A fost torna o comandă militară? Ce scrie în Strategikon

Argumentul care scoate cele trei cuvinte din istoria limbii române sună simplu: torna era un termen de comandă al armatei bizantine și nimic mai mult. Manualul pe care se sprijină argumentul există, a fost tipărit critic la Viena, în 1981, și poate fi deschis la pagină. Capitolul verifică, rând cu rând, ce scrie acolo despre comanda torna.

De unde vine ideea că torna era un ordin din manual

Până în 1893, cele trei cuvinte treceau drept cea dintâi urmă a românei. Constantin Jireček însuși le citise așa, în Geschichte der Bulgaren, cu formula die erste Spur des Rumänischen, cea dintâi urmă a românei. Apoi, într-un articol despre vlahii din Meglen, apărut în Archiv für slavische Philologie, volumul XV, la paginile 98-99, același Jireček și-a demontat propria concluzie: ar fi vorba de simpli termeni latinești de comandă militară, folosiți în armata bizantină, care nu dovedesc nici prezența unei populații romanizate în Tracia, nici începuturile limbii române. Răsturnarea aceasta și lista celor care au urmat-o le dau după sinteza lui Nicolae Saramandu din 2001-2002, unde pasajele lui Jireček sunt citate cu pagina.

Argumentul a prins repede. Ovid Densusianu îl reia în Histoire de la langue roumaine, Paris, 1901, la pagina 390: deși constată el însuși că turnare are în româna veche și în aromână sensul de a întoarce, scrie că torna, fiind „un cuvânt din limbajul oficial al armatei bizantine”, nu mai poate fi socotit cuvânt românesc, „ci trebuie considerat pur și simplu ca un termen de comandă din latina epocii bizantine”. După Densusianu au mers pe același drum D. Russo în 1912, P. Mutafciev în 1938 și Ferdinand Lot în 1946, înșirați de Saramandu după expunerea lui Haralambie Mihăescu din 1976.

Forma modernă a argumentului are o adresă exactă. În traducerea engleză a Istoriilor lui Theophylactus Simocatta, publicată de Michael și Mary Whitby la Clarendon Press în 1986, nota 37 de la pagina 65 spune că învălmășeala romană a fost produsă de strigătul torna, torna, și adaugă o trimitere: a standard military command for an about-turn, adică un termen obișnuit de comandă pentru întoarcerea pe loc, cu trimitere la Mauricius, Strategikon III 5, 44. Adresa aceasta se poate verifica. Capitolul de față o verifică.

Ce este Strategikonul și cât de departe stă de noaptea aceea

Strategikonul este un manual de război pus sub numele împăratului Mauricius, terminat spre sfârșitul anilor 590, după datarea pe care Elisabeta Negrău o preia, în studiul ei din 2024, de la Michael Whitby. Noaptea din munții Haemus, istorisită în capitolele anterioare ale dosarului, cade în 587, după cronologia aceluiași Whitby. Între întâmplare și manual sunt, așadar, cel mult vreo zece ani: niciun alt text nu ne apropie atât de mult de limbajul tehnic al acelei armate.

Manualul are douăsprezece cărți. Cartea a V-a poartă titlul Despre touldon, adică despre convoiul de bagaje, exact unitatea de unde a pornit panica. Comenzile propriu-zise stau în cartea a III-a, capitolul 5, pentru cavalerie, și în cartea a XII-a, partea B, pentru infanterie. Sunt comenzi latinești, transcrise cu litere grecești în corpul textului grec.

Pe ce ediții se poate lucra

Ediția critică de referință este cea a lui George T. Dennis, cu traducere germană de Ernst Gamillscheg, apărută la Viena în 1981, în seria Corpus Fontium Historiae Byzantinae, volumul 17. Textul englez curent este traducerea aceluiași Dennis, Maurice’s Strategikon. Handbook of Byzantine Military Strategy, University of Pennsylvania Press, 1984. În românește există ediția critică a lui Haralambie Mihăescu, Mauricius, Arta militară, Editura Academiei, București, 1970, cu text grec și traducere; paginile ei, 108-109 pentru locul care ne interesează, le dau după citarea Elisabetei Negrău, fiindcă volumul nu l-am avut în față. Ediția vieneză și traducerea lui Dennis le-am deschis și le-am citit la locurile citate aici.

