Armistițiul de la Compiègne, 11 noiembrie 1918: ce scrie în document despre România

La 11 noiembrie 1918, într-un vagon-restaurant din pădurea Compiègne, patru trimiși germani au semnat o convenție de treizeci și patru de articole care oprea focul șase ore mai târziu. Patru dintre articolele acelea vorbesc despre România, iar unul anulează pacea impusă la București în mai 1918.

Ce era, de fapt, convenția semnată în pădurea Compiègne

Un armistițiu nu este o pace. Este o convenție militară prin care armatele încetează focul și una dintre ele acceptă condiții de dezarmare și de retragere, până când guvernele se așază la masă. Pacea cu Germania a venit la Versailles, în vara anului 1919. Documentul din pădurea Compiègne nu are nici preambul politic, nici promisiuni: are o listă de obligații, grupate pe șase capitole, și un termen de valabilitate.

Textul tipărit în colecția oficială de documente diplomatice a Statelor Unite se deschide cu lista semnatarilor: de o parte mareșalul Foch, comandantul-șef al armatelor aliate, cu amiralul Wemyss, primul lord al mării, adică șeful profesional al marinei britanice; de cealaltă parte Erzberger, secretar de stat și președinte al delegației germane, contele von Oberndorff, ministru plenipotențiar, generalul-maior von Winterfeldt și căpitanul Vanselow. Nu apare niciun american, deși nota care a deschis drumul spre poiană fusese scrisă la Washington, și nu apare nicio semnătură a vreunui stat aliat mic, deși convenția dispune de soarta unor teritorii care nu erau nici franceze, nici britanice. România, Serbia, Polonia și Rusia apar în text ca obiect, nu ca parte.

Graba se explică prin acele săptămâni. Istoricul Graydon A. Tunstall, în sinteza publicată în enciclopedia științifică a Primului Război Mondial coordonată la Universitatea Liberă din Berlin, arată lanțul: la 15 septembrie 1918, o forță a Antantei a învins la Dobro Pole armata bulgară, iar prăbușirea frontului bulgar a tăiat legătura dintre Germania, Austro-Ungaria și Turcia. Turcia a semnat la 30 octombrie, Austro-Ungaria la 3 noiembrie, iar în opt zile Germania a rămas singură.

De ce a cerut Germania armistițiu și cine i-a trimis pe germani la Foch?

Cererea germană de armistițiu și de negocieri de pace, pe baza discursurilor președintelui Wilson, a fost prezentată la 6 octombrie 1918. Au urmat cinci săptămâni de schimb de note prin Elveția, purtate în timp ce ofensiva aliată continua: răspunsul american din 14 octombrie cerea, între altele, desființarea puterii arbitrare din Germania, iar ultima notă germană a plecat la 27 octombrie.

Punctul de cotitură este nota din 5 noiembrie 1918. Secretarul de stat Robert Lansing i-a trimis-o ministrului elvețian la Washington, Sulzer, cu numărul 286, ca să fie transmisă guvernului german. Nota citează memorandumul guvernelor aliate, care acceptă pacea pe baza celor paisprezece puncte, dar cu două rezerve. Prima: punctul 2, despre libertatea mărilor, „poate fi interpretat în mai multe feluri, dintre care unele nu le-am putea accepta”. A doua lămurește ce înseamnă refacerea teritoriilor invadate: aliații înțeleg prin ea „că Germania va plăti despăgubiri pentru toate pagubele făcute populației civile a aliaților și proprietății ei prin agresiunea Germaniei pe uscat, pe mare și din aer”.

Ultima frază a notei este cea care a trimis delegația germană în pădure: Lansing anunță că mareșalul Foch a fost autorizat de guvernul Statelor Unite și de guvernele aliate să primească reprezentanți acreditați ai guvernului german și să le comunice condițiile unui armistițiu. De aici încolo, pacea se discuta cu diplomații, iar armistițiul cu un militar. Nota a devenit, după război, unul dintre documentele cele mai disputate ale epocii: diplomația germană a susținut că punctele lui Wilson, cu cele două rezerve, formau un acord prealabil care obliga aliații la Versailles. Rezerva despre despăgubiri, scrisă în patru rânduri, a deschis capitolul reparațiilor.

Cum a ajuns delegația germană în poiana de la Rethondes?

