A doua bătălie de la Kosovo Polje (1448): înfrângerea lui Iancu de Hunedoara

Pe 17 octombrie 1448, oastea lui Iancu de Hunedoara ajungea în câmpia Kosovo, unde o aștepta armata sultanului Murad al II-lea. A doua bătălie de la Kosovo Polje a durat zile în șir, lucru rar în Evul Mediu, și s-a încheiat cu o înfrângere care a închis șirul marilor campanii purtate de guvernatorul Ungariei la sud de Dunăre. Documentele și studiile recente nu se potrivesc nici asupra efectivelor, nici asupra zilelor luptei.

Ce s-a întâmplat la Kosovo Polje în octombrie 1448?

A doua bătălie de la Kosovo Polje a fost ultima mare ofensivă pe care Iancu de Hunedoara a purtat-o la sud de Dunăre. Guvernatorul Ungariei a trecut fluviul în toamna anului 1448, a străbătut Serbia și a ajuns în câmpia Kosovo, unde l-a interceptat armata sultanului Murad al II-lea. Lupta a ținut câteva zile și s-a încheiat cu înfrângerea oștirii creștine.

Semnalul plecării l-a dat asediul otoman al cetății albaneze Svetigrad, din vara aceluiași an. Murad al II-lea se retrăsese la Sofia când pașii de la Dunăre i-au trimis vorbă că armata lui Iancu trecuse fluviul și se îndrepta spre stăpânirile lui balcanice. Sultanul a ordonat mobilizarea urgentă a Rumeliei și a Anatoliei.

Scopul campaniei era limpede și foarte ambițios. În septembrie 1448, Iancu îi scria papei Nicolae al V-lea, care îl îndemnase până în ultima clipă să amâne confruntarea, că războiul fusese deja hotărât, oastea strânsă și ordinele date, așa încât nimeni și nimic nu mai putea opri acest război ofensiv, început nu ca să fie câștigat, ci ca să fie încheiat. Ținta finală era înfrângerea decisivă a lui Murad al II-lea și alungarea otomanilor din Europa.

Cine a luptat de partea lui Iancu de Hunedoara?

Oastea adunată de Iancu a fost una compozită, iar Țara Românească și Moldova au trimis contingente însemnate. În 1447 el îl înlăturase pe Vlad Dracul și dăduse domnia Țării Românești lui Vladislav al II-lea, din casa rivală a Dăneștilor. La începutul anului 1448 îi dăduse sprijin militar și lui Petru al II-lea, ca să ia tronul Moldovei de la nepotul său Roman.

Cei doi voievozi instalați cu ajutorul lui au răspuns la chemare. Istoricul Liviu Cîmpeanu, de la Institutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu al Academiei Române, apreciază contribuția lor la aproximativ 8.000 de oameni dintr-un total de circa 24.000. Istoricul Valentin Constantinov, într-un studiu publicat la Chișinău în 2023, dă o cifră ceva mai mică pentru ansamblul oștirii, circa 22.000 de oameni, din care 3.000 de călăreți din Moldova și 4.000 de arcași din Țara Românească.

Alături de ei au venit prelații și baronii Regatului Ungariei, care au aprobat o serie de dări extraordinare pentru susținerea materială a campaniei și s-au alăturat oastei în număr mare, cu propriile cete. Ceea ce lipsea era tocmai despotul sârb Gheorghe Brancovici, pe al cărui teritoriu se purta războiul.

Câte zile a durat bătălia și câți oameni au luptat?

Aici izvoarele și istoricii nu se potrivesc, iar diferențele sunt reale, nu de neatenție. Calendarul zilei reține 17 octombrie ca început al bătăliei, iar durata până la 20 octombrie. Liviu Cîmpeanu scrie că Iancu a ajuns la Kosovo Polje pe 17 octombrie 1448 și că lupta propriu-zisă a durat „trei zile și două nopți, între 18 și 20 octombrie, aproape fără întrerupere”. Valentin Constantinov plasează confruntarea între 17 și 19 octombrie. Istoricul maghiar Tamás Pálosfalvi consideră că bătălia decisivă s-a dat pe 18 octombrie.

Cercetătorul Emanuel Constantin Antoche a dedicat campaniei un capitol întreg, apărut în 2017 la Palgrave Macmillan, în volumul coordonat de Norman Housley. Din rezumatul publicat al capitolului reiese că bătălia a durat patru zile, cu un număr mare de combatanți, cu folosirea intensivă a armelor de foc și a artileriei și cu trupe diverse, a căror dispunere combina metode militare occidentale și orientale. Textul integral nu este liber accesibil, așa că nu l-am putut citi.