Apare comanda torna în Strategikon?

Da, dar o singură dată în tot manualul, și nu singură. Indicele de cuvinte latinești al ediției vieneze, Index graecus, are un singur rând pentru ea: torna III 5, 44. Un singur loc, cartea a III-a, capitolul 5, rândul 44. Iar acolo textul stabilit de editori nu sună torna, ci torna mina, două cuvinte.

Același indice arată că mina apare de două ori, la III 5, 38 și la III 5, 44, iar minare o dată, la III 5, 8. Comanda de retragere, cede, stă la III 5, 42, cu două rânduri mai sus. Transforma apare la III 5, 58 și la XII B 16, 114; transmuta la III 5, 61; reverte la XII B 16, 68; redi la XII B 16, 79. Lista aceasta nu e o impresie de lectură, ci indicele ediției, și oricine o poate verifica acolo, cuvânt cu cuvânt.

Nouăsprezece comenzi, numerotate

În traducerea lui Dennis, comenzile din capitolul al cincilea al cărții a III-a sunt numerotate de la 1 la 19 și tipărite în note, în latina lor: largiter ambula, move, sta, equaliter ambula, ad latus stringe, junge, percute, cursu mina, cum ordine seque, cede, torna mina, depone senestra, depone dextra, transforma, transmuta. Comanda noastră este a cincisprezecea din șir. Torna singur nu figurează nicăieri în ea.

Ce manevră cerea torna mina?

Răspunsul se citește în jurul rândului 44 și nu seamănă cu o retragere. Pasajul descrie o manevră de cavalerie în doi timpi: mai întâi trupele de șoc se retrag puțin, apoi se întorc și atacă din nou. Dennis traduce astfel: când comandantul vrea ca trupele să dea înapoi în formație rară, strigă Give way, adică cede; călăreții se retrag în galop vreo două bătăi de săgeată, spre oamenii din formația strânsă. Apoi comandantul strigă din nou.

Și iarăși se strigă: torna mina. Iar ei se întorc din nou împotriva dușmanilor.

Strategikon III 5, 43-44, după traducerea germană a lui Ernst Gamillscheg, ediția Dennis și Gamillscheg, p. 158-159, în românește de mine

Manualul adaugă imediat că manevra trebuie exersată des, nu doar înainte, ci și spre dreapta, și spre stânga, și ca și cum trupa s-ar îndrepta spre linia a doua. Este, cu alte cuvinte, întoarcerea de după o retragere simulată, contraatacul, nu fuga.

Ce caută mina acolo

Al doilea cuvânt vine din minare, a mâna, a împinge înainte, verbul din care româna are pe a mâna. Același mina stă și în cursu mina, de la rândul 38, comanda pentru urmărirea în galop, pe care Dennis o redă prin Charge at a gallop. Iar minare apare chiar în cuvântarea latinească pe care crainicul o strigă la începutul instrucției, la rândul 8: non forte minare ut ne sparges tu suum ordinem, pe care Dennis îl traduce prin îndemnul de a nu te repezi înainte, ca să nu rupi rândurile. Prin urmare torna mina nu înseamnă întoarce-te și pleacă, ci întoarce-te și împinge, întoarce-te și dă.

Exact aceasta este observația pe care Eugeniu Coșeriu o publică în 1983, în Analele științifice ale Universității Al. I. Cuza din Iași: la Mauricius, torna este un termen de comandă al cavaleriei, nu al infanteriei, și nu înseamnă nici a se retrage, fiindcă pentru asta există cede, nici a se întoarce pe loc, fiindcă pentru asta există transforma, nici a reveni în poziția inițială, fiindcă pentru asta există reverte sau redi, ci, în formularea lui, exclusiv „a schimba direcția de marș pentru a înainta din nou împotriva dușmanului”. Articolul lui Coșeriu nu l-am citit în original, ci după sinteza lui Saramandu, care îl rezumă și îl citează pe larg, la paginile 241-245.