Drumul este povestit, la persoana întâi, de omul care l-a făcut. Matthias Erzberger a publicat în 1920, la Deutsche Verlags-Anstalt din Stuttgart și Berlin, volumul „Erlebnisse im Weltkrieg”, cu un capitol intitulat „Drumul la Compiègne”. Este o mărturie interesată, scrisă de un om atacat în țara lui pentru semnătura dată; este însă și singura relatare amănunțită a unui participant german, iar datele ei de ceas se verifică pe textul convenției.

Numirea lui la conducerea delegației i-a fost comunicată la 6 noiembrie 1918, la ora 12, fără împuternicire scrisă; a primit actul pe peronul gării, în ultima clipă. Înainte de plecare a apărut feldmareșalul von Hindenburg, care i-a spus că este poate întâia dată în istoria lumii când armistițiul nu este încheiat de militari, ci de politicieni. Au plecat din Spa la amiaza zilei de 7 noiembrie, în cinci automobile. La Trélon, generalul comandant i-a spus că o divizie a lui nu mai număra decât 349 de oameni, alta 437, după șase săptămâni de luptă neîntreruptă. La 9 și 20 de minute seara delegația a trecut linia germană, cu un steag alb pe primul automobil și cu un trompet luat din tranșee. La ora 4 dimineața a urcat, în gara Tergnier, într-un tren special care s-a oprit la ora 7 într-o pădure.

Prima ședință: „Nu am nimic de propus”

La 8 noiembrie 1918, dimineața, delegații germani au fost primiți în vagonul-salon al trenului mareșalului, la o masă lată cu patru locuri pe fiecare parte. Foch a intrat însoțit de șeful său de stat-major, Weygand, și de trei ofițeri de marină britanici, i-a prezentat pe amiralul Wemyss și pe amiralul Hope, și a întrebat, în franceză, ce îi aduce acolo și ce doresc de la el. Erzberger a răspuns că așteaptă propunerile de armistițiu pe apă, pe uscat, în aer și pe toate fronturile. Răspunsul lui Foch, consemnat de Erzberger, a fost: „Nu am nimic de propus”.

Abia după ce contele von Oberndorff a citit nota lui Wilson în original englez, Foch a ordonat lui Weygand să dea citire condițiilor, în franceză. Ședința a durat trei sferturi de oră, iar termenul de expirare a ultimatumului a fost fixat luni, 11 noiembrie, ora 11 dimineața, oră franceză. Cererea lui Erzberger de a prelungi termenul de gândire de la 72 la 96 de ore a fost respinsă, la fel și aceea de a obține o încetare provizorie a focului. Foch a declarat limpede că negocieri asupra condițiilor nu se admit în nicio împrejurare: Germania le poate primi sau le poate respinge, a treia cale nu există.

Ce scrie în cele treizeci și patru de articole ale convenției

Numerotarea merge de la I la XXXIV, cu două anexe tehnice și o declarație adăugată în ultima clipă. Capitolele: frontul de vest, frontierele de est ale Germaniei, Africa de Est, clauze generale, clauze financiare și condiții navale.

Articolul I oprește ostilitățile pe uscat și în aer șase ore după semnare. Articolul II cere evacuarea imediată a țărilor invadate, Belgia, Franța, Luxemburg și Alsacia-Lorena, în cel mult cincisprezece zile. Articolul IV fixează ce se predă: 5.000 de tunuri, dintre care 2.500 grele, 25.000 de mitraliere, 3.000 de aruncătoare de tranșee și 1.700 de avioane. Articolul V cere evacuarea malului stâng al Rinului, cu garnizoane aliate la trecerile de la Mainz, Coblenz și Köln, capete de pod de treizeci de kilometri de rază pe malul drept și o zonă neutră de zece kilometri. Articolul VII cere predarea a 5.000 de locomotive, 150.000 de vagoane și 5.000 de camioane. Articolul X cere repatrierea imediată a prizonierilor aliați, în timp ce întoarcerea prizonierilor germani rămâne amânată până la preliminariile de pace.

