Răscoala lui Horea, 2 noiembrie 1784: ce s-a întâmplat la Curechiu

Pe 2 noiembrie 1784, la Curechiu, în comitatul Hunedoara, un țăran pe numele lui adevărat Marcu Giurgiu, cunoscut tuturor drept Crișan, a îndemnat la răscoală oamenii adunați în sat. De la adunarea aceea se socotește izbucnirea răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, cea mai întinsă mișcare a iobăgimii din Transilvania veacului al XVIII-lea. Ce s-a petrecut în ziua aceea, de ce s-au ridicat oamenii și de unde a venit convingerea că împăratul le dăduse poruncă se pot urmări astăzi în documente și în lucrările istoricilor.

Ce s-a întâmplat la Curechiu pe 2 noiembrie 1784?

La Curechiu, sat din Zarand, în comitatul Hunedoara, Crișan a îndemnat țăranii strânși acolo să se ridice împotriva nobilimii transilvănene. Institutul Național al Patrimoniului reține ziua de 2 noiembrie 1784 ca moment al izbucnirii și dă și numele adevărat al celui care a vorbit mulțimii, Marcu Giurgiu.

Adunarea de la Curechiu nu a fost prima. Cu două zile mai înainte, pe 31 octombrie, oamenii fuseseră chemați la Mesteacăn, iar chemarea se făcuse în numele lui Horea. Un studiu recent al istoricilor Ioan Bolovan și Florin Popescu arată tocmai acest lucru: numele lui Horea avea deja, înaintea oricărei lupte, o autoritate pe care nimeni nu o punea la îndoială.

De ce s-au ridicat iobagii din Zarand?

Pricina de fond era starea iobăgiei. Iobagul era legat de pământul unui stăpân feudal și îi datora muncă. Institutul Național al Patrimoniului descrie obligațiile pe care le purta: munci agricole, lucru în topitorii, transport de lemne, dări în bani și în bunuri către stăpânire. Până și dreptul de a se căsători, scrie institutul, „stătea în mâinile stăpânilor feudali”.

Peste starea aceasta a venit un lucru care a cântărit mult: decretul de înrolare a țăranilor din ianuarie 1784. Iobagii se puteau înscrie în trupele de grănicer ale imperiului și primeau în schimb pământ, scutiri de dări și libertate față de stăpânul feudal. Era singura cale de ieșire din dependență. Nobilimea transilvăneană, înțelegând că înrolarea îi golește domeniile, a obținut anularea posibilității și a interzis plecarea iobagilor. Promisiunea deschisă în ianuarie se închidea în același an.

Ce spun documentele despre izbucnirea răscoalei

Lucrarea de referință rămâne cea a lui David Prodan, „Răscoala lui Horea”, în două volume, tipărită la Editura Științifică și Enciclopedică. Într-o recenzie academică a cărții, istoricul Ioan Aurel Pop descrie temelia ei drept „un vast material documentar, descoperit în arhivele din țară și străinătate” și reține concluzia autorului privind „caracterul întru totul țărănesc al răscoalei”.

Anchetele de după înfrângere au lăsat în urmă declarații care se citesc și astăzi. Țăranii din Ampoița au fost cercetați la Alba Iulia între 25 și 27 noiembrie 1784 și au fost întrebați cine a poruncit ridicarea și pentru ce. Răspunsul lor a fost același: lucrau „din porunca împăratului”. Despre adunarea de la Curechiu există și o mărturie de martor, a lui Petru Tsáki din Zlatna, care spune că i-a văzut pe conducătorii răscoalei arătând mulțimii o cruce de aur și vorbind în numele unei porunci împărătești.

• 2 noiembrie 1784, Curechiu, comitatul Hunedoara: îndemnul lui Crișan la răscoală
• 31 octombrie 1784, Mesteacăn: chemarea oamenilor, făcută în numele lui Horea
• 25-27 noiembrie 1784, Alba Iulia: cercetarea țăranilor din Ampoița
• 28 februarie 1785, platoul La furci, lângă Alba Iulia: execuția lui Horea și a lui Cloșca

A pornit răscoala lui Horea din porunca împăratului?