De aici decurge o consecință pe care Coșeriu o scoate în față. Armata lui Comentiolus înainta spre dușman în clipa aceea. Dacă ar fi auzit comanda torna, ea ar fi fost, în situația dată, „un ordin de retragere greșit formulat”, căci pentru retragere s-ar fi așteptat cede. Și tocmai de aceea, scrie Coșeriu, soldații nu rămân mult timp în confuzie cu acest termen de comandă.

Ce comandă dădeai, în latina armatei, când voiai retragere?

Cede. Comanda stă la III 5, 42 și e tradusă de Dennis prin Give way. Restul vocabularului de mișcare al manualului arată la fel de specializat, iar fiecare formă își are locul ei:

• cede, retragerea în formație rară, III 5, 42
• torna mina, întoarcerea împotriva dușmanului după retragere, III 5, 44
• transforma, întoarcerea pe loc, fiecare om se întoarce cu fața spre spate, III 5, 58 și XII B 16, 114
• transmuta, schimbarea frontului prin deplasarea unităților, III 5, 61
• depone senestra și depone dextra, schimbarea frontului spre stânga sau spre dreapta, III 5, 52-53
• reverte, revenirea la formația dinainte, XII B 16, 68
• redi, reintrarea în șir la dublarea rândurilor, XII B 16, 79

Toate sunt la persoana a doua singular, formă de imperativ, ca și torna din cronici. Observația îi aparține lui Barry Baldwin, într-un articol din Byzantion, volumul 67, 1997, paginile 264-267, pe care îl dau după Negrău, fiindcă revista nu mi-a fost accesibilă.

Cuvântarea crainicului, în latina ei

Ca să se vadă ce fel de latină este aceasta, iată începutul cuvântării pe care crainicul o strigă înaintea instrucției, păstrată în text așa cum se rostea: Silentium. Nemo demittat, nemo antecedat bandum. În traducerea lui Dennis: Liniște. Nimeni să nu dea înapoi. Nimeni să nu treacă înaintea stindardului. Urmează, în aceeași latină de cazarmă, îndemnuri despre steag și despre păstrarea rândului, până la fraza cu minare. Este un registru tehnic, cu formule fixe, nu vorbirea de toate zilele a nimănui.

Cum arată comanda în manuscrise și de ce a fost tradusă în grecește?

Aparatul critic al ediției vieneze, la pagina 158, adună sub rândul 44 cinci lecțiuni diferite, iar șirul lor spune o poveste. Cel mai vechi dintre martorii principali, Laurentianus 55, 4, copiat la Constantinopol pe la mijlocul secolului al X-lea, în atelierul enciclopedic al lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul, deci înainte de moartea împăratului în 959, scrie torna meina. Problemata lui Leon al VI-lea lipește cuvintele într-unul singur, tonameina. Trei codici scriu comanda cu majuscule latine, în mijlocul textului grec: Vaticanus graecus 1164 și Neapolitanus graecus 284, înrudiți, și Parisinus graecus 2442 împreună cu Barberinianus graecus 276. Vaticanul și parizianul au ieșit din același atelier constantinopolitan, al lui Efrem, pe la 1020, după descrierea editorilor; napolitanul e datat la mijlocul secolului al XI-lea.

Iar Tacticele lui Leon al VI-lea, scrise în jurul anului 900, nu mai păstrează comanda deloc: în locul ei pun două cuvinte grecești, στράφου ἔλα, întoarce-te, vino. Cel care reface manualul pentru armata vremii lui socotește că ordinul latinesc nu mai spune nimic și îl traduce.