Condițiile navale sunt cele mai grele, și se vede acolo mâna amiralității britanice. Articolul XXII cere predarea tuturor submarinelor existente în patrusprezece zile. Articolul XXIII enumeră navele de suprafață care se dezarmează și se internează: 6 crucișătoare de luptă, 10 cuirasate, 8 crucișătoare ușoare și 50 de distrugătoare de tipul cel mai modern. Articolul XXVI menține blocada, cu o singură propoziție de alinare: aliații și Statele Unite au în vedere aprovizionarea Germaniei cu alimente pe durata armistițiului. Declarația adăugată la final prevede că, dacă navele germane nu sunt predate la termen, aliații vor avea dreptul să ocupe insula Helgoland.

Cât a durat armistițiul de la Compiègne?

Articolul XXXIV fixează durata la treizeci și șase de zile, cu drept de prelungire, și prevede că, la neexecutarea oricăreia dintre clauze, armistițiul poate fi denunțat cu un preaviz de 48 de ore. Cele treizeci și șase de zile s-au prelungit de trei ori, toate la Trier. Convenția din 13 decembrie 1918 a dus armistițiul până la 17 ianuarie 1919, ora 5 dimineața. Cea din 16 ianuarie a prelungit până la 17 februarie și a înlocuit o parte a materialului feroviar cerut cu mașini agricole, de la garnituri de plug cu abur până la 12.500 de grape. Cea din 16 februarie 1919 a prelungit armistițiul pe termen nedefinit, cu un preaviz de trei zile, și a început cu o clauză care arată unde se mutase războiul: germanii trebuiau să înceteze imediat orice ostilitate împotriva polonezilor. Erzberger a semnat toate cele trei prelungiri.

Ce scrie armistițiul de la Compiègne despre România?

Capitolul al doilea al convenției, cel despre frontierele de est ale Germaniei, este scurt: cinci articole, de la XII la XVI. România apare în patru locuri din text, iar unul dintre ele șterge cu o singură propoziție tratatul care îi legase mâinile șase luni.

• Articolul XII: toate trupele germane care se află în teritorii care, înainte de război, făceau parte din Austro-Ungaria, România sau Turcia se vor retrage înăuntrul frontierelor Germaniei așa cum erau la 1 august 1914.
• Articolul XIV: trupele germane încetează imediat toate rechizițiile, confiscările și orice alte măsuri de constrângere menite să obțină aprovizionare pentru Germania în România și în Rusia.
• Articolul XV, un singur rând: „Anularea tratatelor de la București și de la Brest-Litovsk și a tratatelor suplimentare.”
• Articolul XIX, la clauzele financiare: „Restituirea aurului rusesc și românesc cedat Germaniei sau luat de această putere.” Aurul urma să fie predat în custodia aliaților până la încheierea păcii.

Ca să vedem cât cântărea articolul XV trebuie să ne întoarcem cu un an. După ce rămăsese singură pe frontul de est, România a încheiat armistițiul de la Focșani la 7 decembrie 1917, apoi, sub presiunea germană și austro-ungară, preliminariile de la Buftea, la 5 martie 1918, și pacea de la București, la 24 aprilie/7 mai 1918. Istoricii Harald Heppner și Rudolf Gräf, în sinteza despre România din aceeași enciclopedie științifică, descriu prevederile ca fiind dezastruoase: cedarea trecătorilor Carpaților, o fâșie lată de doi până la zece kilometri, cu 23.000 de locuitori, subordonarea întregii economii celei germano-austriece și ocuparea Dobrogei de către Bulgaria, în schimbul păstrării Basarabiei. Aceiași autori notează faptul care a cântărit cel mai mult: regele Ferdinand nu a semnat tratatul de pace de la București.

Aliații nu l-au recunoscut nici ei. La 14 mai 1918, cei patru miniștri aliați de la Iași au trimis ministrului român de externe o scrisoare colectivă, al cărei text a ajuns la Washington prin ambasada americană de la Paris. Despre prevederile păcii, miniștrii Franței, Marii Britanii și Italiei scriau că sunt obligați să declare „nule și fără valoare toate stipulațiile acestei păci care ar fi contrare principiilor pentru a căror violare Antanta a fost silită să ia armele”.

