Sursa originală
Pe scurt
La ʼUruq Aljelibah, pe malul fostului lac Mundafan din sudul Arabiei Saudite, o echipă internațională a strâns peste 5.500 de piese de piatră datate în jur de 125.000 de ani. Pe mai multe vârfuri s-au găsit urme de otravă din planta Acokanthera schimperi, cea mai veche dovadă de acest fel, potrivit studiului publicat în Science pe 12 noiembrie 2026.
- 01Pe malul unui lac dispărut din sudul Arabiei Saudite, la ʼUruq Aljelibah, au fost strânse peste 5.500 de piese de piatră datate acum circa 125.000 de ani. Pe mai multe vârfuri s-au găsit urme de impact, iar analizele chimice au identificat compuși ai plantei Acokanthera schimperi, folosită în Africa pentru otrăvirea săgeților.
În sudul Arabiei Saudite, acolo unde astăzi se întinde cel mai mare deșert de nisip al lumii, a existat acum 125.000 de ani un lac cu apă dulce. Pe malul lui, o echipă internațională a adunat peste 5.500 de piese de piatră, iar pe câteva dintre vârfurile ascuțite a găsit urme chimice de otravă vegetală. Rezultatele au apărut pe 12 noiembrie 2026 în revista Science.
Un lac în locul deșertului
Situl se numește ʼUruq Aljelibah și se află în bazinul Mundafan, în zona cunoscută azi ca Rub al-Khali, Cartierul Pustiu. Acum 125.000 de ani, în faza caldă numită de geologi stadiul izotopic marin 5e, bazinul era ocupat de un lac cu apă dulce. Autorii studiului au datat depozitele lacului și ale fostului mal prin luminescență, o metodă care măsoară cât timp a trecut de când grăunțele de nisip au văzut ultima dată lumina soarelui, iar rezultatul a fost sprijinit de datele obținute pe dinți de hipopotam.
Fauna strânsă pe sit spune singură cum arăta locul: hipopotam, bour, gazelă, struț și cămilă. Nu este un peisaj de deșert, ci de savană cu apă permanentă, iar oamenii care au ajuns acolo au stat suficient ca să lucreze piatra pe loc. Unele așchii se potrivesc între ele, ceea ce le-a permis cercetătorilor să identifice chiar punctele în care s-au cioplit uneltele.
Ce arată vârfurile de piatră
Pietrăria este de tip Levallois, o tehnică de desprindere a așchiilor după un plan pregătit în prealabil, caracteristică Paleoliticului mijlociu. Examinarea la microscop a arătat pe mai multe vârfuri rupturi tipice pentru impact, adică pentru lovire. Pe un vârf s-au păstrat, lângă bază, resturi de rezină și fibre vegetale, iar spre capătul ascuțit grăsimi și proteine de origine animală. Împreună, aceste urme susțin că piesa a fost lipită și legată de o tijă și folosită la vânătoare.
Partea cea mai neobișnuită ține de chimie. Analizele au identificat compuși legați de Acokanthera schimperi, arbustul cunoscut în Africa drept copacul otrăvii de săgeți, ale cărui substanțe acționează asupra inimii. Pe cel puțin un vârf cu urme de impact, compușii potențial toxici apar alături de resturile animale. Alte unelte purtau urme care se potrivesc cu extragerea și prelucrarea latexului toxic al plantei.
Ce spun autorii și ce nu spun
Echipa, condusă de Chris Clarkson, a lucrat împreună cu Comisia pentru Patrimoniu a Arabiei Saudite, cu Universitatea King Abdullah de Știință și Tehnologie și cu Universitatea King Saud. În relatarea proprie, publicată în aceeași zi, autorii formulează cu grijă: urmele susțin folosirea vârfului ca armă, dar nu se poate stabili dacă a fost aruncat sau împuns. Tot ei scriu că dovada împinge vânătoarea cu otravă cu aproximativ 65.000 de ani mai în urmă decât exemplele raportate recent în Africa de Sud.
Pe lângă arme, uneltele au păstrat fragmente de frunze, lemn și fibre, inclusiv țesut din coajă de copac și din frunze de palmier, precum și urme de stuf și de părți subterane de plante. Pe muchiile dințate ale unor piese, uzura sugerează tăiere și destrămare, probabil pentru a obține material de legat. Lemnul și fibra dispar aproape întotdeauna din siturile atât de vechi, iar aici au lăsat măcar o umbră chimică.
Ce rămâne deschis
Rezumatul studiului și relatarea autorilor nu precizează pe câte vârfuri, exact, au apărut urmele de otravă, ci vorbesc despre „mai multe” piese și despre „cel puțin un” vârf cu impact și compuși toxici. Nu se spune nici dacă otrava era folosită constant sau doar la anumite vânători, nici care sunt siturile sud-africane cu care se face comparația celor 65.000 de ani. Identitatea grupului uman nu este stabilită pe oase: la ʼUruq Aljelibah nu s-au găsit resturi scheletice omenești, iar atribuirea se sprijină pe context și pe tehnologie.