Ce arată traducerea aceasta

Că latina de comandă avea dată de expirare. Sophia Gyftopoulou arată, într-un studiu din Byzantina Symmeikta, volumul 23, 2013, că latina a fost limba oficială a armatei până pe la 630. Negrău adaugă că, pe vremea lui Theophanes Confesorul, cancelaria nu mai folosea latina de vreo două sute de ani, iar în anii 860 împăratul Mihail al III-lea o numea, într-o scrisoare către papa Nicolae I, limbă barbară și scitică. Cu alte cuvinte, în secolul al IX-lea cronicarul care repovestește întâmplarea nu mai avea cum să recunoască în torna un ordin: Negrău observă că Theophanes nici nu pomenește comanda și înțelege strigătul drept semnal de fugă.

Cine striga comenzile și în ce limbă?

Manualul răspunde și la întrebarea asta, iar răspunsul schimbă cu totul felul în care trebuie citită scena. Comenzile nu le strigă oricine, ci mandatorii, crainicii, și pentru ei manualul cere o pregătire anume. În cartea a XII-a, partea B, capitolul 7, printre oamenii fiecărui arithmos puși la slujbe specializate, crainicii trebuie să fie treji, deștepți, cu glas puternic și plăcut, și să știe latinește, pe cât posibil persienește, și grecește. Trei limbi, în ordinea aceasta, cu latina prima.

Cartea a III-a, capitolul 19, le mai dă o sarcină: înainte de luptă, crainicii vorbesc trupei, ca să o îmbărbăteze și să îi amintească biruințele de până atunci. Iar cartea I, capitolul 6, leagă transmiterea ordinelor de o pedeapsă: cine, auzind mandatele decarhului, nu le îndeplinește, să fie pedepsit, iar dacă a greșit fiindcă nu le știa, să fie pedepsit decarhul, care nu i le-a spus mai înainte. Pasajul îl citez după traducerea engleză dată de Gyftopoulou, care trimite la pagina 94 a ediției vieneze.

Concluzia practică este simplă. Latina comenzii era un limbaj de specialitate, ceea ce bizantiniștii numesc sermo castrensis, un amestec de nomenclatură oficială, termeni tehnici și argou de cazarmă, pe care soldatul îl învăța la instrucție. Negrău insistă asupra acestui punct, cu trimitere la lucrările lui Philip Rance despre latina din armata romană de răsărit, pe care le dau tot după ea. Un registru tehnic și o limbă vorbită pot avea însă aceleași cuvinte, iar aici începe cealaltă soluție.

Soluția dublului sens, de la Iorga la Coșeriu

Cel dintâi care a văzut că în text sunt două torna, nu unul, a fost Nicolae Iorga, în 1905, în Geschichte des rumänischen Volkes, apărută la Gotha. În rezumatul lui Saramandu, pagina 106 a lucrării lui Iorga sună așa: într-o regiune apropiată de Haemus, unde se găsesc nume romanice precum Kalvumuntis, un soldat strigă în limba locului unui camarad care își pierduse bagajul retorna sau torna, fratre; din pricina asemănării cu unul dintre termenii latinești obișnuiți de comandă, strigătul e înțeles greșit și oastea se risipește prin văi.

Petre Ș. Năsturel reia soluția în 1956, în Studii și cercetări de istorie veche, volumul VII, fără să știe de Iorga, și o formulează strâns: „cuvântul spus catârgiului era un termen viu, din graiul însoțitorilor lui, sunând aproape la fel cu cuvântul torna din terminologia de comandă a armatei bizantine”. Năsturel îi desparte pe oameni: catârgiul și tovarășii lui făceau parte din touldon, convoiul cu samare, slugi și vite de povară, și erau băștinași; soldații au auzit altceva.

Coșeriu duce analiza mai departe în 1983 și numără trei exprimări în pasajul lui Theophylactus, nu două: cuvântul strigat stăpânului animalului de către cei care veneau în urmă și vedeau; comanda pe care mulțimea a crezut că o aude; și cuvântul pe care soldații și-l strigau apoi unii altora, tot în limba locului, cu același înțeles ca al primului. De aici concluzia lui, pe care Saramandu o citează: adevărata confuzie nu se face între primul și al doilea, ci între primul și al treilea, și nu privește înțelesul, ci rostul vorbei. O rugăminte adresată unui singur om, ca să se întoarcă și să îndrepte povara, este luată drept îndemn către toți și cu alt scop, fuga.