Așa se vede limpede ce face articolul XV. El nu inventează o poziție nouă, ci transformă o declarație diplomatică de nerecunoaștere într-o obligație asumată de Germania însăși, într-un document semnat de trimișii ei. Dar nu restituie nimic și nu desenează nicio frontieră. Teritoriile promise României prin convenția de la București din 17 august 1916, pe care scrisoarea colectivă a miniștrilor aliați o invocă anume, au fost recunoscute abia prin tratatele de pace, la Saint-Germain, în 10 septembrie 1919, pentru Bucovina, și la Trianon, în 4 iunie 1920, pentru Transilvania, Banat, Partium și Maramureș, cu 102.200 de kilometri pătrați și 5.257.476 de locuitori, cifre date de Heppner și Gräf.

Ce făcea armata română în zilele de 9-11 noiembrie 1918?

România a lucrat cu calendarul iulian până în 1919, deci datele românești ale acelor zile au două forme, la treisprezece zile distanță. De aceea, în unele cărți reintrarea României în război este datată 28 octombrie, iar în altele 10 noiembrie 1918. Este aceeași zi.

Cercetătorul Silviu-Daniel Niculae, de la Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, a reconstituit starea armatei în acele zile dintr-un singur dosar al Arhivelor Militare Române, din fondul Marelui Stat Major, dosarul 131, publicând rezultatul în revista „Gândirea Militară Românească” și în volumul conferinței ei științifice internaționale. Acolo stă textul Înaltului Decret de mobilizare, dat de regele Ferdinand la Iași în ziua de 27 octombrie 1918, adică 9 noiembrie stil nou: „Art. I. Toate comandamentele, corpurile și serviciile armatei trec pe picior de război. Prima zi de mobilizare: ziua de 28 octombrie 1918.” Prima zi de mobilizare a fost, deci, 10 noiembrie stil nou, cu o zi înaintea semnăturii din pădurea Compiègne, iar graba, scrie Niculae, venea din nevoia de a ajuta armata aliată de la Dunăre.

Cu ce intra România în război a doua oară

Cifrele din același dosar arată o armată demontată prin tratat. Pacea de la București impusese, prin articolul 4, demobilizarea, iar prin articolul 5 trimiterea în teritoriul ocupat a tunurilor, mitralierelor, armelor de mână și depozitelor de muniție. Rezultatul, în ajunul mobilizării a doua:

• efectivul real al armatei: 163.240 de oameni, cu o putere de luptă de 180 de batalioane, 260 de baterii și 98 de escadroane;
• din echipamentul necesar celor circa 200.000 de oameni care urmau să fie mobilizați lipseau 50 la sută din mantale, 60 la sută din vestoane și 15 la sută din bocanci, iar încălțămintea existentă era degradată;
• comandamentul german de ocupație silise armata să vândă 3.557 de cai, cei mai buni;
• mai rămăseseră în Moldova 160 de baterii de campanie și 65 de obuziere, iar muniția ajungea, în medie, pentru 15-20 de zile de foc.

În situația dată, scrie Niculae, România putea mobiliza cel mult zece divizii, iar întreaga armată era dislocată în Moldova liberă și în Basarabia, fiindcă Muntenia, Oltenia și Dobrogea erau încă ocupate.

Ce a schimbat 11 noiembrie pentru armata română

Concluzia cercetătorului este una pe care rar o găsești într-un text comemorativ: acțiunea, în întregul ei, nu poate fi socotită o mobilizare propriu-zisă, fiindcă numai faza inițială este o mobilizare, iar ce urmează după încheierea armistițiului general trebuie considerat doar o operațiune de sporire a efectivelor. După 11 noiembrie, războiul pentru care fusese decretată mobilizarea nu mai exista, însă nevoile operative crescuseră, și erau trei: garantarea frontierei Nistrului împotriva trupelor și bandelor bolșevice ruse, acum, când trupele austro-germane de ocupație din Ucraina se retrăgeau; ocuparea Dobrogei și menținerea ordinii acolo; protejarea populației românești din Transilvania.

Au intrat românii în război ca să prindă partea câștigătoare?

Afirmația circulă, și are o aparență de logică: România a declarat război Puterilor Centrale la 10 noiembrie 1918, cu o zi înainte de armistițiu. Documentele spun altceva despre cronologie. La 26 octombrie 1918, ministrul american la Iași, Charles Vopicka, raporta la Washington că, cu două zile înainte, un avion aliat sosise de la Salonic cu cererea autorităților militare aliate ca România să se pregătească pentru acțiunea necesară, și că atașatul militar francez îl asigurase că românii vor lua din nou armele de partea aliaților. Cererea aliată și decretul regal sunt, deci, anterioare semnăturii din pădurea Compiègne, iar momentul reintrării a fost legat de operațiunile de la Dunăre, nu de o veste din Franța.

