Procesul Ioanei d’Arc s-a păstrat cuvânt cu cuvânt. Ce scrie de fapt în el

Procesul din 1431 al Ioanei d’Arc a fost consemnat integral de notari care lucrau independent, apoi tradus în latină și copiat de cinci ori; trei copii s-au păstrat până azi. Documentul arată exact ce a fost întrebată și ce a răspuns, dar nu poate lămuri natura viziunilor ei, doar le consemnează ca declarații.

Context

Ioana d’Arc s-a născut în jurul anului 1412, într-o Franță sfâșiată de Războiul de o Sută de Ani. La 19 ani a fost judecată și arsă pe rug la Rouen, oraș aflat sub control englez. Nu a fost judecată de un tribunal laic, ci de unul bisericesc, o instituție care, în Evul Mediu, avea autoritate să ancheteze acuzații de erezie, adică de abatere de la doctrina oficială a Bisericii. Tribunalul a fost prezidat de episcopul Pierre Cauchon, o figură favorabilă intereselor engleze în acel moment al războiului.

Ceea ce face din acest caz un subiect aparte pentru istorici nu e doar soarta Ioanei, ci faptul că avem, la propriu, stenograma procesului ei. Pentru un episod din 1431, asta e o raritate. Majoritatea proceselor medievale ne-au ajuns fragmentar, prin rezumate ulterioare, cronici sau relatări indirecte. Aici avem procesul-verbal însuși.

Ce s-a întâmplat, cu date

Procesul s-a desfășurat la Rouen între 9 ianuarie și 30 mai 1431. A început cu o anchetă preliminară, etapa în care tribunalul aduna informații și mărturii înainte de a formula acuzația formală. Au urmat șase ședințe de interogatoriu, ținute între 21 februarie și 3 martie 1431, în care Ioana a fost întrebată direct de judecători.

Între 10 și 17 martie 1431 au urmat noi interogatorii, de această dată în închisoare, nu în sala de judecată. Procesul propriu-zis, faza în care acuzația de erezie a fost formal susținută și dezbătută, a început pe 26 martie 1431. S-a încheiat cu condamnarea Ioanei, care a fost arsă pe rug la Rouen pe 30 mai 1431.

Fiecare dintre aceste etape a fost consemnată în scris, ședință cu ședință. Nu vorbim despre un rezumat făcut ulterior, ci despre note luate în timpul desfășurării procesului.

Ce spun sursele

Procesul a fost consemnat de trei notari: Guillaume Manchon, care îi coordona, Guillaume Colles, zis Boisguillaume, și, din 14 martie 1431, Nicolas Taquel. Cei trei notau independent unul de celălalt, o formă timpurie de verificare încrucișată, menită probabil să reducă riscul de eroare sau de manipulare a înregistrării. Textul a fost scris inițial în franceza medievală, limba vorbită în sala de judecată, apoi tradus în latină, limba oficială a documentelor bisericești și juridice din epocă.

Versiunea latină a fost redactată nu mai devreme de 1435, de Thomas de Courcelles, unul dintre judecători, și de notarul Guillaume Manchon. Din ea au fost făcute cinci exemplare oficiale, autentificate de notari și sigilate de judecători. Trei dintre ele se păstrează și astăzi la Paris: două la Biblioteca Națională a Franței și unul, pe pergament, la Biblioteca Adunării Naționale. Asta înseamnă că avem acces, prin filiera acestor copii, la un document care redă întrebările puse Ioanei și răspunsurile ei, așa cum au fost notate la momentul respectiv. Este exact tipul de sursă primară pe care istoricii îl caută și îl găsesc rareori, mai ales pentru un proces individual din prima jumătate a secolului al XV-lea.

Povestea nu se oprește la execuție. Regele Carol al VII-lea a dispus o primă anchetă asupra procesului în 1450, iar procesul de anulare propriu-zis s-a deschis în 1455, cu aprobarea papei Calixt al III-lea. Pe 7 iulie 1456, tribunalul bisericesc în care rolul principal l-a avut Jean Bréhal, inchizitorul Franței, a declarat nulă sentința din 1431. Motivul invocat a fost părtinirea tribunalului inițial și încălcările de procedură din timpul judecății. Aproape cinci secole mai târziu, pe 16 mai 1920, papa Benedict al XV-lea a canonizat-o pe Ioana d’Arc.

Ce știm sigur

• Datele procesului (9 ianuarie, 30 mai 1431), structura lui pe etape și execuția din 30 mai 1431 sunt consemnate documentar.
• Textul procesului a fost înregistrat de trei notari independenți, coordonați de Guillaume Manchon, apoi tradus din franceza medievală în latină.
• Din cele cinci copii realizate, trei s-au păstrat până astăzi.
• Procesul de anulare încheiat în 1456, inițiat la cererea regelui Carol al VII-lea și în care inchizitorul Franței, Jean Bréhal, a avut rolul principal, a anulat sentința inițială pentru părtinire și vicii de procedură.
• Canonizarea a avut loc pe 16 mai 1920, prin decizia papei Benedict al XV-lea.

Ce rămâne neclar

• Documentul consemnează ce a declarat Ioana în fața tribunalului, nu ce s-a întâmplat efectiv dincolo de sala de judecată.
• Natura viziunilor pe care Ioana le-a descris rămâne, prin însăși forma sursei, o chestiune de declarație consemnată, procesul-verbal nu poate confirma sau infirma ce a trăit ea, ci doar ce a spus că a trăit.

Contextul românesc

În 1431, când Ioana d’Arc era judecată la Rouen, spațiul românesc era organizat în două principate medievale distincte, Moldova și Țara Românească, ambele aflate la intersecția intereselor Regatului Ungariei, ale Poloniei și ale unei puteri aflate în plină expansiune spre nordul Dunării: Imperiul Otoman. Voievozii români din această perioadă conduceau state relativ tinere, cu instituții încă în formare, cnezate și voievodate care își consolidau autoritatea centrală, cancelariile domnești și rețelele de mănăstiri care funcționau, la fel ca în Franța, drept principale centre de scriere și păstrare a documentelor.

Diferența majoră față de procesul Ioanei d’Arc este tocmai densitatea documentară. În vreme ce la Rouen un tribunal bisericesc lăsa în urmă un proces-verbal detaliat, ședință cu ședință, arhivele medievale românești din aceeași perioadă sunt mult mai sărace: hrisoave domnești, danii către mănăstiri, tratate de vasalitate, dar foarte rar procese-verbale complete ale unor evenimente judiciare sau politice. Această discrepanță nu ține de importanța evenimentelor, ci de tradițiile de cancelarie și de instituțiile care produceau și păstrau documente. Occidentul medieval târziu, cu universități, tribunale bisericești centralizate și o birocrație notarială mai dezvoltată, a lăsat în urmă mai multe surse de tipul celei din procesul Ioanei d’Arc. Pentru istoricii care lucrează pe Evul Mediu românesc, genul acesta de document, o stenogramă completă, verificabilă, cu proceduri de control încrucișat între mai mulți notari, este aproape inexistent înainte de secolele XVI-XVII, când cancelariile domnești din Moldova și Țara Românească devin mai bine organizate. Exact de aceea procesul Ioanei d’Arc funcționează ca reper: arată ce înseamnă, concret, o sursă primară completă, spre deosebire de reconstituirile făcute din fragmente, cronici scrise ulterior sau tradiție orală, genul de material cu care lucrează, de multe ori, istoricii perioadei medievale românești timpurii.