Ce argumente stau împotriva lecturii de comandă?

Cel mai aspru vine de la Petru Zugun, în Limba română, anul LX, numărul 2 din 2011, paginile 151-156. Argumentul lui are două brațe. Întâi, comanda militară nu îngăduie repetarea cuvântului, cu atât mai puțin a verbului, iar în cronici verbul e repetat. Apoi, pe teren comanda o dă un singur comandant, în vreme ce la Theophylactus subiectele și predicatele stau la plural, cei care veneau în urmă și vedeau, așa încât apelul la regulamentul militar al epocii se dovedește inutil. Panica, scrie Zugun, se explică prin sinonimie și prin intonație, nu prin comandă.

Al doilea argument este de dicționar. Baldwin observă, în articolul din 1997, că torna nu este atestat în latina niciunei epoci în marile dicționare latinești. Singura atestare sigură a comenzii este tocmai manualul grecesc, unde cuvântul e scris cu litere grecești. Nu e puțin lucru, dar nici dovada unui termen răspândit.

Și cealaltă parte a cântarului

Tabăra care citește pasajul ca pe o chestiune de limbaj militar, nu de limbă maternă, are și ea argumente de text. Vojin Nedeljković, în studiul Justinian’s patrios phone din Balcanica, volumul 47, 2016, paginile 55-73, arată că expresia epihorios glossa la Theophylactus înseamnă mai degrabă latina obișnuită, curentă, decât limba locului, și observă că soldații erau o armată în expediție, pentru care avem puține temeiuri să o socotim alcătuită din localnici. În treacăt, el așază marșul în campania din 593, nu în 587, deci pe altă cronologie decât cea urmată în dosarul acesta.

Michael Whitby, traducătorul englez al izvorului, stă pe aceeași parte. În monografia lui din 1988, The Emperor Maurice and his Historian, episodul primește, la pagina 149, o singură propoziție subordonată: în ciuda tulburării marșului de noapte, produsă de panica din convoiul de bagaje, Comentiolus a reușit să treacă de avari. Cele trei cuvinte nu apar deloc acolo.

Ce rămâne în picioare

Despărțite pe trei coloane, lucrurile stau așa.

Text de izvor: în Strategikon, comanda torna apare o singură dată, la III 5, 44, în formula torna mina, într-o manevră de întoarcere împotriva dușmanului după o retragere scurtă; comanda de retragere este cede, la III 5, 42; crainicii armatei trebuiau să știe latinește, persienește și grecește; Leon al VI-lea a înlocuit comanda cu două cuvinte grecești. Toate acestea se verifică în ediția vieneză din 1981 și în traducerea lui Dennis din 1984.

Deducție a cercetătorilor: că soldații lui Comentiolus puteau recunoaște în strigătul catârgiilor un ordin; că ordinul acela ar fi fost prost ales pentru situația lor; că repetarea verbului și pluralul martorilor exclud comanda. Sunt raționamente bune, dar sunt raționamente, nu rânduri de izvor.

Dispute nerezolvate: dacă strigătul a fost torna, retorna sau detorna, chestiune de manuscris dezbătută în capitolul al treilea al dosarului; dacă epihorios glossa înseamnă limba locului sau latina obișnuită; și dacă oamenii convoiului erau băștinași sau slujitori ai soldaților.

Ce rămâne, dincolo de ceartă: un manual de război care arată o armată cu două limbi, una a comenzii și alta a vorbirii, și o noapte în care cele două s-au încurcat. Faptul că torna nu dovedește, singur, nașterea unei limbi nu scade nimic din valoarea documentului. Un ordin latinesc rostit în Haemus, la 587, și tradus în grecește pe la 900 măsoară, el singur, cât de repede se schimba lumea aceea. Capitolul următor ia dezbaterea de la capăt și o duce până azi, de la Thunmann, în 1774, la sinteza lui Saramandu.