Asta nu înseamnă că întrebarea nu are miez. Armistițiul general a sosit la trei zile de la decretarea mobilizării, iar armata română, cu muniție pentru două-trei săptămâni, a fost scutită de o campanie pe care nu avea cu ce să o ducă. Meritul rămâne acolo unde îl pune dosarul: într-o mobilizare făcută iarna, cu mantale lipsă și cu cai vânduți, de o țară ocupată pe două treimi. Norocul rămâne de partea calendarului.

La ce oră s-a semnat, de fapt, armistițiul de la Compiègne?

Trei surse serioase dau trei ore diferite, iar nepotrivirea se lămurește citind cu atenție.

• Textul tipărit în ediția oficială americană se încheie cu formula: prezentul armistițiu a fost semnat în ziua a 11-a a lunii noiembrie 1918, la ora 5 dimineața, oră franceză.
• Memorialul Armistițiului de la Compiègne, muzeul care administrează poiana și vagonul, scrie pe pagina lui despre armistițiul din 1918 că semnarea s-a făcut la 5 și un sfert.
• Erzberger scrie că discutarea articolelor s-a prelungit până la 5 și 12 minute, iar semnarea a început la 5 și 20 de minute.

Lămurirea vine de la Erzberger, fiindcă el explică de unde a ieșit ora din document. La propunerea mareșalului Foch s-a hotărât să se treacă ora 5, astfel încât armistițiul să intre în vigoare șase ore mai târziu, adică la ora 11 dimineața, oră franceză. Iar ca să nu se mai piardă timp, tot la propunerea lui Foch s-a semnat numai ultima pagină a convenției, fiindcă redactarea celorlalte pagini și a copiilor avea să mai ia câteva ore. Ora 5 din document nu este, așadar, ora ceasului, ci o oră aleasă, ca să iasă o cifră rotundă la capătul celor șase ore cerute de articolul I. Ora 11 a zilei a 11-a din luna a 11-a nu este ora semnăturii: este consecința aritmetică a unei convenții de redactare luate în zori, într-un vagon.

Mai departe, Erzberger scrie că s-au întocmit două exemplare, că au semnat întâi Foch și Wemyss, apoi plenipotențiarii germani, și că generalului von Winterfeldt și căpitanului Vanselow le-au dat lacrimile când au luat pana. Declarația dată atunci se încheia cu o frază care a rămas: „Un popor de șaptezeci de milioane suferă, dar nu moare.” Foch a răspuns „Très bien”. La 5 și 30 de minute delegațiile s-au despărțit fără să schimbe o strângere de mână.

Lanțul de hârtii al acelei nopți se poate urmări și din partea cealaltă. Telegrama trimisă de la Paris la 11 noiembrie 1918, la ora 3 dimineața, de Edward House către Washington, cuprinde textul pe care Clemenceau tocmai îl primise: comandamentul suprem al armatei germane transmitea plenipotențiarilor că Erzberger are putere deplină să semneze, iar un rând separat, semnat „Cancelarul Imperiului”, spunea că guvernul german acceptă condițiile prezentate la 8 noiembrie. Erzberger adaugă un amănunt: depeșa de încuviințare era semnată „Reichskanzler Schluß”, iar ofițerul interpret l-a întrebat dacă „Schluß” este numele noului cancelar. Însemna „punct”, iar a doua zi Erzberger a aflat că încuviințarea nu venise de la cancelar, ci de la comandamentul suprem.

Ce a obținut delegația germană în trei zile de discuții?

Foch spusese că negocieri nu se admit. În practică, între 8 și 11 noiembrie s-au purtat convorbiri private pe lângă ședințele oficiale, iar ultima ședință, începută la 2 și 15 minute în noaptea de 11 noiembrie, a mers articol cu articol. Erzberger enumeră ce s-a schimbat față de proiectul inițial, iar lista arată ce socotea Germania cu adevărat primejdios.