Un reper pentru cititor: oasele de Homo sapiens cele mai vechi cunoscute din Peninsula Arabică, un os de deget de la Al Wusta, au în jur de 85.000 de ani. Situl din Mundafan este mai vechi cu circa 40.000 de ani decât acela, ceea ce îl pune în discuția despre ieșirile timpurii din Africa, fără să o închidă.
Surse
- Chris Clarkson, Gilbert Price, Paul Breeze și colaboratorii, „Discoveries from a 125,000-year-old lakeshore reveal life in a greener Arabia”, relatare a autorilor studiului, 12 noiembrie 2026, https://theconversation.com/discoveries-from-a-125-000-year-old-lakeshore-reveal-life-in-a-greener-arabia-293952
✓ Ce știm sigur
- Situl ʼUruq Aljelibah, de pe malul fostului lac Mundafan, a fost datat prin luminescență în jur de 125.000 de ani. S-au strâns peste 5.500 de piese de piatră, de tip Levallois, împreună cu oase de hipopotam, bour, gazelă, struț și cămilă. Un vârf păstrează rezină și fibre vegetale la bază și grăsimi animale spre capăt. Pe cel puțin un vârf cu urme de impact apar compuși potențial toxici legați de Acokanthera schimperi.
? Ce rămâne neclar
- Rezumatul studiului nu dă numărul exact de vârfuri cu urme de otravă și nu numește siturile sud-africane cu care se compară vechimea. Autorii scriu explicit că nu se poate stabili dacă vârful a fost aruncat sau împuns. Pe sit nu s-au găsit oase omenești, deci atribuirea către Homo sapiens se sprijină pe context și pe tehnologie, nu pe resturi scheletice.
Contextul românesc
Acum 125.000 de ani, spațiul carpato-dunărean era locuit de neandertalieni, iar uneltele de tip Levallois apar și în siturile paleolitice de la noi. Cele mai vechi resturi de Homo sapiens cunoscute din Europa provin din Peștera cu Oase, din Banat, și au în jur de 40.000 de ani, adică de trei ori mai puțin decât situl din Arabia. Pe plan metodologic, analiza de reziduuri organice pe vârfuri de piatră, cea care a dat aici rezultatul spectaculos, rămâne rară în arheologia paleoliticului de la noi.
Întrebări frecvente
Unde se află situl ʼUruq Aljelibah?
În sudul Arabiei Saudite, în bazinul Mundafan, la marginea deșertului Rub al-Khali. Acum 125.000 de ani, bazinul era ocupat de un lac cu apă dulce, iar situl se afla pe malul acestuia. Astăzi locul se găsește la poalele unei dune uriașe.
Cum a fost stabilită vechimea de 125.000 de ani?
Prin datare cu luminescență a depozitelor lacului și ale fostului mal, metodă care măsoară timpul scurs de când grăunțele de nisip au fost ultima dată expuse la lumină. Rezultatul a fost sprijinit de datele obținute pe dinți fosili de hipopotam.
Ce otravă au folosit vânătorii?
Analizele chimice au identificat compuși legați de Acokanthera schimperi, arbust cunoscut în Africa drept copacul otrăvii de săgeți. Substanțele lui acționează asupra inimii. Urme potrivite cu extragerea latexului toxic au apărut și pe alte unelte din sit.
Ce animale vânau oamenii de la Mundafan?
Resturile faunistice de pe sit cuprind hipopotam, bour, gazelă, struț și cămilă. Prezența hipopotamului confirmă apa permanentă, iar gazela și struțul indică pășuni deschise în jurul lacului, într-un peisaj foarte diferit de deșertul de azi.
Este aceasta cea mai veche folosire a otrăvii la vânătoare?
Potrivit autorilor, da: dovada o împinge cu aproximativ 65.000 de ani mai în urmă decât exemplele raportate recent în Africa de Sud. Autorii nu numesc însă, în materialele publicate, siturile sud-africane cu care fac comparația.
Acest articol este o adaptare în limba română, cu context suplimentar. Informațiile științifice aparțin autorilor sursei originale. Cum lucrăm la Radar
Povestea întreagă a lui Dracula, pe izvoare
Cartea urmărește drumul de la Vlad Țepeș, domnul din documente, la contele din roman, cu izvoarele puse cap la cap. O primești întreagă, în PDF, dacă te abonezi la scrisoarea de sâmbătă, sau o cumperi de pe Amazon.
Linkul către Amazon este link de afiliat: dacă cumperi prin el, Historix primește un comision mic, fără niciun cost în plus pentru tine.
Ți-a plăcut? Primește ce e mai bun, o dată pe săptămână
Sâmbătă dimineața trimitem ce s-a publicat pe Historix, cu un rând despre ce merită citit. Fără reclame și fără senzaționalism.
Laurențiu Dicu
Fondator, editor, pasionat de istorie
Vezi pagina autorului →