Ce reiese din toate acestea este un fapt neobișnuit pentru Evul Mediu. Cele mai multe bătălii medievale se terminau în câteva ore. Aceasta a ținut zile în șir, ceea ce spune ceva despre mărimea celor două oști și despre încrâncenarea luptei.

De ce a pierdut armata creștină, dacă avea superioritate tehnică?

Armata lui Iancu avea avantaje tehnice limpezi: cavalerie grea, arme de foc și tabăra de care de tip husit, wagenburgul. A pierdut totuși, pentru că a fost copleșită numeric de războinicii gazi ai sultanului, în marea lor majoritate cavalerie ușoară.

Tabăra de care, arma care îi adusese lui Iancu victorii în anii precedenți, nu a putut schimba rezultatul. Într-un studiu din 2026, Dominik Tóth, de la Institutul și Muzeul de Istorie Militară din Budapesta, arată că la Kosovo Polje „tabăra de care a avut doar un rol de sprijin”. Carele au fost așezate în spatele liniei de luptă, ca să o protejeze, iar apărarea bazată pe ele a intrat în joc abia după ce planul principal, atacul asupra centrului otoman, eșuase. Pedestrașii atașați carelor erau bine înarmați, cu tunuri și culevrine.

Deznodământul a venit noaptea. În noaptea de 19 spre 20 octombrie, Iancu și oamenii lui au fost despărțiți de restul armatei și siliți să fugă. A doua zi dimineață, tabăra de care și grosul infanteriei au fost zdrobite de ienicerii conduși de sultan în persoană.

Ce s-a întâmplat cu Iancu de Hunedoara după bătălie?

Retragerea a fost aproape la fel de costisitoare ca bătălia. Îndreptându-se spre nord, ca să ajungă în Ungaria, Iancu a fost luat prizonier de Gheorghe Brancovici, în timp ce traversa Despotatul Sârbesc. Valentin Constantinov scrie că despotul l-a ținut închis în cetatea Semendriei până la 20 decembrie 1448.

• Eliberarea a venit abia după ce Iancu și-a lăsat zălog la Semendria pe fiul său cel mare, Ladislau.
• Episodul a deschis un conflict politic și militar cu Brancovici, care a durat din 1449 până în 1451.
• Pacea s-a încheiat la 7 august 1451 și a fost pecetluită prin logodna lui Matia Corvin cu Elisabeta Cilli-Brancovici, nepoata despotului.
• Despotul datora o despăgubire de 150.000 de florini de aur, sumă pe care nu a putut să o achite integral și pentru care a cedat orașe, cetăți și domenii din Regatul Ungariei.

Înfrângerea a avut urmări și la nord de Dunăre. Petru al II-lea al Moldovei, rămas fără sprijinul puternicului său protector, dispare din actele vremii: ultimul document emis de cancelaria lui poartă data de 10 octombrie 1448, iar următorul act domnesc păstrat este din 21 februarie 1449. Istoricii au propus mai multe explicații pentru sfârșitul lui, fără a cădea de acord.

Ce spune legenda, ce spun documentele și ce rămâne meritul real

În povestirea populară, a doua bătălie de la Kosovo Polje apare adesea ca o înfrângere provocată de trădarea sârbilor. Documentele arată altceva, mai complicat. Brancovici nu a luptat în bătălie nici de o parte, nici de alta; el l-a arestat pe Iancu abia în retragere, pe teritoriul său. Iar în ce privește începutul războiului, Liviu Cîmpeanu observă că, deși în corespondența cu principii creștinătății guvernatorul Ungariei îi descria pe turci drept agresori, de data aceasta adevăratul agresor era el însuși.

Asta nu micșorează cu nimic ce a izbutit omul acela. Judecata trebuie făcută cu mijloacele veacului al XV-lea: să strângi peste 20.000 de oameni din trei țări și din zeci de cete nobiliare, să obții de la o dietă dări extraordinare, să cari tunuri și care de luptă peste Dunăre și prin munții Serbiei, să ții piept trei sau patru zile oștirii unui sultan aflat în culmea puterii. Niciunul dintre vecinii lui nu a reușit așa ceva.

Războiul a fost început nu ca să fie câștigat, ci ca să fie încheiat.

Iancu de Hunedoara, din scrisoarea către papa Nicolae al V-lea, septembrie 1448, rezumată de Liviu Cîmpeanu

După Kosovo, Iancu a plănuit o campanie de represalii, dar prelații și baronii regatului au vrut pace. A cerut atunci medierea lui Brancovici pe lângă Murad al II-lea, iar Vladislav al II-lea, domnul Țării Românești, a înlesnit primul armistițiu ungaro-otoman, pe un an. Marile campanii la sud de Dunăre se încheiaseră. Avea să mai urmeze o singură izbândă mare, apărarea Belgradului, în 1456.