• Alsacia-Lorena nu a fost socotită printre „teritoriile ocupate”, ci tratată ca parte a Germaniei;
• numărul mitralierelor de predat a scăzut de la 30.000 la 25.000, iar al avioanelor de la 2.000 la 1.700;
• zona neutră de pe malul drept al Rinului a fost redusă de la 40 și 30 de kilometri la 10 kilometri;
• termenele de evacuare a regiunilor renane au crescut de la 25 la 31 de zile;
• numărul camioanelor de predat a scăzut de la 10.000 la 5.000, iar termenul de predare a crescut de la 15 la 36 de zile, lucru de însemnătate uriașă pentru transportul armatei înapoi în țară;
• durata armistițiului a crescut de la 30 la 36 de zile;
• la articolul 26 s-a adăugat propoziția despre aprovizionarea Germaniei cu alimente.

Cea mai lungă bătălie s-a dat pe articolul 26, cel care menținea blocada, și a ținut mai bine de un ceas. Erzberger a arătat că, în felul acesta, o parte esențială a războiului, politica de înfometare, continuă, și că sub ea sufereau cel mai mult femeile și copiii din Germania, iar împreună cu contele von Oberndorff a numit asta „not fair”. Răspunsul amiralului britanic a fost, în relatarea lui, pe măsură: și dumneavoastră ne-ați scufundat navele fără alegere. Un alt amănunt arată cât de puțin știau aliații despre mijloacele adversarului: prima cerere navală a fost predarea a 160 de submarine, un număr care, scrie Erzberger, nu exista.

Două lucruri nu s-au mișcat deloc, și sunt exact cele două pe care Erzberger le numește cele mai dureroase: ocuparea teritoriului de pe malul stâng al Rinului și reținerea prizonierilor de război germani. Delegația a obținut termene, nu principii.

Istoria cercetării, de la memoriile din 1920 la arhivele de azi

În primul deceniu s-a scris aproape numai de către participanți, iar asta a hotărât pentru multă vreme ce știe publicul. Erzberger a publicat „Erlebnisse im Weltkrieg” în 1920, cu un an înainte de a fi asasinat. De partea franceză, convorbirile mareșalului cu jurnalistul Raymond Recouly au apărut postum, în 1929, sub titlul „Le Mémorial de Foch”, iar Clemenceau a răspuns cu „Grandeurs et misères d’une victoire”.

Elizabeth Greenhalgh, cercetătoare la Universitatea New South Wales, observă că Clemenceau a câștigat și acest război, al memoriilor: proza lui, ascuțită de ani de gazetărie, bate ușor relatarea de stat-major care a stat la baza memoriilor lui Foch. Istoria oficială franceză nu a ajutat nici ea reputația mareșalului: istoricii oficiali nu au putut împăca versiunile despre prima jumătate a anului 1918, amendate separat de Foch și de Pétain, iar textul a fost închis într-un dulap și publicat abia în 1931, după moartea lui Foch. În lumea anglo-saxonă, imaginea a fost fixată de biografia lui Basil Liddell Hart, „Foch: The Man of Orléans”, din 1931, care, scrie Greenhalgh, rămâne lucrarea de referință în engleză.

Cercetarea pe documente a venit pe mai multe valuri. Harry R. Rudin a publicat „Armistice, 1918” la Yale University Press, în 1944, prima monografie academică închinată subiectului. J.C. King a publicat în 1960, la Cambridge, în Massachusetts, „Foch versus Clemenceau: France and German Dismemberment, 1918-1919”. Bullitt Lowry a revenit la subiect cu „Armistice 1918”, la Kent State University Press, în 1996. Guy Pedroncini a publicat la Paris, în 1989, biografia „Pétain: le soldat et la gloire 1856-1918”, iar Greenhalgh a publicat la Cambridge University Press, în 2011, „Foch in Command”. Pentru partea românească, un reper este monografia lui Glenn E. Torrey, „The Romanian Battlefront in World War I”, University Press of Kansas, 2011.

Deosebirea dintre valuri nu este de ton, este de material. Participanții au scris ce voiau să rămână. Rudin și King au lucrat pe documente diplomatice tipărite. Greenhalgh și cercetătorii de după ea lucrează pe hârtiile de serviciu: jurnalul lui Haig de la Arhivele Naționale britanice, rapoartele lui Foch din arhiva militară franceză de la Vincennes. Când Greenhalgh citează jurnalul lui Haig din 27 octombrie 1918, cu observația că Foch suferă de orgoliu umflat și se crede un alt Napoleon, nu avem o amintire de după război, ci o însemnare făcută în acea zi.

