea le dăm după recenzia semnată de Marian Stroia în Revista istorică, nu după volumul însuși.

Catagrafiile, și ce se poate scoate din ele

Al patrulea strat sunt primele două recensăminte moderne din istoria românească, catagrafia Țării Românești din 1838 și cea a Moldovei din 1859, lucrări de statistică oficială, nu operații fiscale. Pentru Țara Românească s-a păstrat material pentru vreo trei sferturi din populația înregistrată, aproximativ un milion de oameni. Pentru Moldova s-a păstrat mult mai puțin, mai ales pentru Iașul rural, pentru orașul Piatra-Neamț și pentru satul Bălțați din județul Vaslui, în total cam 50.000 de persoane, nimic din acest material nefiind publicat. Din catagrafia muntenească există în baza internațională MOSAIC un eșantion de 20.000 de persoane. Mateescu a construit eșantioane proprii, de 43.224 de locuitori rurali din Moldova și 53.619 de locuitori urbani din Țara Românească.

Ce iese, totuși, din acest material e concret. În orașele și târgurile de provincie ale Țării Românești din 1838, cam două treimi din locuitori erau înregistrați ca români, cu două minorități importante: sud-slavii, 18 la sută, și romii, 9 la sută. În târguri românii erau 80 la sută, în orașe doar 61 la sută, iar la Giurgiu și la Alexandria erau minoritari. Dintre romii din aceste așezări, cei care se pot documenta ca liberi, inclusiv foștii robi ai statului, erau doar 4 până la 5 la sută. Robia se vede și în vârsta la căsătorie: în grupa 20-24 de ani, între 81 și 88 la sută dintre românce apar căsătorite, față de numai 58 până la 65 la sută dintre femeile rome.

Ce știm sigur și ce rămâne deschis

Știm sigur scheletul juridic al dezrobirii romilor, pentru că are text publicat și dată de promulgare: șase legi între 1843 și 1856, trei în fiecare Principat, în ordinea robi ai statului, robi bisericești, robi ai particularilor, cu episodul revoluționar din 1848 la mijloc. Știm tarifele despăgubirii, 8 și 4 galbeni în Moldova, 10 galbeni în Țara Românească, și știm că fondul muntenesc se alimenta din dările dezrobiților. Știm și ordinul de mărime: aproximativ 250.000 de oameni, în jur de șapte la sută din populație.

Rămân deschise cel puțin patru lucruri. Cât a plătit efectiv Vistieria și pe ce durată, pentru că procedura obligațiunilor cu dobândă nu a fost încă reconstituită. Cifrele exacte pe categorii de stăpâni, la nivelul fiecărui Principat, pentru că statisticile de epocă subestimau și rotunjeau, iar raportul moldovean din iunie 1856 e el însuși parțial. Întregul set de drepturi și obligații ale robilor după 1830, pentru care nu există încă un studiu cuprinzător. Și, mai greu de toate, perspectiva celor dezrobiți: ce au înțeles ei prin libertate și cum au reacționat la ofertele și la constrângerile programului de emancipare. Aici izvoarele tac aproape cu totul.

Ce a rămas în sat după dezrobire?

Legile i-au făcut liberi, dar i-au așezat în categoria socială în mijlocul căreia trăiau deja: aceea a clăcașului. O parte au primit un petec de pământ, cu aceleași obligații față de proprietar ca țăranii, și au beneficiat de legea rurală din 1864, devenind mici proprietari. Asimilarea lingvistică și apoi cea etnică au urmat deseori acestui drum.

Pentru altă parte, dezrobirea a însemnat o pierdere măsurabilă. Ca robi, fuseseră de fapt o categorie privilegiată fiscal, cu obligații limitate față de stăpân și niciuna față de stat; ca oameni liberi au intrat la dajdie și la clacă, alături de țărani. Mulți au refuzat pământul oferit prin măsurile din anii 1840 și 1850 și au fugit de pe moșiile unde fuseseră așezați. Autoritățile au răspuns cu măsuri de poliție, iar în unele părți ale țării comunitățile au fost dispersate între sătenii români. O altă parte a plecat de-a dreptul din Principate, exact în anii dezrobirii, fenomen pus în legătură cu migrațiile romilor din secolul al XIX-lea de Angus Fraser și discutat critic de Thomas Acton.

Un nume de loc și o memorie care se stinge

Urmele se văd și pe hartă: în județul Gorj există un sat numit Dezrobiți, pe care Adrian-Nicolae Furtună îl tratează ca pe un loc al memoriei, numele venind din dezrobire. În apropiere, la Tismana, același cercetător a studiat în 2022 memoria locală a robiei, pe bază de observație directă și de interviuri semistructurate cu zece persoane. Oamenii din Mahala, descendenții foștilor robi ai mănăstirii, țin minte robia, dar o țin minte prin altceva: prin împroprietărirea din 1864, pe care o înțeleg ca pe o reparație și care le dă demnitate, pentru că i-a adus la un nivel socioeconomic comparabil cu restul satului. La biserică și la nunți separarea se mai păstrează, iar localnicii o socotesc firească, în duhul tradiției.

Deosebirea între generații e cea mai grea de citit. Cei de peste 60 de ani știu în parte trecutul comunității, îl asumă și îi dau un sens. Cei tineri aleg uitarea ca strategie de împăcare cu un trecut marcat de rușine. Unul dintre răspunsurile înregistrate de Furtună sună așa: am auzit de robii aștia, dar noi nu suntem, bătrânii știu, noi nu știm.