Nu, nu se cunoaște niciun act imperial de felul acesta. Porunca apare numai în vorbele răsculaților și ale martorilor, strânse la anchetele din toamna lui 1784. Ea a fost însă crezută, și asta a contat. Bolovan și Popescu urmăresc cum s-a născut credința: ordinul împărătesc din 31 ianuarie 1784, prin care se recrutau noi soldați grănicer, și primirea lui Horea de către Iosif al II-lea „în chiar primăvara anului 1784” au legat, în mintea oamenilor, numele țăranului de numele împăratului. Iobăgimea, scriu autorii, „nu se simțea destul de sigură să se conducă singură” și s-a pus sub scutul împărătesc.

Mitul a lucrat și în partea cealaltă. Nagy Levente arată, într-o cercetare asupra literaturii maghiare din anii 1784-1820, cum răscoala a fost prinsă îndată în povești despre instigatori și despre mistificări, iar apoi folosită împotriva românilor ca „pată neștearsă”. Faptul că o poruncă împărătească nu se găsește în arhive nu face însă din răscoală o simplă rătăcire. Lipsa unei dovezi este lipsă, nu dovada contrariului.

Meritul real stă în altă parte: o mișcare pornită din satele de munte, fără conducere nobiliară și fără sprijin din afară, a cuprins în câteva săptămâni o bună parte a Transilvaniei și a silit stăpânirea să treacă de la arme la judecată. Aceasta este, în fond, concluzia lui Prodan.

Documentația întinsă, tumultul faptelor demonstrează fără echivoc caracterul întru totul țărănesc al răscoalei.

David Prodan, citat în recenzia lui Ioan Aurel Pop

Cum s-a încheiat răscoala lui Horea?

Mișcarea s-a stins la sfârșitul lui decembrie 1784, când Horea și Cloșca au fost prinși de autorități. Crișan, cel care vorbise la Curechiu, s-a spânzurat în închisoare pe 13 februarie. Horea și Cloșca au fost trași pe roată pe 28 februarie 1785, pe platoul numit La furci, în apropiere de Alba Iulia. La execuție au fost aduși, siliți să privească, mii de iobagi, iar rostul acelei puneri în scenă era limpede: să descurajeze orice altă ridicare.

Ce a rămas din răscoală în memoria locurilor?

Mult, și nu doar în manuale. Istoricul Nicolae Edroiu a publicat un referat din 1934 al Comisariatului Munților Apuseni, întocmit pentru împlinirea a 150 de ani de la răscoală. Documentul cerea ca serbările să nu rămână festive, fiindcă „nu trebuie să aibă numai un caracter pur festiv și de decor”, și propunea drumuri, un spital regional, un atelier de ucenici și colonii pentru moții fără pământ. Edroiu constată apoi, sec, că „prea puțin s-a realizat din propunerile Comisariatului Munților Apuseni, iar serbările au fost întârziate”.

Au rămas, în schimb, troițele. Daniel I. Iancu, cercetător la Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva, a inventariat crucile și monumentele ridicate în amintirea celor din 1784-1785 și arată că cele mai multe au fost dezvelite în 1934, multe chiar pe 1 noiembrie, printre ele una așezată la o răscruce de drumuri în Mesteacăn, lucrată la școala de pietrari din Zlatna. Grupul statuar de la Deva, turnat în 1941 și dezvelit pe 25 august 1946, a fost demontat în 1962, iar busturile au ajuns la palatul Magna Curia.

Unele locuri trăiesc numai din memorie. Gorunul lui Horea, de pildă, este socotit, după o comunicare a profesoarei Livia Coroi din Brad, un adevăr de necontestat „potrivit memoriei colective”, adică pe temei de amintire transmisă, nu pe temei de document. Deosebirea aceasta merită ținută minte: locul are greutate pentru oamenii din zonă, dar nu are act.