S-a semnat prea devreme armistițiul? Dezbaterea dintre istorici

Întrebarea nu a fost pusă întâi de istorici, ci de militari, chiar în ziua semnării. În paralel cu armistițiul era pregătită o ofensivă franceză în Lorena, care nu s-a mai dat. Foch a renunțat la ea în momentul în care germanii au arătat că sunt dispuși să semneze, și a motivat, spune Greenhalgh, că nu are dreptul să mai verse o picătură de sânge după acel moment.

Prima poziție, a lui Pétain și a celor care l-au susținut în disputele interbelice despre doctrina de apărare, spune că armistițiul a fost prematur. Ofensiva din Lorena era, în limbajul lui, „stratégie des gages”, strategia garanțiilor: o înaintare care să dea Franței contravaloare pe masa păcii. Guy Pedroncini, în biografia din 1989, scrie că Pétain a plâns în fața lui Foch încercând să îl convingă că armistițiul vine prea curând, iar Greenhalgh observă că Pedroncini merge până la a sugera că anul 1940 a fost vina lui Foch. Ea notează, corect, că biografia aceasta târzie susține teza mult mai apăsat decât teza de doctorat pe care se întemeiază.

A doua poziție privește disputa învecinată despre Rin, iar aici verdictul este mai sever cu Foch: după armistițiu, când politicienii erau pe punctul de a renunța la ocuparea Renaniei, mareșalul s-a amestecat în mișcări separatiste și a riscat destituirea prin insubordonare. Istoricul american J.C. King se așază hotărât de partea lui Clemenceau.

A treia poziție pune la îndoială însăși însemnătatea mareșalului în 1918, și deci și greutatea deciziei lui. Robin Prior și Trevor Wilson scriu, în 1999, că numirea lui Foch la comanda supremă „nu a avut însemnătatea militară pe care unii comentatori i-au atribuit-o”. A.J.P. Taylor scria deja în 1963 că, în afară de controlul rezervelor, Foch a trebuit să stea deoparte și să spere, iar David Stevenson formula în 2004 mai blând: Foch își vedea rolul ca sprijinit pe îndemn și pe construirea consensului, mai mult decât pe puterea de comandă. A patra poziție este a lui Foch însuși: despre tratatul de pace el a spus unui jurnalist francez, în decembrie 1921, că este un tratat prost, iar Winston Churchill a consemnat fraza care a făcut carieră, aceea că nu este pace, ci un armistițiu pe douăzeci de ani.

Partea verificabilă a disputei este mică și fermă: ofensiva din Lorena era pregătită, nu s-a dat, iar Foch a renunțat la ea invocând sângele. Restul rămâne ipoteză. Argumentul lui Pedroncini leagă 1940 de o decizie din 1918 printr-un lanț de douăzeci și doi de ani de alegeri politice, economice și militare, fiecare în stare să rupă lanțul. Avem o dezbatere reală despre o decizie reală, dar nu avem o dovadă.

Cum știm ce știm: izvoare, ediții de documente și metode

Convenția se citește azi în colecția „Papers Relating to the Foreign Relations of the United States”, volumul al doilea al seriei despre Conferința de Pace de la Paris, 1919, unde ocupă documentul 1, împreună cu cele două anexe și cu cele trei convenții de prelungire. Nota editorială spune de unde a fost reprodus textul: din documentul Senatului numărul 147, al Congresului al 66-lea, prima sesiune, pagina 3. Aceeași notă precizează că exemplare ale textului francez, certificate ca autentice de Stephen Pichon, ministrul francez de externe, se găsesc la dosarul numărul 763.72119/6664. Metoda este banală și esențială: textul tipărit nu este documentul, ci o copie a lui, iar ediția serioasă spune de pe ce a copiat.

Al doilea izvor sunt telegramele diplomatice, păstrate cu numerele lor și cu ora de expediere și de primire. De acolo vin nota lui Lansing din 5 noiembrie, telegrama lui House din 11 noiembrie, scrisoarea colectivă a miniștrilor aliați de la Iași, plus rapoartele lui Vopicka. Valoarea lor stă în ceasuri: telegrama lui Vopicka din 21 octombrie 1918, ora 10 seara, a fost primită la Washington abia la 1 noiembrie, adică la unsprezece zile. Cu asemenea întârzieri se înțelege de ce discuția de la Iași despre Transilvania mergea în paralel cu ultimatumul din pădure.

Al treilea izvor sunt memoriile, care dau detaliile ce nu intră niciodată în documente: ora trecerii frontului, lacrimile celor doi ofițeri, cearta pe articolul 26. Dar un memoriu este și o pledoarie, scrisă într-o Germanie unde semnătura de la Compiègne devenise o acuzație. Regula practică folosită aici este simplă: amănuntele de ceas și de loc se iau, aprecierile despre propriul succes se semnalează ca atare. Al patrulea izvor, pentru partea românească, este arhiva militară: fondul Marele Stat Major, dosarul 131, filele 90-113.

Vagonul din poiană este cel din 1918?

Vagonul-restaurant 2419D aparținea Companiei Internaționale a Vagoanelor de Dormit și a fost rechiziționat de armata franceză în septembrie 1918; Foch a căutat un loc discret, aproape de Paris, ca să nu umilească delegația germană. Muzeul care administrează astăzi poiana scrie ce s-a întâmplat mai departe: vagonul a fost expus la Invalizi între 1922 și 1927, apoi mutat în poiană, unde un american, Arthur Henry Fleming, a plătit restaurarea lui. În iunie 1940 a fost scos și așezat pe locul din 1918, pentru armistițiul franco-german semnat la 22 iunie, apoi dus în Germania, iar poiana a fost distrusă, cu excepția statuii lui Foch. Muzeul reconstruit în 1950 adăpostește un vagon din aceeași serie, numărul 2439D, amenajat identic, cu mobilierul original salvat în 1940. Vagonul pe care îl văd astăzi vizitatorii nu este, deci, cel din dimineața de 11 noiembrie 1918. Este fratele lui, cu mobila cea adevărată înăuntru.

Ce știm sigur și ce rămâne deschis

Ce stă pe document

• Convenția a fost semnată la 11 noiembrie 1918 în pădurea Compiègne, de Foch și Wemyss pentru aliați, de Erzberger, Oberndorff, Winterfeldt și Vanselow pentru Germania, și a intrat în vigoare la ora 11, oră franceză, șase ore după ora trecută în act.
• Are treizeci și patru de articole și două anexe, iar durata fixată a fost de treizeci și șase de zile, prelungită apoi de trei ori la Trier.
• Nu a fost o negociere: termenii se primeau sau se respingeau, iar ce s-a obținut în trei zile au fost termene și cantități, nu principii.
• România apare în articolele XII, XIV, XV și XIX. Articolul XV anulează pacea de la București, pe care regele Ferdinand nu o semnase, iar articolul XIX cere restituirea aurului românesc ajuns la Germania.
• România decretase mobilizarea înainte de armistițiu: decret regal la Iași, 27 octombrie 1918 stil vechi, prima zi de mobilizare 10 noiembrie stil nou, cu 163.240 de oameni sub arme.

Ce rămâne deschis

• Ora exactă a semnăturii. Documentul dă ora 5, Erzberger scrie că s-a semnat la 5 și 20, muzeul dă 5 și un sfert. Nepotrivirea se explică prin hotărârea de a trece în act o oră rotundă, dar ceasul fiecărei semnături nu se poate stabili.
• Câți oameni au mai murit pe frontul de vest între semnare și ora 11. Memorialul de la Compiègne îl prezintă pe Augustin Trébuchon drept ultimul soldat francez căzut pe front în războiul din 1914-1918, dar o evidență unitară a pierderilor din acele șase ore nu există.
• Dacă o ofensivă aliată continuată în Lorena ar fi dus la altă pace. Aici istoricii se despart.
• Ce s-a întâmplat, pas cu pas, cu aurul românesc vizat de articolul XIX. Clauza spune ce trebuia făcut, nu ce s-a făcut.

Convenția din pădurea Compiègne nu a dat nimic României: a desființat ceea ce îi fusese impus și a mutat discuția de la masa unde România pierdea la masa unde avea argumente. Restul, de la Nistru până la Trianon, a fost făcut de oameni care mergeau pe zăpadă cu jumătate din mantale lipsă.